Ziua a saptea

A venit şi ziua asta. De obicei - de cîţiva ani - scriu doar despre ce mi-a plăcut. Cu restul, să-şi bată alţii capul. Acum însă, jurnalier şi sertăros, o să scriu şi despre ceva ce nu mi-a plăcut în festival. Tocmai ca o asigurare că atunci cînd am zis bun, prea bun, chiar asta credeam, chiar asta simţeam. Simţire, simţire...
E bine să asculţi şi de recomandări (cînd ţi le face cineva cu care te asemeni în gusturi), şi de intuiţie (mai ales); poate aşa se face că pînă ieri mă lăudam că tot ce-am văzut mi-a mers la suflet. Aseară, fiindcă nu mai aveam bilet la nimic, fiindcă piesele din Sibiu deja le văzusem, se crease o ferestruică şi, ce zic, hai şi la întîmplare. Şi-am mers la Inimă însîngerată, ceva cu Neue Wiener Concert Schrammeln. Sala Studio, adică fosta sală de sport de la Sindicate.
Mă ţinu ceva de gleznă, aşa, ceva ca un pitic firav, cînd mă dădui jos din taxi (ploua). Şi zisei cu voce tare: ce-ar fi să nu intru? Ce-ar fi să fug cum am fugit din faţa uşii doctorului acum vreo lună? Alt pitic, mai netrebnic, mai cu burtă de bere şi cu favoriţi groşi, zise: haide, bre, intră, ai luat bilet, ai luat taxiul, haide, hai. Zvîrlii din gleznă, intrai. A, la intrare nici umbrela n-a vrut să se închidă, m-a înghiontit zdravăn în burtă (piticul firav, dar înverşunat!), însă eu deja ameţisem de la aburii piticului gras.
Despre spectacol nici nu voi scrie. N-am priceput nimic şi-aş fi plecat după primele trei minute, dar eram pe ultimul loc de pe rînd şi nu puteam să-i ridic pe toţi. M-am foit o vreme, am dat o şansă păcii. Zadarnic. Nu că nu s-au obosit austriecii să şi-l traducă (în orice, în engleză, în franceză, în ceva), nu că şi dacă ai fi ştiut ceva germană tot era greu de priceput ce spun actorii, nu că şi ce mai era titrat pe perete era un fel de rezumat al rezumatului, o selecţie din an în paşte a replicilor principale. Dar dincolo de asta, mi s-a părut ceva greu de suportat. N-am găsit nici un crîmpei de frumuseţe de care să mă agăţ şi să rămîn. Am evadat după vreo trei sferturi de oră, cînd mi s-au epuizat toate resursele de înţelegere şi cînd au binevoit să iasă şi alţii de pe rîndul meu.
A fost o excepţie! Poate altora le-a plăcut.
Cînd am ieşit, ploaia se oprise, piticul se sleise. Pe bordură i-am zărit urma fundului mititel; mă aşteptase cît mă aşteptase, apoi îşi luase scufia şi se dusese cine ştie pe unde, cred că la Opinia publică - unde m-aş fi dus şi eu, dar o văzusem deja.

Astăzi lansări, conferinţe. Şi-o pauză lungă pînă diseară, cînd mă duc la dans, În timp, Compania Pal Frenak, şi ştiu dinainte că o să fie foarte bine.
Cînd am ieşit de la conferinţe azi pe la prînz m-am dus să văd macii, macii aceia uluitori, descoperiţi anul trecut. Hai la maci, la maci, la maci, fiindcă-mi plac în draci, în draci. Am ajuns prea tîrziu. Sau poate că nu.

Sasea...

Iar aseară, la Pe repede înainte, am simţit că este prea mult, prea frumos, că visul celor şase dansatori e prea greu de îndurat, şi-aş fi vrut să nu se aprindă lumina la final, tocmai cînd. S-a aprins. Visul s-a purtat mai departe, pe tălpile bascheţilor mei, nu spre casă ci spre centru, pe străzi paralele cu cele aglomerate, pînă în Piaţa Mare, unde se spărgea mulţimea, se termina un concert, şi iar înapoi pe străduţe pînă jos la Filarmonică, şi de acolo într-un taxi, în care curgea - şi nu, n-am visat! - Radio Cultural. "Anatomia melancoliei", a zis vocea bordo de la bord, jur.
Şase dansatori şi cîteva poveşti despre vise. Din scaune se croia drum suspendat, un pas înainte, înainte, înainte, la stînga, înainte, înainte, înainte, iarăşi la stînga, înainte, înainte... Şi dansatoarea care părea că patinează pe scenă, că face piruete pe gheaţă, şi muzica, şi lumina ca borcanul cu miere.
Mîine voi merge iarăşi la un spectacol de dans contemporan, fiindcă n-am mai prins bilete la Polanski Polanski, deşi era cu ceva timp înainte. Tot mîine, o dezbatere: Avem un trecut, cum procedăm? Anticomunism, critică socială şi reconstituire artistică. Participă Pawel Demirski, Dan Lungu, Alexandru Tocilescu, Gianina Cărbunariu; moderatoare: Iulia Popovici. Înţeleg că Vasile Ernu nu mai vine. Mîine, ora 13, Habitus.

