Cărțile-câine, care dorm lângă noi

Cărțile mele vin la patru ani, nu o zic eu, o zic ele. Așa s-a întâmplat, din 2004 o țin așa - 2004, 2008, 2012, 2016, 2020 -, m-am obișnuit cu ritmul meu, nu mă (mai) presez ca la început, pot traduce, pot aștepta și, mai ales, pot trăi între ele. Mai apar mici jucării între ele, sau așa îmi place să le spun, sunt cărți mai mici, care se scriu ca din joacă, nu cele la care te gândești mult și-n care-ți lași șapte piei, cum îți lași în romane sau în volumele de povestiri. A trecut un an, mai am trei, traduc cu plăcere, închei zilele obosită, dar ce dulce e oboseala asta, în vremuri în care nu mai vrei să-ți auzi mintea gândind...

Însă seara, când se face iar liniște, când s-a închis cartea străină, cu toate aluziile ei, cu toate trimiterile ei sofisticate, cu toate cărțile aduse de la bibliotecă pentru notele de subsol, vine din senin întrebarea: dar cărțile nepublicate, dar cărțile respinse și-n care ți-ai pierdut și tu încrederea, și poate nu încrederea, dar nevoia de-a le scoate în lume, cărțile astea puse pentru totdeauna deoparte, în care-ai crezut la vremea lor, în care ți-ai lăsat piei la vremea lor? S-au dus, nu mai există, au fost, totul doar la trecut. Cronologiile se suprapun, suprafețele sunt înșelătoare, aparența devine realitate.

Totuși, romanul scris acum, înainte de Librăreasă, visez să îl public, deși mi s-a părut complicat de aruncat în lume când a fost gata, am zis nu, e greu de pus în brațele altora, e inutil să îl scot, nu acum. N-a văzut nimeni un rând. Mi-a trebuit să îl scriu, nu să-l public. Mi-a trebuit mie, nu știu dacă le trebuie altora. Poate că asta m-au învățat și respingerile, să scriu și să țin.

Trimite un buzdugan mai simplu în lume, mi-am zis. Și totuși, poate, cândva... Dar cărțile astea pe care le ții lângă tine sunt ca niște câini, te înveți să dormi cu ele în preajmă, le păzești și te păzesc, nu-ți mai vine să le scoți din casă, indiferent cum e vremea afară...