Şi am spus că plînge cîinele. "E doar interpretarea ta", mi-au zis.
6 comentarii:
Anonim
spunea...
Printr-o asociaţie de amintiri, cîinele, din care se văd doar ochii nefiresc de trişti printre scîdurile late,într-o fotografie excelentă ca întotdeauna, mi-a adus în minte o nuvelă de Bulgakov, "Inimă de cîine", dramtizată... şi jucată la Naţionalul din Iaşi... Şi mi-am dat seama că, vai! cîinele cu laba frîntă, din casa scărilor, a dispărut, după ce zăcuse toate sărbătorile acolo... Alaltăieri încă mai era... şi da vesel din coadă, ne împrieteniserăm, îi vorbeam, îl mângâiam pe cap, sta cuminte în fund, nu culcat, cu urechile ciulite, semn că se simţea mai bine...
A dispărut?... Poate că vesel și cu chef de viață a pornit la cutreierat. Să sperăm!
Știu de piesa în care joacă Manole, am citit, dar din păcate nu am avut șansa să o văd.
Cîinele din fotografie este al sorei mele, e salvat de pe stradă, de cînd era mic. Acum e un vițel... Poza e făcută cînd încărcam bagajele în mașină, la plecare. Se auzea și un scâncet.
Da, "cutreieratul" ar fi o variantă veselă... Oricum, se întremase, chiar dacă a fost dat afară...Prin Iaşi, cîteodată, lîngă Piaţa Unirii, vezi cîni de aştia mari, flocoşi, dulăi zdraveni, lăţiţi pe asfalt,cîte doi, parcă drogaţi, pe la intrarea magazinelor, mai ales cele cu mezeluri... Se scoală blînzi cînd ieşi şi-ţi bagă botul în buzunar, amuşinînd... Deseori, pur şi simplu, blocheză uşa şi trebuie să păşeşti peste ei... Nimeni nu-i certă, nu-i alungă, chiar şi în situaţii mai echivoce, ci-i privesc cu interes, aproape cu invidie...
Ce oraș cu oameni buni!... Și ce găsește un dulău în buzunar?
Konrad Lorenz scrie minunat despre comportamentul animalelor, despre atașament, dependența lor de iubire.
Păsările, de exemplu, iubesc prima ființă pe care deschid ochii. Un vrăbioi, scrie Lorenz, își făcuse un fel de cuib în buzunarul stăpînului-părinte. Îl iubea atît de mult, încît încerca, zburînd și trăgînd caraghios cu ciocul lui mititel, să îl bage pe om în propriul său buzunar!
Dulăii vor, de fapt, mîncare. Dar ajung la buzunare, bagă chiar botul, şi acolo nu ai decît vreo hîrtie, o factură, banii marunţi. Mie îm plac cei care blochează uşile, şantazează cumva oamenii. La început mi-era frică să nu mă muşte. Sînt inofensivi, îi mişti cu piciorul, moale, să nu-i doară... chiar dacă îi dai la o parte cu mîna, nu se opun. Au răbdare. Dar uneori te uimesc, parcă morţi, cu picioarele întinse halandala, în mijlocul Pieţii Unirii, ca parlizaţi... De multe ori am crezut că-s otrăviţi de municipalitate... Erau doar nesimţit de leneşi, obosiţi de zvîrcolelile nocturne... indiferenţi la bazaconiile noastre... E curios cum cîinii ,atît de "umani", de sufletişti, se expun în năzdrăvănii de-o libertate divină... Să fie un soi de molipsire, de "microb" luat tot de la "rasa umană"!?
Unii, cocheți, stau picior peste picior. De fapt noi sîntem cei care îi copiem pe ei, în toate!
Aveam la redacție, demult, o cățelușă salvată din stradă, Heidi. O țineam sub birou, pitită de colegii care nu o agreau; era cam rea cu unii. Mă dădea de gol uneori în mijlocul ședinței: începea să sforăie! Alteori, făcea ca bunica dumneavoastră din poveste!
