M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriţă, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu ştiu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simţit zvîrcolirea. Nu trebuie să ştii a cui, nu trebuie să ştii cine a fost victima şi cine călăul, e de ajuns să cunoşti cînd şi cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.
Doi paşi mai departe, şi uite şi ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca braţul amputat chiar de sub cot al unui cerşetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ţi dau. Am să-ţi dau. Te uiţi aşa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urneşte-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior şi te aruncă înapoi de unde-ai plecat - ah ce de oameni fericiţi ah ce de oameni fericiţi. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi şi atît de fericiţi, ei.
11 comentarii:
Finalul e puternic & cinic & memorabil & nedrept de adevărat, ca cel mai bun Beckett. Of, ce minunată mizantroapă mai eşti şi tu, Vera... :)
Irepresibilă vomă jurnalieră, atît - e păcat şi e risipă să fie tratată onorabil, ca text.
Eu aş fi vrut să vă ascult pe voi, despre bloguri. Slavă păsărilor că mai există bloguri de citit! Tot mai puţine, fiindcă se tot alunecă spre vitrinele cu nimicuri pisate, locurile acelea de-a valma unde toţi şi nimic.
Vezi, vezi? Iar Beckett, iar mizantropia, iar finaluri memorabile.
E păcat şi e risipă să fie tratate ca irepresibilă vomă jurnalieră, şi atât! :)
Sînt mîncată!
Categoric! :)
Miza-n groapă.
V., totul în căsuţa ta devine din ce în ce mai frumos şi mai trist. îmi fac griji
Nu, A.
Dor de stat lîngă tine, tu ştii.
frumos crâncen
De ce oare mi-am tot amintit de tine zilele trecute, cum aveai tu pene albe la încheietură cînd ne-am întîlnit? Să ştii că mi-am amintit.
vaaaai! când să zâmbesc, îmi dau seama că purtam aşa şi zvârcolire. :( purtam chiar dacă nu.
Trimiteți un comentariu