Azi mi-am amintit-o pe doamna Popescu. Ca să scriu despre ea, despre părul ei blond mereu ciufulit, mereu în şuviţe lungi şi sălbatice, ca nişte ramuri cam uscate, despre cearcănele ei palid-vineţii, despre privirea ei mereu pierdută, despre felul în care răspundea la salut, abia şoptit, despre felul cum mergea mereu pe lîngă ziduri, ca şi cînd s-ar fi temut că, în orice clipă, ar fi putut pierde drumul, ca să scriu despre toate astea trebuie să scriu despre domnul Popescu.
Domnul Popescu, doctorul Popescu, era cel mai frumos şi cel mai urît bărbat de la noi din bloc. Un fel de Placido Domingo pe care îl ura toată lumea. Doctor pediatru, vînător amator, îşi crease o reputaţie proastă din faptul că îşi chema acasă clienţii. Iar micuţii clienţi nu puteau veni, desigur, decît însoţiţi de mămici. Mămicile mai puţin drăguţe, zice-se, primeau reţeta direct la dispensar (iată, a mai remarcat cineva un astfel de avantaj al urîţeniei?). Cele frumoase însă, erau chemate în altă zi, în apartamentul doctorului.
Nu de puţine ori, soţia venea acasă şi nu putea intra. După un timp, cît ea urca pe la vecini încercînd să caute o soluţie pentru uşa blocată, mămica-pacient se strecura pe uşă strîngîndu-şi hainele pe lîngă corp în timp ce cobora scările grăbită, iar doctorul deschidea apoi ciufulit - "Dormeam, dragă, şi era cheia în uşă..." Toţi vecinii văzuseră astfel de întîmplări.
Într-o iarnă, doamna Popescu a ieşit din cochilia ei de însingurată (nu stătea niciodată la poveşti cu vecinii), ne-a bătut la uşă şi a rugat-o pe mama să îi facă o rochie.
Mama a venit uluită de la prima probă. Doamna Popescu, vai!, nu purta sutien! "Nu am purtat niciodată. Şi, vedeţi, am sînii tot ca la 16 ani...", i-a spus femeia, cu naturaleţe şi, îmi imaginez, cu acelaşi ton al infinitei tristeţi, pe care nu-l abandona niciodată.
"Şi ce dacă îi are ca la 16 ani? Că tot n-o mîngîie nimeni...", a comentat mama acasă, cu un fel de ciudă. De atunci, tristeţea doamnei Popescu s-a mutat în mine.
22 de comentarii:
Scrii tu la fix, dar chiar nu pricep de ce trisateţea aia s-a mutat, aşa, tam-nesam, la tine... Poate că nici nu s-a "mutat", o aveai din totdeauna, aşa eşti făcută, cum alţii au ochii verzi, sau mîinile lungi de la naştere... Nu e o consolare, ştiu. Insă, cumva, fiecare, ne asumăm trupul şi mintea noastră, o suportăm, o îndulcim cu afecţinea, inepuizabila afecţiune pentru altcineva... Cam aşa vede lucrurile unul din cele şapte capete ale mele...
Cînd mama a spus "...Că tot n-o mîngîie nimeni..." - îmi amintesc exact momentul, stăteam în pat, cu picioarele întinse în poala ei, iar ea îmi tăia unghiile şi povestea - am înţeles că tocmai asta era. Şi cînd înţelegi, preiei. Aveam 16-17 ani, nici gînd de îndulcit cu afecţiunea pentru altcineva, pe atunci.
Acum e atlfel, de asta îmi amintesc, de asta pot spune.
Dar capul cel care priveşte mereu în trotuar, el n-are nimic de zis?
Ce răsfăţată! La 16-17 ani îţi tăia mama unghiile de la picioare, ca la infante!!! Are, o să spună şi el... mai încolo... În adolescenţă îţi ajungi singur ţie, nu mai ai timp să şi dărui, doar primeşti, absorbi, eşi ca şi beat de emoţii inedite... Mai tîrziu se învaţă, cu adevărat, dragostea... Da, chiar se învaţă... se strîng în teanc, în suflet, pagini deja citite, tocite, ţinute minte pe de rost...
Da, era marea mea plăcere. Stăteam cu tălpile în poala ei şi o rugam să le taie încet, să dureze... Şi cînd termina o rugam să o ia de la capăt. Era un pretext, un moment prelung de tandreţe. La mîini îmi tăiam singură, cu o conştiinciozitate nebună.
Cît despre paginile care se adună, ştiu eu?... Şi cum le folosim? Le refolosim? Tocite sună trist.
Se adună şi spaimele, şi teama de eşec...
Tocite în sens de ştiute, de recitite, descoperind nuanţe, uneori chiar interpretări inedite pînă atunci... de te miri cum nu ai înşeles mai dinainte... cred că asta a vrut să zică Şaptecapete... care e cam căpos... Sentimentele au veşnic o rouă nouă, proaspătă, de început de lume... Intervine o nevoie firească de a ocroti în celălalt, aşa şi cum şi el îţi ocroteşte ţie... frica de moarte, manifestă, violentă... sau difuză ca un curcubeu de doliu boltit, abia vizibil, deasupra tuturor întîmplărilor... Nu scăpăm de spaima asta teribilă, înăscută, decît prin dragoste...
Ce piticeală e în toată povestea asta cu tăiatul unghiilor de la picioare (senzuală cumva: uuuuuuuu!) şi de la mîini... La noi se mai taie, din cînd în cînd, barba, pe trunchi, cu o toporişcă, de Albă ca Zăpada, cînd se enervează că o dormim prea mulţi... tăbărîm ca muştele... Uneori ni se taie sprîncenele stufoase de către ielele vesele, în joacă... Numai că sprîncenele noastre, arse la foc de iască, în miezul nopţii, folosesc la vrăji de nespus...