Era o astfel de zi.
6 comentarii:
Printr-o asociaţie de amintiri, cîinele, din care se văd doar ochii nefiresc de trişti printre scîdurile late,într-o fotografie excelentă ca întotdeauna, mi-a adus în minte o nuvelă de Bulgakov, "Inimă de cîine", dramtizată... şi jucată la Naţionalul din Iaşi... Şi mi-am dat seama că, vai! cîinele cu laba frîntă, din casa scărilor, a dispărut, după ce zăcuse toate sărbătorile acolo... Alaltăieri încă mai era... şi da vesel din coadă, ne împrieteniserăm, îi vorbeam, îl mângâiam pe cap, sta cuminte în fund, nu culcat, cu urechile ciulite, semn că se simţea mai bine...
A dispărut?... Poate că vesel și cu chef de viață a pornit la cutreierat. Să sperăm!
Știu de piesa în care joacă Manole, am citit, dar din păcate nu am avut șansa să o văd.
Cîinele din fotografie este al sorei mele, e salvat de pe stradă, de cînd era mic. Acum e un vițel...
Poza e făcută cînd încărcam bagajele în mașină, la plecare. Se auzea și un scâncet.
Da, "cutreieratul" ar fi o variantă veselă... Oricum, se întremase, chiar dacă a fost dat afară...Prin Iaşi, cîteodată, lîngă Piaţa Unirii, vezi cîni de aştia mari, flocoşi, dulăi zdraveni, lăţiţi pe asfalt,cîte doi, parcă drogaţi, pe la intrarea magazinelor, mai ales cele cu mezeluri... Se scoală blînzi cînd ieşi şi-ţi bagă botul în buzunar, amuşinînd... Deseori, pur şi simplu, blocheză uşa şi trebuie să păşeşti peste ei... Nimeni nu-i certă, nu-i alungă, chiar şi în situaţii mai echivoce, ci-i privesc cu interes, aproape cu invidie...
Ce oraș cu oameni buni!...
Și ce găsește un dulău în buzunar?
Konrad Lorenz scrie minunat despre comportamentul animalelor, despre atașament, dependența lor de iubire.
Păsările, de exemplu, iubesc prima ființă pe care deschid ochii.
Un vrăbioi, scrie Lorenz, își făcuse un fel de cuib în buzunarul stăpînului-părinte. Îl iubea atît de mult, încît încerca, zburînd și trăgînd caraghios cu ciocul lui mititel, să îl bage pe om în propriul său buzunar!
Dulăii vor, de fapt, mîncare. Dar ajung la buzunare, bagă chiar botul, şi acolo nu ai decît vreo hîrtie, o factură, banii marunţi. Mie îm plac cei care blochează uşile, şantazează cumva oamenii. La început mi-era frică să nu mă muşte. Sînt inofensivi, îi mişti cu piciorul, moale, să nu-i doară... chiar dacă îi dai la o parte cu mîna, nu se opun. Au răbdare. Dar uneori te uimesc, parcă morţi, cu picioarele întinse halandala, în mijlocul Pieţii Unirii, ca parlizaţi... De multe ori am crezut că-s otrăviţi de municipalitate... Erau doar nesimţit de leneşi, obosiţi de zvîrcolelile nocturne... indiferenţi la bazaconiile noastre... E curios cum cîinii ,atît de "umani", de sufletişti, se expun în năzdrăvănii de-o libertate divină... Să fie un soi de molipsire, de "microb" luat tot de la "rasa umană"!?
Unii, cocheți, stau picior peste picior.
De fapt noi sîntem cei care îi copiem pe ei, în toate!
Aveam la redacție, demult, o cățelușă salvată din stradă, Heidi. O țineam sub birou, pitită de colegii care nu o agreau; era cam rea cu unii. Mă dădea de gol uneori în mijlocul ședinței: începea să sforăie! Alteori, făcea ca bunica dumneavoastră din poveste!
Trimiteți un comentariu