A cincea zi

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc şi aici din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.



Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.
Căţeluşul şchiop se retrage un pic la depou. Au, auci...

Ziua a patra

Între una, alta.
Cred că singura perioadă din an în care contează unde locuiesc este cea a festivalului de teatru. În rest, aş putea fi oriunde, totuna.
Azi scriem puţin în jurnalul festivalier, fiindcă scriem articol, şi blogul nu trebuie să fie articol, cum nici articolul nu trebuie să fie blog. Bla, bla.
Dimineţile sînt minunate la conferinţele de la Habitus, energizantă treabă să-i asculţi pe cei ce fac spectacolele, reconfortante limbile lumii, gesturile, privirile, totul mi se pare atît de benefic, e singurul loc unde mă duc fără teama că dau nas în nas cu lume, dimpotrivă. Moderator este zi de zi şi an de an Octavian Saiu, venit tocmai din Noua Zeelandă, cu care am schimbat cîteva vorbe, dar am simţit că într-un minut pot vorbi cu el ce n-am vorbit cu nimeni într-un an - despre ceva traduceri, despre ceva cărţi.
Acum o să merg la Balerinii timpului, în regia Emmei Dante, un spectacol nou, care se joacă acum şi la Teatrul Naţional din Bruxelles şi la Odeon în Paris. Curioasă ca o mîţă. Iar la noi se joacă într-o săliţă mică, mică - sala Studio de la Sindicate.
Iar apoi, pe înserate, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi. Se joacă în Hala Simerom. Deja fac miam-miam.
Constat că în tot festivalul ăsta n-am călcat pînă acum la teatru, am fost doar prin alte săli şi săliţe, iar asta e în regulă, că tot vorbeam că aş putea locui oriunde... Aşa şi cu teatrul.
Mîine, două lansări de carte: Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, la Habitus, ora 11.3o; În iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, la Erasmus, ora 13.30.
Despre Beckett a scris doamna Adriana Bittel aici.

Ziua a treia

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Blogşorul meu jurnalier o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.


Miriam W. - Foto de Radu Afrim.

*

S-a întîmplat să fie programate, în decurs de o săptămînă, două revederi cu colegi de facultate, de liceu. Nu pot să merg. Pentru că nu pot. Mă sprijin de festival; păi, chiar nu pot. Un fost coleg, care poate că m-a cunoscut cîndva şi crede că mă cunoaşte şi acum, mă înnămoleşte dis-de-dimineaţă, troacă de porci mă face, scriindu-mi de sentimente. Şi, zice, "cine este festivalul..."?
Închideţi-mă într-un sertar şi păpaţi cheia.

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!

Ziua a doua

Aseară, cinci ore cu Idiotul, în regia lui Eimuntas Nekrosius, încîntată de momentele de mută coregrafie ce acoperă pasaje cheie din roman. Favoritul serii, episodul scrisorilor Nastasiei Filippovna către Aglaia. Nastasia este un păianjen delicat, Nastasia este o mînă de oscioare cînd se face una cu podeaua scenei, Nastasiei îi cresc din păr fire albe şi lungi, din care i se ţese bandajul pentru cap, Nastasia roteşte oglinzi, Nastasia se frînge, în timp ce "băieţii" Mîşkin şi Rogojin se amuză cărîndu-şi crucea în stiluri diferite...
Foto din spectacol, de pe site-ul festivalului.
Astăzi, zi cu iz irlandez. Dimineaţa conferinţe, la prînz spectacol lectură în librăria Humanitas, Balena din Belfast de Jimmy McAleavey, după prînz Vocile din cimitirul vesel în Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare. "Muzica e irlandeză, Dar textul e românesc, Din Săpînţa renumită, Unde morţii toţi vorbesc."

Cine vrea strînge avere
crească viţăi cu plăcere
şi să scoale dimineaţa
eu aşa-m fost în viaţă
la la la...

Şi-am încălecat pe-o cană, şi-am plecat la Miriam W.

Prima zi

Era o astfel de zi.

Prima zi a festivalului de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de Acasă. Toate limbile pămîntului prin centrul Sibiului. Un tenculeţ de bilete într-un plic, pe masa mea. Acreditare. Program pe nouăsprezece pagini. Sublinieri cu galben, cu verde, cu albastru. Lansări de carte. Şi-am încălecat pe-o cafea lungă şi-am fugit la Idiotul. Tremur, ca un cîine care simte mirosul potrivit.