@hobbitul: ...dragoste care, însă, vine cu spaimele ei. Nu se sperie sufletul de orice nimic, de orice nuanţă?
Ştiu şi eu?... "Interpretările inedite" cum să fie interpretate? Scufundări în iubiri pierdute, cu mîna trecută într-o doară prin păr? Ori scufundări în aceeaşi nouă iubire, cu un soi de linişte tainică pe care o aduce vîrsta?
Şi care să fie vîrsta ideală a iubirii?
Of, dar mai bine vă rog să vorbiţi cu Şaptecapete, să înţeleagă cum poţi, într-un anumit moment, să te încarci cu tristeţea altcuiva, ca un paratrăznet aflat acolo din întîmplare.
@Piticul: Vrăji din sprîncene stufoase de Pitic! Trebuie să caut în bibliotecă, aveam o carte cu vrăji, în două volume! Apoi o să te aştept noaptea, la ieşirea din tunelul de iederă. Să nu te zbaţi, cresc repede la loc!
P.S.: "Donna Alba" pare destul de sadică, dar mi se pare normal, drăgălăşenia fără un strop de sado-maso nu are nici un farmec. Pun pariu că poartă corset negru pe sub rochia albă diafană.
Se întîmplă o ciudăţenie cu timpul... gelozia e de prisos, strică, pătează fructul cald, suculent al dragostei rostogolite pe mătasă, fruct atît de plin de miez şi atît de frumos că parcă e păcat să-l pîngăreşti cu neîncrederea ta veche, imbolnăvită de alte femei, bărbaţi... Iubirea salvează chiar greşelile reale... le iartă, le uită, aduce mereu în cearceafuri fiinţa visată, fierbinte, inocent de aălbatecă în gesturi intime... Dragostea, patima, uită de trecut, totul e într-un mustos prezent copilin, fraudulos confiscat de sufletele noastre vieţii cotidiene, ticăite, uscate de facturi şi chitanţe de întreţineri etc. Dacă există o plăcere adevărată, ea se revarsă asupra celuilalt, o împlineşte în altul... Iubirea molipseşte! Uneori chiar puritatea alcătuirii făpturii de carne a iubite albe, de nea, cum ar zice Eminescu, săracul..., angelitatea ei excită, incită, îndeamnă la dulci maculări jucăuşe a "idolului" căruia i te închini de-a binelea... de fapt... Aş vrea să mă fac înţeles, frumuseţea cheamă, în mod pervers, "mînjirea" ei la propriu... ca apoi să îngenunchezi iar... mai cu poftă, mai sincer... mai fascinat... Şi mai sînt de zis multe...
Noi, piticii, ştim sigur că "Donna Alba" , nu numai că avea corset şi portjarier negru, ci şi că, vaaai, din comoditate, nu purta deloc chiloţei, sau bikini, sau tanga etc. "Donna Alba", bazîndu-se pe purtarea noastră copilăroasă şi veselă... era goală puşcă pe dedesubt... He-he, ne-am prins noi, că nu degeaba sîntem mici şi ne uităm pe sub crinoline... Dar asta rămîne un secret al poveştilor cu pitici... Sado-maso sigur era, dovadă noi, care am patimit atît din cauza ei... ne descăiera cu cravaşa de pe plapumele ei de mătasă... O să o pîrîm... o să o spunem... la Zmei, la Balauri... să se staure de pişcături şi pălmuţe date pe ascuns..
"Trieteţea doamnei Popescu", ce titlu bun de carte! "Popescu" strecoară ceva ironic, amar, în orice i s-ar întîmpla "doamnei"!
Încep cu Şaptecapete, care îmi scrie cu capul sensibil. Mă gîndeam acum, culmea ironiei: doamna Popescu purta chiar numele domnului doctor-vînător Popescu! O fi chemat-o şi pe ea altfel, pînă să se piardă aşa...
Piticule, pîrîţi-o! Ascultă sfatul unei femei: abia aşteaptă!
Şi-am lăsat la urmă hobbitul, fiindcă aici ar fi de răspuns cît de stat la o cafea lungă şi tot n-am termina. Aţi putea continua şi aveţi gata rubrica la SDC! :)
Tocmai de aceea n-aş răspunde decît cu o imagine născută din ideea de final, a "maculării idolului": în genunchi, în faţa unui tablou murdar. Se curăţă, ştiu de la bunica, folosind coji de ceapă. Miroase urît, dar are efect, culorile renasc ca prin minune.
Nostim procedeu... Coji de ceapă...Idolul "maculat" ar trebui şters cu grijă cu mătasă chinezească, moale, cu pagode pe ea...
Păi de aia nu o pîrîm, că de abia aşteaptă... Hm!!!
Nimic nu miroase urît dacă îţi place! Nările ţin de suflet, zic eu cu capul înţelept...
Capul înţelept ceapa nu-l taie!
Că bine zici, Şaptecapete! Perfectă dreptate ai. Doar că eu mă legam de ideea de maculare a idolului; exemplul e valabil, ce-i drept, doar pentru capul cu nări mofturoase la ceapă, că o fi unul din şapte şi aşa, cum o fi şi unul cu pofte olfactive ciudate, de nespus într-o biată căsuţă de blog. Nu?
Mda, subiectul e delicat pentru prinţesele furate de Zmei şi ţinute printre brînzeturi fine, franţuzeşti, cu mucegaiuri adorabile...
... şi riscînd să cam devină ori obeze, ori şoricei!...
Şoricei; şoriceii sînt delicioşi, cu ochii lor şi boticul sclifosit!
Aşteptînd un motan, o motană...
Trimiteți un comentariu