Ce drăgălaşă ni se pare lebăda îndrăgostită de răţuşca de plastic, cum zîmbim înduioşaţi privind-o cum îi dă ocol pe un lac, undeva în Germania.
Ce minunată e privirea umedă a tigroaicei care alăptează puiul de urs îmbrăcat cu vestă din blană de tigru, ce caldă simţim limba mamei lingînd spinarea înfiorată de plăcere, încotoşmănată în haine străine...
Ce muzică frumoasă e lipăitul tălpilor de gîscă urmînd cu sfinţenie traseul pe care-şi plimbă coada ridicată pisica iubită!
Doar cînd vine vorba de oameni "prea" diferiţi - ca înălţime, ca vîrstă, ca nuanţă a pielii, ca ani de studiu - ne îngheaţă zîmbetul, dau buzna cuvintele, devenim dintr-o dată meschini.
17 comentarii:
La Dolhasca în primii ani, umblam cu o şaretă prin satele comunei, cea mai mare din judeţul Suceava... Învăţasem să strunesc singur iapa blîndă, cu ochi languroşi, parcă îndemnîndu-mă la păcate nelumeşti, cu crupa îmbietoare, săltată în trapuri dumnezeieşti, coada nervoasă, aruncată dulce în părţi, să-i apere misterul de muştele albastre, insistente... şi coama ţeselată cochet de vizitul spitalului... Era un deliciu al vieţii mele de doctor plecat la vaccinări... Culmea e că nu-mi amintesc cum o alintam... numele ei... ştiu că o înjuram lung, înflorat, cu duioşie... iar ea iţea urechile a pricepere şi acceptare...
Trebuie să vă amintiţi numele...
Cred că Lişca... Eu o îndemnam, hăţuind-o abia simţit (era extrem de sensibilă la semnale!), hai Lişca! hai Frişca!!! Avea o înspumare indecentă şi parfumată...Am hăladuit cu ea prin Valea Poienii... unde era o pădure nesfîrşită... iarna...
Cum tremură botul catifelat al calului, cînd îţi apropii palma să îl mîngîi!
Aveam, undeva, un căluţ negru care necheza de după gard cînd mă vedea culegînd iarbă. Dădea nerăbdător din copite cînd mă apropiam, şi-mi pupa mîinile întruna, după ce termina mănunchiul.
Cu şareta am mers o singură dată, e ca un vis. Era la Arad, pe cînd aveam 5-6 ani, şi ne-am dus la spital la străbunica. În mintea mea, şareta era un fel de taxi!
Iarna foloseam o sanie cu două locuri, cu tălpici lucioase... Îmi puneam un covor gros pe genunchi, să nu îngheţ, şi hălăduiam pînă adînc în pădure... Copacii aveau dantele de zăpadă îngheţată... mă găndeam la Labiş... Era un aer pur de rai sub zero grade... Clopoţelul de la gîtul Lişcăi se auzea argintiu, fragmentat de frig în clinchete ascuţite, subţiri, voioase...
Vreau, vreau si eu in lumea asta, in raiul sub zero grade, cu paturica pe genunchi! Sigur nu scrieti un roman? E adevarat?
Nu scriu un roman, e adevărat... Mă pierdeam în pădurea aceea imensă, lăsam pe Lişca la pas, ajungeam la o poiană largă... stam un timp, mă uitam, mă uitam, era ca o feerie, ca un basm...Apoi mă întorceam înfrigurat... mă pătrundea gerul... De fapt, în jurul Dolhascăi, erau păduri nesfîrşite... Şi la o margine Siretul... Iar chiar pe linga casa unde stam, mai în spate, unde zăcea şi o piuă veche, stricată, curgea Şomuzelul... acolo prindeam porcuşori, nişte peşti mici ca degetul, cu o undiţă rudimentară, confecţionată de mine... Îi prăjeam, Scămoşilă şi Muţeasca erau innebuniţi după porcuşorii ăştia prăjiţi în făină de porumb...
Ce lume de vis! Scămoşilă şi Muţeasca primeau porcuşorii prăjiţi?