Adevaratele lebede

În arest la domiciliu, încercînd să recuperez timpul pe care urmează să-l pierd. Pierd nu e tocmai cuvîntul potrivit.
Aş fi putut fi la Budapesta, am rămas aici şi ascult, ascult, ascult. O fiinţă ascultătoare.
Vin multe peste noi, ne lăsăm cu drag să vină peste noi. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Opt spectacole pe lista scurtă cu de neratat. Alte zeci, pe lista cu întîmplările zilelor. Ceva lansări de carte. Pe 31 mai, Beckett.
Apoi, TIFF.
Apoi, o săptămînă în Serbia. Vom reveni cu amănunte.
Now throw yourself into a pool of silence.

Cu aripi, fara aripi

După ce se împerechează, furnica de lemn renunţă la aripi. Singură, folosindu-se de picioarele ei îndemînatice, îşi apucă aripile una cîte una şi şi le scoate, cum ţi-ai scoate o rochie de seară. Le pune atentă alături. I-au slujit. Apoi, pămînteancă, se întoarce în muşuroi, printre pămînteni.
Din spinarea broaştei perforate, din zeci şi zeci de găurele perfecte, se înalţă spre soare tot atîtea (ba chiar de două ori mai multe!) mînuţe de brotac, mici, translucide, despicînd uşurel aerul nou. Şi ies şi ies brotacii din spinare, şi lumea-i largă.
Un vierme alb mare şi gras, un parazit - amintind de visul din Disperarea lui Nabokov - face cumva şi intră, deghizat în hrană, în gura unui peşte. Acolo se prinde şi nu mai pleacă, devine după un timp chiar limba peştelui. Peştele, sîntem asiguraţi, se simte foarte bine - noua limbă îl ajută la vînătoare. Doar că are un zîmbet mai straniu.
Delfini cu un corn lung în frunte, ca inorogii, peşti care ştiu să se facă una cu fundul apei, omizi care devin cuiburi de viespi, cîte şi mai cîte într-o singură seară. Mă uit pe canalul cu dreptunghi galben, la televizorul de cîţiva ani exilat în cealaltă cameră, după uşă. În pauze, nu se schimbă canalul. Dacă cumva greşeşti şi calci pe lîngă, şi nimereşti pe la televiziunile "noastre" specializate în ştiri, acolo dai de fiare cu limbi parazitate, care şi-au dat jos de mult aripile, dacă le-or fi avut vreodată, şi care se bat în coarne, şi cărora le iese otrava în picuri din spinările transpirate. Murdărit, te întorci iute înapoi în dreptunghiul galben, să afli ce se mai petrece cu adevărat în lume.
Aşa sînt serile. Despre zile, data viitoare.

Un drum

Semn că deloc nu-i iluzorie tăcerea – nici pîs n-a zis telefonul de Paştele acesta, Slavă Iepuroiului de văgăună! Nici un sms, nici un apel, nici dat, nici primit, să fie primit! Şi-am pornit-o, după paginile de dimineaţă, într-o plimbare lungă şi demult ticluită, în celălalt capăt al oraşului, dacă oraş poate fi numită zona aceea. Înarmată cu noua pelerină de mohair lucrată astă iarnă, iată-mă închizînd cartea, iată-mă închizînd uşa, iată-mă lăsînd în urmă şi blocuri, şi curţi cu pitici de ipsos. Pitici care între timp au primit pamperşi ca să-şi ascundă goliciunea, vai, dar ce te faci că le-au rămas mînuţele înăuntru... Iar alături mai e o piticuţă care-şi frînge mîinile de îngrijorare.

Şi ruinele caselor care-au fost, în urmă rămîn şi ele, cît a mai rămas, cît a dispărut, cît o să dispară şi n-o să zică nici ah, şi grădinile în care odinioară creşteau tufe de zmeură, şi camerele înalte cu douăzeci şi două de pisici de Angora şi persane, în urmă şi ele.

Şi peste pod, şi peste calea ferată, cu soarele în faţă şi munţii încă înzăpeziţi într-o gară, departe în sud.

Şi strada, iat-o, nici un om nicăieri, obloanele trase, zăvoare peste tot, un telefon cu fise, spitalul de nebuni, vîrtejuri de praf înălţîndu-se, ocolind sîrguincios esenţialul.



Şi iată casa, casa unde l-am dus anul trecut pe Smeagol, motănelul adoptat de la AnimalLife şi ţinut vreme de vreo două luni pînă i-am găsit un colton, monstruleţ drag. Ferestrele-s deschise, o adiere leagănă perdelele croşetate, motănelul nu-i de văzut, are treabă ca orice motan, doarme prin vreun cotlon, scîrţîie după vrăbii, tresare în vis. Şi-o găină maro pe calea ferată, astăzi nici trenurile nu îndrăznesc să mai treacă.

Apoi o biserică romano-catolică, poarta mare deschisă, grilajul închis, un Isus copil şi o rază înclinată scăldînd doar o bancă în lumină, întrebare, linişte, deocamdată atît.
Să-l ierţi, împotriva voinţei sale, pe cel ce te-a scuipat cu otravă.

