20 ianuarie 2008

DilemAgora, o seară la Sibiu

DilemAgora - sînt fericită că a început la Sibiu.
Dacă aţi luat ultimul număr din "Dilema veche", aţi văzut că e despre fosta Capitală Culturală Europeană. Dincolo de asta, a avut loc o întîlnire joi seara la Sibiu, prima din ciclul “DilemAgora”. Şi au venit cinci "dilematici": Mircea Vasilescu, Marius Chivu, Simona Sora, Cezar Paul-Bădescu şi Adina Popescu (îi vedeţi în fotografie, mai puţin pe Adina Popescu, care filma). Cu teancuri de ziare - şi cu noul "Adevăr literar şi artistic" - şi cu un aer proaspăt.
Cum se vine cu aer proaspăt din Bucureşti? Uite-aşa, cu idei care nu s-au tocit în coate prin Sibiul discutat şi para-discutat.
“Sibiul este primul oraş în care venim, într-o serie de întîlniri cu cititorii, intitulată DilemAgora. Vrem să ieşim din Bucureşti”, a explicat redactorul şef Mircea Vasilescu. Cei cinci au spus ce au văzut ei la Sibiu în 2007, ce le-a plăcut şi ce nu, aşteptînd apoi reacţiile şi comentariile celor din sală.
Simona Sora a remarcat lipsa unor proiecte literare, însă a mărturisit că s-a mai liniştit după ce a aflat de existenţa unor astfel de proiecte, de foarte bună calitate, precum Maratonul European de Poezie. A făcut, chiar după discuţii, o vizită interesantă, dar despre aceasta scrie dînsa, dacă doreşte, eu nu vreau să fiu indiscretă...
Marius Chivu, care vine în fiecare an la Sibiu Jazz Festival şi la Artmania, a spus că spera că “sibienii să se fi obişnuit să consume cultură la ei acasă”, fiindcă la festivalul de jazz îi recunoaşte pe jumătate din cei din sală, de la un an la altul, figuri venite mai mult din alte oraşe. Iar gara, gara a ajuns să o viseze noaptea şi speră să scape de coşmar… Of, şi eu, că nu e interviu să nu fiu întrebată, şi mă simt de parcă răspund personal de gafele CFR-ului...
Cezar Paul-Bădescu, însă, nu e de acord cu ideea lipsei audienţei în cultură. “Problema e depăşirea acestei mentalităţi”, spune scriitorul. Iar Adina Popescu a fost de două ori la Sibiu anul trecut – la Astra Film Fest şi o dată pentru documentarea unui film. A observat semnele unui patriotism local uşor exagerat abia după ce articolul a fost postat pe internet (oho, cunoaştem, păţit şi noi la Evz); pe forum, sibienii au interpretat articolul ca fiind critic şi au bombardat cu replici...
Au răspuns invitaţiei primarul Klaus Johannis, directorul Bibliotecii Astra, Ion Onuc Nemeş, directorul Teatrului Naţional “Radu Stanca”, Constantin Chiriac, iar dintre cei invitaţi să scrie texte pentru “Dilema veche” au fost prezenţi artistul Mircea Stănescu (grafician al revistei Euphorion), jurnalistul Dan Tomozei şi subsemnata (mă rog, sussemnata).
Mircea Vasilescu a amintit următoarele oraşe în care va merge DilemAgora: în Târgu Mureş, Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara, Deva, dar poate nu chiar în această ordine. Deocamdată.
S-a discutat, preţ de mai bine de două ore, relaxat, prieteneşte, cu acea combinaţie de rigoare şi umor pe care o ştiţi din revistă… Şi s-a continuat încă şi mai prieteneşte, într-un cadru mai restrîns, la "Sibiul vechi", o pivniţă unde nu ai semnal la telefon şi unde se bea suc de mere natural, de la fabrica prinţului Charles, din Mălâncrav... Şi m-am simţit minunat.

Foto: Hannelore Baier

23 de comentarii:

Anonim spunea...

Îi aştept şi eu la Iaşi, mai ales că îi cunosc pe toţi,
minus Cezar Paul-Bădescu şi Adina Popescu... Marius Chivu a reuşit chiar performanţa sadică de a-mi lua un interviu pe mobil, în timp ce eram dus cu troica, în spital, cu perfuzia în mînă, numărîndu-mi somnolent picăturile... şi neamisperînd nimic... prin 2006, la începutul anului... sau la final de 2005?

Veronica spunea...

Da, vor veni, însă nu neapărat în formaţia aceasta. Asta e frumuseţea, oamenii sînt spontani şi decid atunci, pe loc, cine merge!
Mie tare mi-a făcut plăcere să îi cunosc.
Cît despre "sadismul" lui Marius, poate vă răspunde el dacă ajunge pe aici. Dar şi dumneavoastră, chiar aşa, cu perfuzia într-o mînă şi mobilul în cealaltă!... O fi chiar telefonul un soi de perfuzie!

