L-aş fi iertat, dar n-aveam ce să iert

- Celuilalt bunic -


“Mai spune-ne de pitic!”, o rugam, şi ea, oftînd, relua povestea, pînă începeam toate să rîdem. “Dar nu era deloc un pitic simpatic. Voi vă imaginaţi piticii ca în poveste!”. “Hai, spune!”, o imploram, întinse în pat.
Şi mama spunea iarăşi. Piticul o luase în primire chiar de la intrarea în azil. Îi pupa braţul, de la degete pînă la umăr, “şi avea gura lipicioasă…” (aici umerii mamei se ridicau a înfiorare) şi o ruga să îi dea nişte bani. Mama îi dădea cîteva monezi de cinci lei, din cele mari, argintii, abia apărute, dar piticul continua să o pupe… Goliserăm sticlele de lapte folosite ca puşculiţe, îi pusesem în bagaj toate micile noastre economii, căci moartea nu te-anunţă cînd vine, iar bunicul murise aşa cum îl tăiase şi aşa cum trăise, nepotrivit, tocmai de Revelion şi tocmai cînd eram mai săraci.
Mama ne făcuse rochii noi – a mea era neagră, de voal, cu o eşarfă lată pe şolduri; n-am cum să uit cînd a murit bunicul fiindcă aceea a fost seara cînd tata m-a privit ca pe-o femeie. Cînd a sunat telefonul, eram împopoţonate ca de petrecere, şi eu şi sora, probînd rochiile noi şi defilînd prin holuri...
“Rămîneţi, merg doar eu”, a zis mama şi s-a dus. I se părea prea mult şi aşa… A luat foc vagonul, apoi a încercat să o agaţe controlorul, era pustiu, cine mai călătoreşte în noaptea de Anul Nou? Ea, în rochia ei bleumarin cu dungă roşie la gît, şi cu un doliu nelămurit în suflet.

Pe bunicul din partea mamei nu l-am ştiut mai deloc. Azi noapte mi-a trosnit cumplit biblioteca, aici, la capul patului, de parcă scîndurile astea montate de el acum cîteva zeci de ani mi-ar fi spus “Dar de mine nu scrii nimic?”.
Ce să scriu? Abia de te-am văzut o singură dată. Mai ştii? Eram în curtea casei din Timişoara - hortensii peste tot, vacanţă de vară, familie reunită, care de pe unde, bunica cea bună murise, cine-o să ne mai facă nouă mănuşi cu buline şi ciocolată cu sîmburi de caise?
Tu în leagăn, tocmai în leagăn, erai uriaş, verişorii Richard şi William rîdeau că se va rupe… Abia vorbeai româneşte, toate cuvintele care începeau cu s le pronunţai cu ş, era foarte “şpeţială” întîlnirea...
În bucătărie, mama şi sora ei şuşotind furioase, cu obrajii roşii. Ai venit ca să fii iertat, şi iată iertare – un adevărat rechizitoriu. “Iertaţi-l”, am zis, în drum spre toaletă, şi s-a stîrnit furtuna. “Tu nu ştii nimic, tu să taci!”. Şi afli. Bunicul avusese o făbricuţă de mobilă. Comuniştii l-au terminat. S-a apucat de băut. Opt ani de pian făcuse mama. Cînd venea acasă, fetiţa cuminte stătea în picioare, la colţ. Mîna lui mare se ridica, apoi cădea, de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, iar capul fetiţei se lovea de pereţi.
Ah, şi eu tot l-aş fi iertat, era uriaş şi alb şi se legăna încetişor, dar aveam eu ce să-i iert?
A murit la azil, între beţivi şi nebuni… L-a scos mama într-un coşciug uriaş, după ce-au pupat-o alţi beţivi şi nebuni şi-un pitic. “Mai spune-ne de pitic!”, o rugam şi rîdeam toate trei. Cum altfel să gestionezi aşa o-ntîmplare? “Dar nu era deloc un pitic simpatic…”, şi rîdeam, şi rîdeam pînă se iveau lacrimile.