Finalul verii l-am petrecut astfel, singură şi împreună cu cei trei singuratici prieteni, ariciul, hârciogul şi cârtiţa, scriindu-ne în ritmul nostru obişnuit, eu citind ce mi-au scris şi răspunzându-le dimineaţa devreme, la prima cafea, iar ei pe înserate sau noaptea, după pofte, după bot. Şi chiar întâlnindu-ne, fără să forţăm nota aceasta cărnoasă, doar când şi când, şi totuşi uneori întâlnindu-ne, cu premeditare sau întâmplător, fie toţi trei la un ceai şi-o frunză verde, povestind una, tăcând alta, cât şi cum ne poftea inima, privind cerul sau, după caz, pământul, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fie întâlnindu-mă doar eu cu Doinel, pe înserate lângă măceş, fie doar eu cu Ciobi, la cel puţin două ore după somnul lui de după-amiază, către apus, pe vreo brazdă din grădina de zarzavat, fie eu cu Dede, la pârâul din fundul curţii, după răsăritul lunii, ba după înălţatul zdravăn al lunii, fie Doinel cu Ciobi, nu ştiu unde, probabil la măceş sau pe brazdă sau între acestea, fie Doinel cu Dede, la măceş sau la pârâu sau între acestea, fie Ciobi cu Dede, pe brazdă sau la pârâu sau între acestea, fie Doinel cu Ciobi şi cu Dede, acolo unde îi aducea întâmplarea sau voia, undeva între măceş, brazdă şi pârâu, sau şezând fiecare acolo unde era şi considerându-se gata întâlniţi, fie eu cu Doinel şi cu Ciobi, fie eu cu Doinel şi cu Dede, fie eu cu Ciobi şi cu Dede, fie eu cu toţi trei deodată, dar, cum ziceam, sau poate că nici n-am zis-o niciodată, asta foarte rar, poate că doar o dată, poate ca niciodată. Ceea ce ştiu cu certitudine e că ei, între ei, toţi trei sau câte doi sau chiar câte unul, se întâlneau mult mai des, ştiu asta fiindcă întâlnindu-mă cu oricare dintre ei aveam senzaţia că fiecare ştia ce vorbisem, precum şi ce nu vorbisem cu ceilalţi, luaţi câte unul sau luaţi câte doi sau, în fine, luaţi toţi trei la un loc. Ne înţelegeam minunat. Şi astfel vara se sfârşea. O vară de o mie de waţi, ce-avea să-şi întindă dogoarea până adânc în septembrie.
Simfonia animalieră, fragment.
6 comentarii:
Un text de o mie de wați, sau poate chiar bănuiam asta, poate mi-a zis Ciobi, poate ceilalți doi, oricum, deodată, toți trei, în felul lor, ca să îmi bag bine în cap, eu fiind hobbit și ca hobiții, extrem de comod, bînd cafea oricînd ne adunam, mai ales eu, că dacă mă înțepi iese cafea nu sînge, cafea cu lapte, i-am și îmbiat la combinația asta pînî tîrziu, în septembrie, în vara aceea de o mie de wați de bucurie și tristețe.
Wai!
corect: pînă tîrziu, pînă prea tîrziu...sau poate că nu așa de tîrziu, ci devreme, destul de devreme, că brusc ne trezeam la trei dimineața, puneam picături în ochi, dar nu toți aveam ochi, de, se mai întîmplă...
Curios e altceva! De vreo trei ani tot încep o proză, un soi de roman scurt, zic că încep cam așa: "În vara aceea nemaipomenit de lungă și călduroasă..." Am schițate vreo zece începuturi cu aceste cuvinte cheie...
Nu prea ştiu ce să zic, eu n-am înţeles niciodată discuţiile despre fraza de început a unei poveşti, pare o imagine din filme, falsă - imaginea cu scriitorul care face ghem iar şi iar pagina cu primele cuvinte. La mine de cele mai multe ori începutul se scrie/rescrie abia la final, când ai miezul şi ştii clar unde ajungi, ca să poţi să ştii în sfârşit de unde pleci. Cu mult mai multă precizie. E chestia cu scrisul circular şi disciplina.
Din textul la care traduc acum, începutul de capitol din dimineaţa asta:
"Era vara lui 2001, o vară ciudată pe care Zal avea să şi-o amintească mereu;"
P.S.: Mi-am şters ultimul comentariu de la postarea precedentă şi am răspuns iar. Aşa de sigură-s pe tot ce spun. Un momument de înţelepciune...
Trimiteți un comentariu