23 aprilie

Era o astfel de zi.
Un om stă în pat, dorind să doarmă. Un şobolan stă dincolo de zid, la capul lui, dorind să se mişte. Omul aude foiala şobolanului şi nu poate să doarmă, şobolanul aude foiala omului şi nu îndrăzneşte să se mişte. Sînt ambii nefericiţi, unul foindu-se şi celălalt aşteptînd, sau ambii fericiţi, şobolanul mişcîndu-se şi omul dormind.
M., B.

Mai departe

Telegrafic, aşadar:

- M-am bucurat enorm că Radu Pavel Gheo a luat, cu romanul "Noapte bună, copii", Premiul Naţional de Proză "Ziarul de Iaşi". Pentru că a fost povestea mea favorită de anul trecut şi de asta există favoriţi, ca să ţii cu ei şi să sari în sus cînd cîştigă.

- A apărut Tiuk de primăvară! De citit pe îndelete.

- Tot de primăvară, curăţenie prin casă (doar un piculeţ) şi pe Facebook (zdravăn). Acolo, deşi n-am făcut invitaţii decît cîte să număr pe degete, şi deşi nu dau accept cu uşurinţă (nu din motive de nas pe sus, dimpotrivă, din motive de nas în jos; n-am timp de păcăleli cu prieteni închipuiţi care să-mi vîndă cartofi prăjiţi şi piscine), acolo tot se mai strecoară aberaţii. În topul ţăcăniţilor, un nene care făcea colecţie de prietene pe care să le cheme Veronica D. Şiîncăcumva. Altul căruia, dacă i-aş fi acceptat cererea, i-aş fi stricat frumoasa înşiruire de doamne cu văl islamic. Şi tot aşa, pînă la mai inofensive persoane care te bombardează cu cereri de jocuri (blocate, de multă vreme, fără să fi deschis vreunul), întrebări (blocate, de multă vreme) şi muzică la kilogram (apăsat x şi gata curăţenia de primăvară). Din respect pentru muşuroi. Dorinţa mea de socializare este, totuşi, foarte limitată. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Senin la mal

Era o astfel de zi. Şşş...

Intrebari esentiale

Vînzătoarea de la loterie se trezeşte mai mereu mai devreme ca mine. Sunete de hipopotam în cadă, violente, prelungite, bulboane şi bulburuci. De cercetat: ce visează vînzătoarea de la loterie? Care sînt temele recurente de coşmar? Care sînt temele erotice predominante? Apoi, ce visează hipopotamica vînzătoare de la loterie cu ochii deschişi, atunci cînd, zadarnic curată, copitează pe străduţe, cînd desface lacătul, cînd întinde mîna la ghişeu? De ce preferă nuanţele de roşu vînzătoarea de la loterie? De ce are un iubit vînzătoarea de la loterie? Cum de şi-a găsit ea un copitat pe măsură? Sunetele de hipopotam din cadă de la şase dimineaţa sînt cumva şi ale lui? De cercetat, atunci, şi: ce visează iubitul hipopotamic al vînzătoarei de la loterie? Care sînt temele...

Vecinul meu, prietenul meu

Era o astfel de zi.

Ne lipsesc din librării enciclopediile serioase cu păsări, flori, copaci. Cele româneşti, cîte şi dacă sînt, sînt subţirele rău, şcolăreşti. Cele străine, ceva mai zdravene, nu se potrivesc mereu cu ce avem în preajmă. Şi uite aşa ne tot plimbăm ca legaţi la ochi. Internetul ajută cel mai mult, dar tot e plin de informaţii contradictorii.
Oricum, eu mă bucur de păsăricul cîntător, reîntors zilele trecute la fereastră. Şi graţie lui am găsit cel mai drăgălaş site cu păsări, unde se pot asculta şi trilurile. Al meu cîntă aşa. În cinstea lui voi aminti de-un altul, foarte drag şi veşnic stătător în rîndul întîi:

I was the shadow of the waxwing slain
By the false azure in the windowpane...

Premiile fericite

Veştile serii trecute.
Emil Brumaru, laureat la Premiile "Observator cultural" 2011 - Premiul "Gheorghe Crăciun" pentru Opera Omnia.
Radu Vancu, premiant la secţiunea Poezie pentru volumul "Sebastian în vis". Alături de Ion Mureşan.
Ovidiu Nimigean, premiant la secţiunea Proză pentru "Rădăcina de bucsau". Alături de Gabriela Adameşteanu.
Lista completă a laureaţilor aici.
Felicitări!
Am ţinut bine secretul, nu? De răbdare nu duc lipsă. Dar încă aştept un premiu major pentru Radu Pavel Gheo şi "Noapte bună, copii!"

