Hidosenia

Urîţenia duminicii în care, pentru prima oară în viaţă, profund dezgustată, n-am mers la vot, se transformă subit în hidoşenie. Un coşmar în derulare. Dar de data asta chiar n-am mai putut vota nici pe invers, nici pe inversul inversului, am simţit pur şi simplu că nu mai pot gira pe nimeni, jos urîţii!, că ceva trebuie să se schimbe profund, şi nu era necesară vreo întîmplare majoră, putea fi ceva infim, ceva ca-n Bucureşti, să poţi pune vîrful degetului şi-al speranţei pe un om care nu te dezgustă.
Zilele astea, oribilitatea întîmplărilor. Foarte bine punctat pe blogul lui Radu Vancu, excelent comentariul lui Ovidiu Nimigean. Pentru asta, nu pentru salarii şi pensii, sînt gata şi eu să ies, cu glasul meu distrus şi insignifiant, în stradă. Abia asta ar conta mult mai mult decît un vot aruncat într-o ghenă.
Fiindcă în duminica votului asta a fost marea supărare: aş fi vrut ca nu-ul meu să se audă, să fie o prezenţă, nu o absenţă.
N-am primit niciodată nimic de la ICR. Nu invitaţii, nu participări. Dar lucrul acesta, imediat după ce-l spun, ştiu că e o minciună. Am primit enorm. Enorm. Am consumat bunătăţi pe pîine, am scris despre multe dintre acestea, iar eu nu mai scriu de mulţi ani decît despre lucruri care îmi trebuie şi care mă emoţionează.