13 ianuarie 2008
Cu lăbuţele spre soare
Pe malul îngheţat al pîrîului Trinkbach, azi, în Parcul Sub Arini, o pată neagră în zăpadă - trupul mărunt al unei cîrtiţe. Frumoasa neclintită pare abia ieşită din muşuroiul ca un tort de ciocolată. Bot roz, ochi ca mărgelele, lăbuţele din faţă indicînd vinovatul: soarele ăsta minunat minte, ne minte pe toţi.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
12 comentarii:
Cîrtiţa are ochi? Ştiam că e oarbă şi mi-o închipuiam, cumva, chiar fără "mărgele"... aşa, doar cu bot de cîrtiţă... Sînt şi cîrtiţoi? Ieri, la Ipoteşti, am văzut o biserică în care Eminescu e in costum negru, în civil, cum s-ar spune, în locul unui arhanghel... Iar toţi îngerii aveau aoreole negre, cică de doliu, că a murit Eminescu... "Îngeri cu aoreole de doliu!" Cineva mai practic, nu ghidul, altcineva, explica faptul misterios prin faptul că nu au avut aur ca să aurească aoreolele...
Are ochi, dar mititei, cu văz slab dezvoltat. Probabil că în realitate nu au cum să fie ca mărgelele, fiindcă sînt cam acoperiţi de blană. Şi totuşi, imaginea fixată în memoria mea este cu mărgele mici, mici, sclipind în soare. Dacă m-aş întoarce să mă mai uit o dată, probabil TOTUL ar fi diferit.
Vedeţi, acum sînteţi ca persoana aceea practică, aceea care v-a spus că nu au avut aur pentru îngeri!
Şi-apoi, dacă, aşa cum noi închidem ochii, cîrtiţele îi deschid atunci cînd pleacă?
"Cîrtiţele deschid ochii doar cînd pleacă!" Vers de ţinut minte...
Azi iar m-am plimbat puţin prin parcul Sub Arini. S-au luat după mine doi cîini mari, frumoşi, alb cu negru, cu ochi mieroşi. Mergeau ca delfinii, în paralel, înainte, apoi puţin în urmă, şi tot aşa, în salturi...
Unul dintre ei m-a ştampilat cu botul în dosul genunchiului, din mers, ca formă de salut.
Era plin de muşuroaie de cîrţită, proaspete, umede. Micuţele tot ies afară, la verificări.
Nu pricep de ce, plimbările astea mă duc cu gîndul la Tournier! Interesant e că nu ţi-e frică de cîini... Ei simt imediat... şi vin să pună botul rece după genunchi, oh!
Nu, cum să-mi fie frică?
Odată cu ştampila ţi se dă un fel de "bun de tipar", eşti prietenul lor.
Unuia dintre ei, culmea, lui îi era puţin teamă de mine; era înduioşător, reacţiona doar cînd îl priveai, se oprea.
Dar eu vorbesc, le spun cuvinte scurte însă importante, un fel de parole secrete, iar asta sparge orice pojghiţă de reţinere.
Eu am "bun de tipar" la motance!!!
Ha, ha, ha... N-aţi spus unde, dar nici eu nu întreb!
Cîrtiţele au ochi mici, ca mărgelele!
Un film documentar văzut aseară - vai, au trecut trei luni de la însemnare - lămureşte totul: nu era imaginaţia mea, ci realitatea. Ochi ca mărgelele...
Cred ca Sobolul din "Degetica" este un fel de cirtitzoi. Saracu', nu pe el l-a iubit mtitica...
Da, sobolul e chiar cîrtiţoi! Mai e unul scump în "Vîntul prin sălcii", am crescut cu el.
Trimiteți un comentariu