Anonim spunea...

Nu, atunci am căutat, pe cît am putut, să îi spun în ce situaţie sînt... Dar de abia vorbeam... Eram la Spitalul Sf. Spiridon, de acolo am fost transferat, dus , de fapt, cu un taxi, pus la dispoziţie de profesor, fostul meu coleg de an! la Spitalul Nr. 7, adică la balamuc...

Veronica spunea...

Dar aţi dat interviul! Îl găsim pe net? Să verificăm starea pacientului...
Ei, bine că s-a dus şi încă şi mai bine că scrieţi.

Anonim spunea...

Erau citeva întrebări despre ce cred eu ... etc... Am bîiguit ceva, nu s-a închegat nimic...Pe mine m-a intrigat insistenţa lui deşi îi explicasem că sînt în perfuzii... A, dar să nu mă înţelegi greşit... După ce m-am făcut relativ bine...Marius Chivu m-a solicitat, afectuos, să răspund la nenumarate anchete în Dilemateca... Deci tu pui la îndoială stare mea de atunci? Păi vino şi vezi foaia de tratament.. şi cum m-au ajutat nişte bolnavi să mă spăl la baie...că nici nu mai puteam merge... Eram terminat, de aia am sta 3 luni la balamuc, nu de chichi! A fost INFERNUL!

Anonim spunea...

Termină gargara asta, hobbitule! Eu am rămas cu şase capete şi nu mă vait atît!!! Fii hobbit, ce naiba, ţi-o spun , aşa, ca de la personaj la personaj de halima... Mai sînt şi întîmplări nasole în viaţa lumească...

Anonim spunea...

Eu mă mîndresc că sînt Pitic! Am un cap, da' bun!!! Hobbitul e cam plîngăcios... da' îl respect că e mic de statură.... şi umblă cu lăboanţele goale, păroase... Bravo!

Anonim spunea...

Cînd se mai dau filme colorate?

Anonim spunea...

Da, boala s-a dus, cumva... sau nu m-am mai lăsat eu antrenat de ea... oricum continui tratamentul medicamentos... Depresiile, episoadele lor grave, au momeli, capcane... Caut, pe cît e cu putinţă, să le ocolesc, să le anihilez din start, am învăţat să lupt cu ele... Şi, în plus, e groaza de a nu ajunge iar în rezerva aceea veche, cu crăpăturile de la geamuri înfundate cu ziare, seara...(dormeam fix, învălătucit în două pături, să nu răcesc) cu coada făcută, avînd o cană cu apă în mînă, să luăm, obligatoriu, pastilele date, după un registru, de asistentele indiferente (chiar dacă mişto ele!), uneori răbufnind enervate de abulia mea năucă, certînd oameni care nici nu pricepeau de ce sînt bruftuluiţi... cu ducerile forţate la duş, de o infermieră cam dură... cu toată mizeria aceea mentală din preajmă... Ţin minte cît de mult s-a mirat Alex. Ştefănescu, venit în vizită, de gratiile de la geaam... Eu nu le mai dădeam nici o importanţă...

Veronica spunea...

Uite că acum chiar nu ştiu ce să zic. Cum să îmi dau eu cu părerea?... Infernul e greu de imaginat. Prin spitale am stat de două ori, dar nu seamănă o experienţă cu alta.
Starea nu o pune nimeni la îndoială, spuneam doar că ar fi interesant de ştiut acum care era exact acel interviu.
De cele multe, din Dilemateca, ştim. Marius Chivu e harnic, respondenţii unul şi unul...

Anonim spunea...

Dezolat; îmi amintesc doar starea de disconfort în care am fost pus atunci, nu şi ce am mai spus...

Veronica spunea...

Da... acestea sînt momente cînd stai şi asculţi, nu îţi dai cu părerea băgînd din propria experienţă (adică a mea). Şi-apoi, nici asta nu ştiu: e bine sau nu să vă fac să vă reamintiţi?

Ce mi se pare uluitor însă este că aţi zis cîndva că nu vă gîndeaţi la sinucidere, ci căutaţi să scăpaţi de astfel de gînduri, era o permanentă luptă cu ele, ştiaţi că de asta trebuie fugit.
E un fel de imagine în negativ a ce ştiu eu, dintr-ale mele (e drept, niciodată "demne" de balamuc, deşi...).

Anonim spunea...

Nu, la sinucidere nu m-am giîndit, în sensul ei acut, executat rapid: spînzurare, aruncare de la etaj etc. Din cauză că, oricum, consideram o sinucidere lentă viaţa... felul acela de viaţă... Ce nevoie ai să forţezi moartea ,cînd ea tot vine? Şi mereu ai posibilitatea de a se schimba ceva... Dumnezeu intervine cînd nici nu te aştepţi... Dumneazeu nu e un şalter de aprins sau stins lumina la comandă...