***
Nu pot să nu mă gîndesc că, în cazul lui Emil Brumaru şi al lui Radu Vancu, premiile se întîlnesc pe terenul scrisului în şi despre fericire.
Scrisul e o rugăciune, o îndumnezeire, un extaz rar trăit şi total; ești, ca să mă folosesc de un titlu al lui S. C. Lewis, “Surprins de bucurie”... Scriind eşti fericit, scriind te rogi... Cel puţin aşa mi s-a întîmplat mie... Dar mai sînt multe de nuanţat... În ultimă instanţă, scrisul e felul meu de a mă ruga, e rugăciunea mea cea mai sinceră, rugăciune venită din sîngele și din carnea mea. Singura pe care o pot folosi, pe care încerc s-o ating...
A scrie într-o stare de fericire nu e "scîrbos" fiindcă chiar el, scrisul, augmentează fericirea, o duce la trăiri nebănuite, apropiate de miracol, fac palpabil, vizibil acel Miracol, Scrisul ca Har… - Emil Brumaru, în "Despre poezie, înaintea unui tren (2)", Diablog din Suplimentul de cultură, ianuarie 2011.
Video.

Fara alte cuvinte

Prin primăvara lui ’97, l-am oprit în timp ce cobora scările Facultăţii de Litere din Sibiu... - Un exerciţiu de admiraţie semnat de Radu Vancu.

H8

S-ar putea să iasă o scrisoare lungă, fiindcă am reuşit să mă plimb mult şi bine.
Va fi în categoria "mici şi mari motive de bucurie".
Mă plimbasem (mult prea puţin) zilele trecute şi deodată se ivise gîndul că ar trebui să mi se întîmple o bucurie, aşa din senin, ca să ies din mocirla asta. Aiurea. De parcă bucuriile ţi s-ar întîmpla din senin. Şi uite-o! Adunată cu palma împrejur, de pe o zi pe alta.
La a doua lectură a romanului "Murphy" de Beckett, hotărăsc să reconstitui partida de şah dintre Murphy şi domnul Endon. La prima lectură - ca orice primă lectură, superficială şi înşelătoare, oricît ne-am strădui - nu o reconstituisem, nici n-aş fi putut, în primul rînd din cauza notaţiei descriptive din versiunea originală, apoi din cauză că nimic nu m-ar fi smuls din tolăneala în poveste. Greşeală! Fiindcă partida de şah este chiar poveste. Acţiune, personaje, confruntări şi eschivări, bătălii interioare. Cele patruzeci şi trei de mutări spun foarte multe despre personaje, iar partida m-a făcut să rîd cu lacrimi la prima punere în scenă, aseară. Mai amărui apoi...
M-am jucat eu cu mine aseară, supravegheată atent de Pupidulce (mă privea cam de sus) şi de pisica pătrată (se mira turtită pe diagonală). Am luat versiunea franceză (notaţiile sînt cele cunoscute nouă, de la A la H şi de la 1 la 8). Am început cu gîndul că joc cu albele. Eram Murphy, aşa mi se părea normal; el juca întotdeauna cu albele. Şi tot întodeauna, dar cu negrele, juca domnul Endon.
Trebuie spus că cei doi se află într-un azil de nebuni, primul ca îngrijitor, al doilea ca pacient. Pacient cu fişă specială - de stat cu ochii pe el din cauza tendinţelor sinucigaşe ("prin apnee sau orice alte căi posibile"). Murphy se simte ca peştele în apă la azil, convins că în sfîrşit şi-a găsit semenii. Cu domnul Endon se crede de-a dreptul înrudit. Cu cel ce trăieşte în minte, închizînd obloanele exteriorului de carne.
Murphy aşază piesele în fiecare dimineaţă, într-un cotlon liniştit, face prima mutare, pleacă, se întoarce pentru a găsi răspunsul dlui Endon, mută, pleacă şi tot aşa toată ziua. Jocul trenează, uneori seara găseşte piesele pe tablă în poziţie foarte asemănătoare cu cea de început. Fără capturi, fără atacuri.
Şi a început dansul, petrecerea, distracţia în camera mea. Negrul face paşi mici, tot pe loc. Un pas înainte, altul înapoi. Ieşi din tine, fuga înapoi în tine. Albul caută să-l copieze. Nu-i iese mereu, dovadă că presupuşii semeni, cei etichetaţi drept bolnavi psihic, sînt totuşi diferiţi, nimic nu se compară cu naturaleţea maladivă a pasului pe loc şi-a indiferenţei la ce-i împrejur. Adorabile turele, de exemplu cea neagră plimbată obsedant de la h8 la g8 şi iar înapoi; şi-n oglindă la fel. Paşii sînt ai unui dans medieval, cu parteneri care poate se tatonează (reciproc? nu, nu!), dar nu se întîlnesc niciodată. Paşii laterali sînt preferaţii. Paşii timizi înainte sînt imediat compensaţi de drumul iute înapoi. Astfel că piesele abia plecate se întorc acasă, însă deraind uşurel. Uşurel şi foarte precis! După mutarea 27 (foto), tabla arată ca azilul: toate piesele negre sînt acasă, aliniate în pătrăţelele lor, însă nebunii au luat acum locul regilor, iar regii sînt la nebuni. Caii şi turele şi-au schimbat locurile. Doar doi pioni se află cîte un pas înainte, lăsînd cale liberă nebunilor. Simetria este perfectă, dansul a fost de-o precizie fantastică. Degeaba albul îşi scoate la bătaie regina ("ingeniozitatea disperării"), negrul e impasibil, îşi vede de dansul interior, piesele se rotesc înapoi pe poziţiile de început, ignorînd albele majore servite insistent pe tavă. În faţa simetriei şi calmului înfricoşător al negrului, albul abandonează.
Jocul este unul extrem de comic. Şi la fel de trist. Drept pentru care l-am mai jucat de trei ori. Şi mi-am amintit astfel că, de fapt, eu jucam mereu cu negrele. H8 era al meu! Ce bine e să-ţi găseşti semenii, ce bine e să ţi-i pierzi. Jos reginele disperate care ne sîcîie! Sus h8-ul!

