Păsări şi cărţi

M-am uitat aseară la "Vrei să fii milionar?". Una dintre primele întrebări, acelea caraghioase pentru până în 500 de lei, a fost "Ce pasăre dă titlul unei piese de Cehov?". Variante de răspuns: Zăganul - Uliul - Pescăruşul - Corbul. Concurentul se scarpină, nu ştie, apelează la 50-50. Îi rămân variantele: Uliul - Pescăruşul. Concurentul se scarpină, nu ştie. Apelează la "Întreabă publicul". Publicul votează acum. Concurentul merge mai departe. Interesant e altceva: 27% au răspuns: Uliul.

Despre alegeri, public, procente.
(Mă duc. Dar cu ce scârbă...)

**

M-am tot uitat ieri la o lebădă care se chinuia să se urce pe un podeţ de lemn, în Cişmigiu. Bietul păsăroi, deodată greoi şi împiedicat, abia putea să-şi ridice câte-o lăboanţă, că îl şi trăgea ceva imediat înapoi - un val infim, creat de propriul trup -, iar cădea în apă, iar se străduia să tragă aproape, iar să ridice lăboanţa. N-a reuşit nicicum.
Din ciclul "păsări şi cărţi", din ciclul "cu fiecare carte citită, vântul bate altfel": n-am putut să nu mă gândesc că scena pare decupată din finalul povestirii Mademoiselle O de Nabokov, aceea folosită şi în Vorbeşte, memorie, aceea despre guvernanta franţuzoaică şi despre lucrurile dragi pe care le pierdem dacă le încredinţăm personajelor imaginate, deci străine de noi.

"La picioarele mele, o undă – aproape un val – şi o siluetă de un alb nedesluşit mi-au atras atenţia. Apropiindu-mă de apa tremurătoare, am văzut că era o lebădă bătrână, mare şi greoaie ca o pasăre-dodo, chinuindu-se să se aburce într-o barcă trasă la mal. Zadarnic. Fâlfâitul silnic şi neputincios al aripilor ei, fâşâitul lor ridicol pe când alunecau pe coasta bărcii care se clătina plescăind, strălucirea uleioasă a undelor întunecate în care se reflecta lumina – toate acestea mi s-au părut pentru o clipă încărcate de acea semnificaţie bizară pe care o are uneori în vis un deget dus la nişte buze mute şi îndreptat apoi către un lucru pe care cel ce visează nu apucă să-l vadă, căci se trezeşte, tresărind. Dar, ciudat, cu toate că am uitat curând noaptea aceea mohorâtă, tocmai ea, acea imagine compozită – burniţă şi lebădă şi undă – mi-a venit în primul rând în minte câţiva ani mai târziu, când am aflat că Mademoiselle murise."
(traducere de Anca Băicoianu, din volumul de Povestiri)

**

Cu fiecare carte citită, vântul bate altfel.

Ţipă lăstunii seara în zbor şi mintea se duce de fiecare dată aici, la poezioara scrisă de Feodor cel îndrăgostit din Darul lui Nabokov.
În cartea asta, foarte vizibile sau ascunse bine în proză, sunt patruzeci şi două de poezii şi frânturi de poezii (în vers alb, rimate şi ritmate, finalizate sau în lucru, uneori copiind tipare de demult...).

One night between sunset and river
On the old bridge we stood, you and I.
Will you ever forget it, I queried,
- That particular swift that went by?
And you answered, so earnestly: Never!

And what sobs made us suddenly shiver,
What a cry life emitted in flight!
Till we die, till tomorrow, for ever,
You and I on the old bridge one night.

**

Şi se mai aud aici ţipetele altei păsări - ale uliului păsărar, atunci când vânează. Zilele trecute, uliul prinsese o biată vrabie, o jumulea pe balustrada hotelului de vizavi. Iar atunci s-a iţit poezia asta de Lord Alfred Tennyson, cu uliul implorat zadarnic de privighetoare:

A sparhawk proud did hold in wicked jail
Music's sweet chorister, the Nightingale
To whom with sighs she said: "O set me free,
And in my song I'll praise no bird but thee."
The Hawk replied: "I will not lose my diet
To let a thousand such enjoy their quiet."

(Foto: VDN)