Şi cum e făina de porumb? E altceva decît mălaiul?
Cînd vine de la pescuit, tata împarte obleţii cruzi pisicilor, direct din plasă. Cel mai greu e cînd nu prinde nimic. Totul miroase dinainte a peşte - genţi, undiţe, chiar şi haine - iar pisicile nu pricep de ce nu capătă, se necăjesc rău, rău...
Aş da orice să pot trăi în pădure. N-am găsit încă soluţia. Măcar un copac...
De fapt, am copacul meu, l-am plantat pe la 11 ani. Dar a rămas la Piteşti.
Ştiu eu? Păi te duci la Piteşti şi-ţi iei copacul personal în primire... E o glumă, desigur... La Dolhasca aveam păduri adînci în toate părţile... Pe Dealul viei, de exemplu, ne duceam, ca în Cehov, familii de profesori şi doctori, să culegem ciuperci... Aveam un şiretlic al meu... Căutam izolat de grup...Fluieram o melodie foarte la moda pe atunci, "Linişte", rătăcind printre copacii înalţi, frunzoşi, aparent necăutînd nimic... şi cipuercile apăreau, în pîlcuri, mari melomane pălărioasele... Ştiam care sînt bune de mîncat, care nu...alea frumoase, cu palăriuţele pe-o sprînceană, colorate exotic...
Uite-aşa scapă de cratiţă frumoasele, şi-n lumea ciupercilor!
La Sibiu, în Dumbravă, cresc ciuperci chiar şi la marginea pădurii. Cum mergi pe lîngă şina de tramvai (minusculă, năpădită de ierburi; tramvaiul merge la Răşinari), din vară pînă-n toamnă e plin de ciuperci de tot felul. Trebuie doar să te uiţi, să mergi cu capul plecat, să nu-ţi pese că ţi se udă pantofii... Sînt albe, pufoase, fie lunguieţe, fie rotunde... Cele verzi, roşii, fistichii, sînt puţin mai la umbră, dar nu departe. Şi dacă mergi pe aleile croite la doar zece metri de marginea pădurii, le vezi.
Dar şi cînd ajung, din greşeală, la cratiţă, frumoasele... mamă-mamă, să te ţii, lasă-n jur numai cadavre!!!
Mie îmi plac ciupercile otrăvitoare, sînt şarmante... Nu-mi pot anihila decit un cap... mai rămîn şase la purtător.
Domnule hobbit, vă întreb pe dumneavoastră: ce credeţi că face şaptecapete cu acel cap care cade victimă a ciupercilor otrăvitoare?
A. Îl întreţese, profitînd de gîtul lung şi subţire, cu celelalte şase?
B. Îl lasă să se usuce şi să cadă?
C. Îl taie cît e proaspăt şi îl timite ofrandă la Zîna Pădurii?
D. Altele.
Hm! De ce nu îl întrebi direct pe şaptecapete? Eu l-aş trimite, aşa, ca în filmele horror, cu ochii încă clipocind şi gura salivînd gemete...da, orfandă, Zînei Pădurii, să-l păstreze într-un borcan cu ciuperci marinate... Un soi de Smeagol, fără spinare şi lăboanţe...
Smeagol spre final, înrăit.
Şi, culmea, tot destul de drăgălaş.
Smeagol, în "Enciclopedia lumii lui J.R.R.Tolkien" (apărută la Galaxia Guetnberg, 2007), e descris ca un hobbit decăzut, din neamul Stoor. Vărul lui găseşte întîmplător Inelul Suprem. Gollum il vrea cadou de ziua lui. Deagol, vărul, nu i-l dă şi Goolum îl sugrumă. Descopere că "Nepreţuitul" îl face nevăzut. Urmeaza alte întîmplari ,pînă la moartea lui Smeagol care, ţopăind de bucurie că are iar inelul, se prăbuşeşte în adîncurile unui vulcan incandescent... şi gata...
Morala e tristă: trebuia să nu ţopăie de bucurie.
Trimiteți un comentariu