Ariciul

El e ariciul meu. Am dat nas în nas astă-vară, într-o seară, tîrziu, cînd veneam de la nu ştiu ce festival. Îmi amintesc doar că aveam în spinare trepiedul aparatului foto şi mă gîndeam că chestia asta în husă neagră trebuie să semene cu o armă. Cine putea să se ia de una care merge cu mitraliera în cîrcă? Poate numai cine n-a citit Sorokin!
În plus, am un mers anume, mersul de una singură, mai grăbit şi cu capul aplecat, îl exersez dintr-a şasea, de cînd veneam singură printre blocuri şi pretindeam că-s băiat, cu părul strîns sub guler. Încercam să simulez chiar şi un fel de cocoaşă!
Dincolo de armele de tot felul, trebuie să zic că, de fapt, asta mi-a plăcut mult în Sibiul lui 2007: puteai să vii pe jos la orice oră, era lume mereu pe bulevarde şi nu se lega nimeni de nimeni.
Ariciul... ariciul traversa strada chiar în dreptul scării mele, o semisferă ridicată pe picioruşe mici, tupilîndu-se foarte caraghios, în viteze diferite, cu opriri bruşte. Îl urmăreau două pisici care mergeau aşa, uluite, cam în diagonală, cu gîturile sucite, semn că nu mai văzuseră, nici mirosiseră aşa ceva în viaţa lor.
Eu, femeia cu mitraliera, mai văzusem, cum nu (seara din balconul de la Piteşti, exact aşa, îl vedeam traversînd, apoi strecurîndu-se pe sub frunze uriaşe, mereu la aceeaşi oră...). S-a oprit între trifoi, l-am sîcîit o clipă cu blitz-ul, mulţumesc frumos, drăguţule!
E plin de animale pe aici, trebuie doar să fii atent. Eventual să îţi cumperi un binoclu. O să povestesc altă dată de bufniţele cu pui - cu ochi ca girofarul, portocalii şi rotitori -, cărora le-am făcut şi jurnal! L-am găsit zilele trecute...