L-am visat azi-noapte, îl aveam iar în braţe, cu trupul lui grăsun, cald, deodată încordîndu-se şi înfigîndu-mi ghearele în umăr. I le simţeam zdravăn, chiar şi aşa cum erau ele, cu vîrful fin tăiat cu unghiera, în duminici lungi, cînd îl luam cu binişorul în braţe; după ce-mi spălam părul îi ziceam ia, motane, să te fac şi pe tine frumos!Şi bietul începea să se zbată cînd înţelegea păcăleala, fugea miorlăind supărat după ce-i terminam prima mînă, deşi nu-l durea, aşa, de-al naibii, că semăna cu mine şi nu-i plăcea să stea unde-i pus. Apoi mai treceau ore bune pînă ajungeam la a doua mînă, şi iar mă gherănea crunt, iar la picioare nu i le tăiam niciodată, că nu era cazul.
I-am visat trupul grăsun, doamne, ce plăcere şi ce tristeţe... Cînd trăia visam mereu că îl pierd, că îl caut prin cartiere, iar acum, cînd nu-l mai am, visez cum îl ţin în braţe.
Şi se zbătea, îi auzeam mieunatul în urechea dreaptă şi-i simţeam răsuflarea pe gît.
M-am trezit şi mi-am privit zgîrieturile de pe umăr, reale, fine...
Nu e nevoie de explicaţii logice cînd îţi e dor de cineva acolo, în cele mai adînci cotloane. Dar s-au întîmplat zilele astea:
Am privit patul vechi aruncat lîngă tomberon, cu colţul stîng zgrepţănat de motanul meu, dincolo de carne, pînă la scheletul de arcuri.
Am salvat cactusul uriaş de pe hol. M-am opintit să ridic ditamai ghiveciul, m-am aplecat cînd am trecut pragul, el s-a înclinat greu în faţă, şi-atunci i-am spus mai bine sprijină-te de mine, să nu te rupi, uite aşa, şi l-am aplecat încoace, l-am lăsat să-şi proptească tuburile cu ţepi pe mine. Am simţit înţepăturile şi m-am înmuiat, cu cactusul înfigîndu-mi speriat gheruţele în umăr.
11 comentarii:
Pun eu primul comentariu, preventiv: să nu aud de corecturi la "mîini" şi "picioare". E motanul meu.
De furat "mă gherănea"! A gherăni, eu gherănesc, tu gherăneşti, ei gherănesc... Gherănit, portocală gherănită...
Dar e ceva confuz în proza asta cu motan (am avut şi eu unul, ştiu multe obiceiurile lor)... Bun, tai unghiile de la labele din faţă (deşi mie mi se pare sadic aşa ceva!), apoi zici că de la picioare nu i le tai!!! Păi labele din faţă nu-s tot picioare, că n-or fi mînuţe de motan!!!
Ha, ha, ha, păi lucrurile stau aşa: se taie un milimetru, doar vîrful cel mai fin (nu doare, e ca unghia noastră, învăţat de la veterinar), şi doar de la labele din faţă. Fiindcă doar pe acelea şi le ascute pe mobilă.
De fapt, doar pe acelea le foloseşte la fel şi fel de chestiuni practice, aşa că sînt mîini! Cele din spate sînt picioare.
Plus că uneori motanul merge în două picioare! Al meu prindea muşte din zbor. Se ridica în două picioare şi haţ, cu mîinile le prindea la fix!
Scămoşilă nu făcea aşa?
Păi acum e poza!!! Ăsta e Scămoşilă al meu get-beget!!! Mda, am şi întrebat ce e cu mîinile şi picioarele! Ai fost mai rapidă!!! Deja scrisem, urma să postez... şi am vorbit la telefon. În timpul ăsta, tu poc! Bun, al tău avea mîini şi picioare! Al meu avea patru lăboanţe... Asta e singura diferenţă... Şi nu mă sgîria niciodată...altă diferenţă... dar poate fiindcă nu eram femeie? Mai ştii! E de povestit mult... şi aici... Comportamentul motanilor cu femeile!!!! Şi cu bărbaţii!!!
Scămoşilă bea lichior dulce din farfurioară... se suia prin copaci şi făcea "mau", nu "miau"... Şi nu avea iubită siameză, drept care innebunise... Cealaltă pisică, mîţă sadea, Muţeasca, nu făcea amor cu dînsul, ci cu corcituri, era tot de rasă, cu păr lung, roşcat, codoi, însă avea gusturi detracate, plebeiene...
Fain! Anticipasem eu ceva!
Furaţi-l pe "gherănit", luaţi-l şi de tot, că pe mine mă gherănea de n-aveam scăpare... Dar era joacă, doar joacă mereu, nu răutate. Îmi amintesc o vară în care a trebuit să umblu cu tricouri cu mînecă lungă, ca să nu mi se vadă zgîrieturile.
Era extrem de gelos cînd vorbeam la telefon, lansa nişte atacuri de panteră, drept la mîna cu receptorul.
Dar chiar am citit că motanii sînt mai agresivi cu stăpînele. E o formă de posesivitate, plus că le cam simt slăbiciunile.
Da, multe ar fi de povestit...
E înduioşător "Mau!".
Al meu făcea "Mau" cu voce gravă la uşă, cînd voia să se ducă în lume. Greu i-am găsit nevastă, nu prea erau birmaneze pe atunci, în 94... Am dat anunţ la ziar! Şi a întîlnit-o pe Blue...
Sfioasa Blue dormea noaptea sub patul meu şi nu-l lăsa să se apropie. Ziua însă, în lipsa mea, au făcut nebunii, am găsit toate ghivecele pe jos. Mă priveau ca îngeraşii. Şi chiar erau îngeraşi!
Eu, la ţară, de unde aveam să-i iau "specialităţi"? Kestia e că s-a scrîntit, deşi a fost trata cu extract de splină de veterinar, şi a dat-o pe cruzimi! A îngehsuit o găină între gard şi coteţ şi i-a mîncat fundul de vie... Ciocul cîrîia, tîrtiţa ei era deja în burtica dementă a lui Scămoşilă!
P.S. Splina nu era de veterinar! Trebuie o virgula acolo! Hm... Şi "tratat", nu "trata", cu "a" ultim mîncat... Pe mine Scămoşilă, tot gelos, nu mă lăsa să scriu, se întindea pe coala de hîrtie de pe masă şi se prefăcea că doarme...
Oh, da, cunosc şi eu întinsul pe coala de hîrtie, urmăritul pixului cu privirea, apoi dulcea alungire a trupului şi sforăitul...
M-am plimbat şi mi-am dat seama: pentru mine, drăgălaşe sînt lăboanţele la om şi alte animale!
Pisicoanţele au mîini, şi încă înmănuşate, de cuconet...
Ei, dar cîte n-ar fi de zis despre pisicoanţe...
Corectură: la unii oameni.
Trimiteți un comentariu