Cinci ani

Am împlinit cinci ani.
Cum asta e vîrsta ideală, merită consemnat momentul.
Acum cinci ani, în martie 2006, îmi dădeam demisia de la ultimul serviciu pe care l-am avut, îmi trimiteam o lungă scrisoare pătimaşă, spre a nu uita vreodată de ce şi cum (s-a pierdut, dar nu se uită), şi-apoi părăseam Bucureştiul şi Închisoarea de catifea (jobul în marele trust, unde erai tratat atît de bine încît nici nu-ţi mai doreai să ajungi acasă; riscul era să ajungi să nu vezi aberaţia din întreaga poveste şi să devii chiar fericit, roboţel!), pentru a reveni la Sibiu cu inima cît un purice: aveam să mă descurc pe cont propriu?
Şi au trecut cinci ani aşa, doar cu colaborări, mai mult refuzînd decît acceptînd, sau poate cernînd, sau poate săpînd, sau poate văgăunind cu temei, fără mers dimineaţa la alt birou decît la al meu, fără şedinţe, fără legitimaţii, fără colegi, fără, fără, fără. Dar cu!
În fiecare zi, plimbîndu-mă circular spre şi dinspre birou, mereu la pas, în oraşul în care n-am pus niciodată piciorul într-un autobuz, nici de voie, nici de nevoie, în care n-am fost niciodată agresată ca înainte de-a începe numărătoarea acestor cinci ani, în fiecare zi aşadar îmi doresc să nu fiu nevoită niciodată să schimb ceva. Oricît ar fi de greu. E. Dar nu se poate mai bine.

O frumoasa zi de primavara

Nu pot să nu mă gîndesc la asta:
„Luni, 20 martie 1995. O zi frumoasă de primăvară. Vântul e rece şi oamenii care merg pe stradă poartă încă paltoane. Ieri a fost duminică, mâine e sărbătoare naţională – Echinocţiul de Primăvară – şi toată lumea va fi liberă. Te gândeai: Aş fi vrut să am liber şi azi. Dar, din păcate, aveai treabă şi nu puteai să te învoieşti.
Te trezeşti la aceeaşi oră ca de obicei. Te speli pe faţă. Iei micul dejun. Te îmbraci şi te îndrepţi spre gară. Apoi iei metroul către muncă. E aglomerat, ca-ntotdeauna. Nimic deosebit. O altă zi obişnuită din viaţă. Până cînd cinci bărbaţi deghizaţi înfig vârful ascuţit al umbrelei într-o pungă umplută cu un lichid ciudat…”- “Underground - Atentatul de la Tokio şi spiritul japonez”, de Haruki Murakami (traducere din limba japoneză de Adina Mihaela Merlan).
O carte extraordinară, despre atentatul cu gaz sarin de la metroul japonez, o colecţie de zeci de mărturii, portrete şi relatări, în care chiar şi morţii trăiesc într-un fel bizar, veşnic. O carte care te face să-ţi imaginezi acum dureros de limpede unele detalii care nu se văd nici din elicopter, nici din buletinele de ştiri. Căci durerea şi chinul şi groaza sînt în lumea cea mică, nu în lumea cea mare.
Recviem.

Jurnaliera

O disparitie discreta

Deodată mi-am dat seama de o dispariţie. Şi deodată mi s-a părut esenţial să întreprind o recuperare. Pe acest "deodată" o să-l explic poate mai încolo, poate cîndva, poate niciodată.
Au dispărut ceasurile mecanice. Ceasurile de masă, cu ticăit autentic, cu rubine în mecanismele lor fine, cu sonerii metalice ca două clopote de-o parte şi de alta, ceasurile pe care trebuia să le întorci zilnic cu mîna ta ca să se umple de timp.
Şi deodată mi s-a făcut un dor nebun, nu, dor e prea puţin zis, am intrat într-o adevărată isterie recuperatorie. Îmi trebuia neapărat iarăşi un ceas aşa cum avusesem în liceu şi facultate - avusesem două, roşii, cu cadran alb şi clopote argintii. Ticăitul anemic şi contrafăcut al ceasului cu baterie de pe perete mi s-a părut deodată o glumă nesărată, o limbă scoasă.
Şi-am început căutările. Pe internet, la ocazii, ceasurile acestea se vînd acum la rubrica "Antichităţi şi bijuterii". Primul găsit arăta minunat şi suna promiţător: "Stare perfectă. Nefuncţional". Da. Mai departe, mai departe. Am aflat că singura fabrică de ceasuri mecanice din România, cea de la Arad (da, ceasurile se numeau Aradora), înfiinţată în 1951, şi-a dat duhul fără zgomot după 1990, vîndută bucată cu bucată.
Am sunat acasă, deşi nu speram mare lucru. Iar mama, ca un scamator ce este, a găsit imediat într-un sertar două ceasuri! Unul e al meu, un roşior Aradora. Pe celălalt nu-l recunosc, dar abia îl aştept. De-o să ticăie măcar unul din ele, o să fiu fericită. De-o să tacă amîndouă, bine şi aşa.
Cum de dispar lucrurile esenţiale de lîngă noi fără să ne dăm seama? Ce mai dispare, chiar în clipa asta? Ce să salvăm? Nimic nu se zbate, nimic nu strigă. E o discreţie absolută în toate.

Să-l explic pe "deodată"? Să încerc, căutînd să nu comit o mare indiscreţie. De curînd am avut privilegiul absolut nemeritat să ascult o înregistrare fermecătoare, a unui interviu luat de Radu Vancu unui poet, într-o casă, la cîteva străzi de aici. Ceea ce te frapa de la primele clipe, şi continua temeinic timp de o oră şi jumătate, era ticăitul ceasului lîngă care întîmplător fusese aşezat reportofonul. Un ticăit astfel salvat şi ascultat ca o muzică. De interviu vă veţi bucura undeva, cîndva, nu pot zice mai multe, fiindcă destul că am fost o ureche indiscretă, ca să mai fiu şi o mînă asemenea.

Nu fac nimic

Liniştea devine tot mai importantă. Aşa e cînd mergi pe sîrmă.
Mă întrebam azi, în plimbarea de prînz, bine, bine, dar ce fac eu acum cu cele douăsprezece povestiri adunate şi rotunjite pe la colţuri împreună? Un gînd din cele care vin doar ca să se ducă, fleoşc din zbor. Cum, ce fac? Stau, nu fac nimic, tocmai fiindcă mi-e bine aşa. De ce aş strica? E prea linişte şi prea bine de linişte acum, ca să stric ceva. În sfîrşit, un fel de echilibru în cotlonul capitonat.
Şi-apoi, cealaltă carte, terminată iarna trecută, aşteaptă şi ea să treacă crizele şi vizele şi mizele... Nu-i de grăbit. Mă gîndesc chiar că poate ar trebui inversată ordinea.
Apoi, am mai aflat cîte ceva despre Bookătăria de texte şi imagini, care ştiam că se tot coace.
Altfel, important ar mai fi că zilele trecute am văzut o fetiţă sugînd un ţurţure, privindu-mă încremenită cînd a văzut că o privesc încremenită: părea ruptă din povestea abia terminată. Şi ea, şi ţurţuroiul.

Hoarders

Singura emisiune la care mă mai uit la televizor, de o bună bucată de timp, este Hoarders. La noi, se dă pe Zone Reality, zilnic, dimineaţa şi seara (reluare). Şi nu doar că "mă mai uit", dar mă uit fascinată şi hulpavă, frîntă şi stoarsă în acelaşi timp. Hoarderii, colecţionari compulsivi, sînt foarte diferiţi între ei; poveştile lor funcţionează după acelaşi tipar doar în mare, însă sînt foarte, foarte diferite în detalii. În principiu, colecţionarii îşi umplu casele cu fel şi fel de gunoaie cărora le atribuie valoare sentimentală (de fapt, lucruri adunate în ani, zeci de ani, la care oricum nu mai ajung sub nici o formă, de care nici ei nu mai ştiu, fiindcă se formează grămezi pînă în tavan, făcînd casa de nelocuit, grămezi printre care, în cazurile fericite, rămîn poteci înguste). Hoarderul îşi distruge nu doar viaţa lui, dar şi pe a familiei. Copiii de hoarderi au un singur vis: să împlinească 18 ani şi să plece de acasă. Copiii de hoarderi se dau cu capul de pereţi sau aleargă urlînd - părinţii nu îşi recunosc vina decît arareori, în general preferă să învinovăţească copiii, certurile sînt insuportabile, cînd e vorba de aruncat te miri ce nimic. Se întîmplă şi invers, părinţi absolut normali cu copii colecţionari. Mă feresc de cuvîntul "colecţionari", folosit în subtitrajul de la noi, fiindcă foarte rar de fapt oamenii chiar colecţionează ceva, de obicei sînt doar munţi de gunoaie, haine vechi, jucării stricate sau mîncate de gîndaci, canapele cu cuiburi de şoareci, cutii de carton cu alte cutii de carton înăuntru, recipiente goale, ambalaje, te miri ce...
Nu ştiu de ce mă fascinează emisiunea asta într-atît încît îmi vine să strig aici despre ea. E vorba de boală (cu cîte ramificaţii), e vorba de linia subţire dintre sensibilităţile fireşti şi o dereglare halucinantă. E şi o continuare a unei lecturi care m-a răvăşit la începutul anilor '90, "The Boy Who Couldn't Stop Washing". Şi mai sînt multe, multe, altele. Compasiune compulsivă, silă, nostalgie, furie, drag, ură, înţelegere, mirare, răspunsuri.

