Am petrecut noaptea singură în casă. A plecat absolut toată lumea. Obloanele trase, afară cîntau cucuvelele. Aflu că păsările locuiesc într-un copac scorburos de dincolo de gard. N-am văzut decît una, în zbor. Sper ca pînă plec să apuc măcar o privire ochi în ochi.
Dimineață ideală.
M-am stabilit sub nuci. Liniște din aceea. Fundal sonor - scrijelitul veverițelor și acel sunet pe care nu știu nici să-l descriu, nici să-l compar cu altceva. Veverisunetul, un gîlgîit vioi, mai trebuie studiat.
Clipa magică. Aceea cînd, aplecată deasupra computerului, zăresc într-o fîșie din sticla mesei - o semilună dintre marginea computerului și marginea mesei - oglindit cerul, cu ramurile împreunate ale nucilor și acolo, pe o creangă, o pasăre, un sticlete probabil, și clipa prelungindu-se atunci, făcînd loc magiei, cum stau aplecată în străfundurile sticloase ale mesei, spre cerul de sub mine, cerul în care înoată o pasăre. Gîtuită de emoție. În sfîrșit.
Cînd te tot gîndești la o seară de iarnă și la o fereastră în care se oglindește mobila din casă, ca suspendată în iarba de afară, cînd vrei să furi poemul acela și să-l muți cumva în poveste, dar cum, dar cum, și aștepți, și aștepți, totul pentru acel unic paragraf care să înceapă finalul, o clipă ca asta e dar ceresc, deloc întîmplare.
Cu Satie curgînd lin din Brotac (Dell-ul meu pitic), o iau de la capăt, visînd la final. Mulțumesc, aplecare, mulțumesc, pasăre. Și nu mă grăbesc. O iau de la capăt, știu că senzația va crește, se va adînci, poate mîine, poate apoi, vor mai fi dimineți, de la dimineți aștept totul.
Fericirea aceea, cînd se strecoară magia într-o scenă care începe banal. Fericirea cînd lucrurile există, înainte de-a fi scrise, dar ele există deja.
Din mica bibliotecă din pod, mi-am ales o carte. Am venit mult prea puțin pregătită, am înțeles ieri că m-am uscat în primele două, trei zile fără cărțile mele, fără muzică. David Attenborough, Life on Air (Memoirs of a Broadcaster), autobiografie în 375 de pagini, nimic mai potrivit pentru un asemenea loc.
Adorabilă descrierea întîlnirii lui Attenborough cu Konrad Lorenz, doar o pagină și un pic. Attenborough îl primește pe Konrad Lorenz în emisiunea live, la BBC, în anii lui de început, și îl invită să le demonstreze ceea ce susținea în carte - că poate vorbi cu animalele și că are o relație deosebită cu gîștele sălbatice gri.
Ja. Dat is zoh, răspunde Lorenz.
Ei bine, avem o gîscă aici, poate doriți să schimbați cîteva cuvinte cu ea. Un îngrijitor de la Zoo din Londra intră cu gîsca sălbatică în platou, o așază pe o măsuță, pasărea este vizibil stînjenită, Lorenz caută să o liniștească: Komm, komm, mein Liebchen, și o apucă cu blîndețe, pliindu-i aripile pe lîngă corp, ferindu-se de cioc, dar neglijînd fundul. Gîsca lansează înspre el un jet verde. Oh dear dear, zice Lorenz. All over der trousers. Dă drumul gîștei, care fuge din platou, iar omul își scoate batista și se șterge cu grijă pe pantaloni. Apoi, jenat, cu batista în mînă, își suflă nasul. Termină interviul cu o dîră verde pe obraz.
Semn de carte mi-e o frunză de nuc, galbenă, căzută sub ochii mei.
Bunicul motan toarce nebunește cînd mănîncă bucățele de gogoașă cu ciocolată. Nimic de interpretat.
De studiat efectul lui Satie asupra veverițelor și ierbii.
Și iarăși vești despre Cosmopolis, de Don DeLillo, care stă să apară. Aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu