Timpul meu, timpul lui Nu Trebuie

Am astăzi, pentru prima oară după mult timp, senzaţia că trăiesc un timp doar al meu, necontrolat de alţii. Şi scriu aici fiindcă nu trebuie să scriu nimic. Fiindcă nu trebuie să fac nimic anume acum. Fiindcă mă pot trezi dimineaţa şi nu trebuie să spun la telefon ce trebuie să scriu azi. Şi pot rămîne în camera mea şi pot lua cartea galbenă şi pot traduce din ea cît vreau. Muşc din pagini ca şi cum aş muşca dintr-o prăjitură fină, atentă să nu zdrobesc blatul, şi nici să nu produc murdărie. Avansez... Şi mă pot opri oricînd, să scriu o scrisoare sau să mă uit în voie pe geam. Ştiu cînd e senin şi cînd e nor şi asta e, cumva, foarte important, mai ales cînd stai aşa în casă cu orele, cu zilele. Sînt mierle în bradul din faţa dormitorului meu. Masculii au cioc portocaliu, pene negre şi cîntă minunat. Femelele sînt gri din cap pînă-n picioare, dar asta nu pare să le deranjeze. Eu am penaj de mascul cînd ies afară. La vară o să văd şi ariciul care traversează aleea la ora zece şi ceva seara. Oare unde-i acum? Unde eşti?