Soarecii A

Zăpezi. Şi deodată îmi amintesc cum, atunci cînd eram mică, îmi vîram picioarele în pungi înainte de-a mă încălţa. Nu existau cizme care să nu ia apă. La fiecare pas, pungile foşneau. Un pic mai tîrziu, începea clipocirea. Întîi în una, apoi în ambele.
Şi cazematele de zăpadă, şi igluurile, şi oamenii uriaşi, cu oală în cap, cu nas de morcov, cu o creangă pe post de mînă, cu viaţă de-o zi sau de-o oră.
E pustiu pe aici. Un băieţel gras, singur şi de bună voie, a pus mîna pe lopată şi-a curăţat aleea. Îl împing părinţii, bunica, pe drumul crunt al acţiunii cu scop practic. Nimeni nu se joacă de-a jucăriile care mor, nimeni nu se plictiseşte. În plictiseală pulsează ce-i mai intim din viaţă. În plictiseală şi-n foşnetul pungilor din cizme. Cizme care, invariabil, alunecau. Acum, cam prea siguri, cam prea fără griji, cam prea tropăind eficient, în linii drepte.
Un fel de armată de Şoareci A, tirani sclavagindu-se ei pe ei înşişi, în goana după caşcaval, din lipsă de B-uri.

Doua vesti

Era o astfel de zi.
Două veşti.
Cea dintîi. Pentru motivarea tuturor absenţelor.
Cea de-a doua. Un răspuns la o invitaţie.

Gheata la mal

Cam aşa a fost azi.
42 (patruzeci şi două) de refuzuri a întîmpinat cartea la care lucrez, înainte să fie publicată. Se întîmpla acum mai bine de şaptezeci de ani.
Scotocesc după indicii seară de seară. Mă înarmez cu rechizite vesel colorate. Dacă azi la Carrefour ar fi fost la rechizite reducerile care erau la haine, aş fi umplut coşul cu post-it-uri mici, creioane, markere, fel şi fel de soldăţei vajnici care să mă ajute în lupte.
Iernile-s pentru scris, verile pentru traduceri. Chestie de lumină. Dar n-ai mereu luxul ăsta, al alegerii. Anotimpurile se muşcă de coadă. Zece povestiri aliniate, colo, deoparte. Cincizeci de pagini răzbite, dincoace. Şi îmi cam miroase a primăvară. Vis de animal muşuroielnic, că încă e destulă gheaţă la mal...

Casuta

Era o astfel de zi.

Premiere

Îmi plac premierele. Să bifăm nefăcutele! Uite una: am pus mîna pe purceluş. Am pus mîna pe purceluşi. Fusese odată, demult, într-o seară plicticoasă, un film prost, cu o fetiţă pe moarte, care făcea o listă cu lucruri pe care nu le-a făcut niciodată. Unul din ele era că nu ţinuse în mînă o vrabie. Scenaristul, deci, nu ţinuse în mînă o vrabie. Eu, fiinţă superioară, ţinusem. Pasărea zburase în scara blocului, se lovise de geamuri. O credeau moartă, eu o luam, o scoteam afară, o păzeam pînă învia, ea clipea des şi zbura. Dar filmul meu, de copil de oraş, era cu purceluşi.
Va fi un an mai blînd, aşa se arăta în rîtişoarele lor umede şi-n urechile translucide.

Tarie de caracter

"Nasc în moarte, dacă-ndrăznesc să spun. Asta-i impresia mea. Uimitoare gestaţie. Picioarele-au ieşit deja, din marea pizdă a existenţei."
şi
"El se găsea atunci în camera lui, la al patrulea sau al cincilea etaj, de unde de nenumărate ori s-ar fi putut azvîrli cu toată încrederea pe fereastră dacă ar fi avut mai multă tărie de caracter."
- din "Malone murind", pentru blogul ăsta care se încăpăţînează, doar la etajul întîi, să rămînă doar un jurnal.

Anul ăsta se fac o sută de ani de la naşterea lui Cioran. În Sibiu, pe faţada casei în care a locuit cîndva, anul morţii încrustat în placa de marmură rămîne greşit, în ciuda, în ciuda...