Veronica spunea...

Depresiile au atît de diferite culori, atît de încîlcite-intersectate rotocoale, încît n-am putea învăţa nimic, nimic, nimic, din ale altora. E o seară în care simt asta cu o precizie tăioasă.
Doar fiecare dintre noi, povestind sau scriind, îşi poate exorciza cauzele, le poate ţine cumva la distanţă. Cine nu găseşte calea să descifreze (scriind, de exemplu), îşi lasă papucii pe pervaz şi sare. E tot un fel de exprimare.

Anonim spunea...

Cam riscanta exprimare aia cu fereastra!!! Mai bine cu papuceii în picioare şi scriind, cred... Tocmai am rătăcit o carte care era despre deprimare... Am citit-o de vreo două ori... Principalul e să nu te "laşi" ei, deprimării...să lupţi in orice formă ai la îndemînă...

Veronica spunea...

Care luptă, care putere, care voinţă? Toate astea se topesc... Nimic nu mai are sens. Sînt doar mîinile lungi pînă în trotuare, incapabile de gesturi cu rost.
Mai degrabă aş zice căutarea de refugii cît de cît confortabile. În plimbări, în muzică, în cărţi. Da, iată că ne intersectăm: spuneaţi de o carte. Da.

Anonim spunea...

Da, e de Styron... apărută la edit. ART, anul trecut... Îşi descrie deprimarea... am rătăcit-o prin grămezile astea ale mele... Cred că o să o cumpăr din nou, dacă o mai găsesc... Exact aşa, lipsa voinţei de a lupta lipseştte cu desăvîrşire... aici e clenciul... Parcă se chema "Nebunia vizibilă"... s-ar putea să mă înşel... memoria mea e fleaşcă... ţin minte doar numele fiinţelor dragi...

Anonim spunea...

A, am găsit catalogul editurii! E William Styron, BEZNA VIZIBILĂ Amintiri despre nebunie, 92 de pg., Editura ART, 2007, colecţia "Ocheanul întors"... Se citeşte rapid. Şi apoi foarte încet...

Veronica spunea...

Tocmai adăugam şi eu - "Bezna vizibilă". Citit astă-vară, din păcate cu aşteptări mai mari decît efectul. Dar e normal, e cam aşa - degeaba stai pe mal şi îi spui celui care se îneacă cum să dea din mîini... Fiecare se salvează cum poate! Apoi, unul se îneacă de la curenţii puternici, alţii de la răgălii, alţii de la cîrcelul din talpă.

Altceva nu mă pot abţine să întreb: dacă memoria noastră ar fi ca a unui telefon mobil, cam cîte nume dragi ne încap în agendă?

Anonim spunea...

Aaaaaaaaaaaaa! Am găsit cartea. Era sub Rilke!
Întrebarea e cam largă... Obişnuit, cînd ai un nume drag, îl ţii pe un mobil aparte numai pentru el... Însă trebuie sa ai şi bani de mobil... E plăcut să ştii că de pe el, prin el, nu poate vorbi decît o singură persoană... cu un semnal al ei... Mobilele cam încurcă în agende oamenii... îi amestecă... Memoria afectivă nu e ca un mobil... e selectivă la maximum, reţine esenţialul, ce e absolut vital.

Veronica spunea...

Pe mine m-a întristat o teorie care există în psihologie, citită cîndva într-o revistă de specialitate, cum că bărbaţii ar funcţiona cu sertare (ei se pot dedica în aceeaşi măsură, în acelaşi timp, mai multor chestiuni, pe care le consideră la fel de importante, fără să existe neapărat priorităţi, sînt pur şi simplu bine delimitate, ca aşezate în nişte sertare, iar ei le pot activa pe oricare, după cum doresc). În timp ce femeile au o structură concentrică: pentru ele un singur lucru e demn de întreaga atenţie la un moment dat. Lucru aplicabil şi în dragoste, şi în afaceri, şi în altele...

Am luat teoria şi-am aplicat-o într-o poveste. Dar tot nu m-am exorcizat.

Anonim spunea...

Ei, cartea aia cred că era scrisă de o femeie care cam ura bărbaţii. Tandreţea bărbaţilor e pe măsura femeilor, nu te speria... Cam concentrici sîntem şi noi, mă rog, cel puţin din cîte mă cunosc... Păi cam acelaşi lucru spuneam şi eu, că e nevoie de un singur mobil pentru o femeie a ta, numai a ta... Pe celălalt ai toate adresele, restul... Iar chestia cu sertarele e forţată, aiurea... Ce-a fi să spunem că femeile au nenumărate canapele de tolonit pe ele, în ele, în carnaţia lor albă? Ar fi stupid!

Veronica spunea...

Minunat!
Un răspuns de miercuri - în cercuri, cercuri - deşi e sîmbătă...