Este o provocare și asta. Să te obișnuiești cu atîta liniște. Există mai multă liniște decît poate duce un om, se pare, iar eu am aterizat în mijlocul ei. Aici singurele zgomote sînt vuietul vîntului printre ramuri și zumzetul muștelor rătăcite dincolo de vreun geam. Iar șocul e mare, oricît de tihnit ai fi crezut că trăiai înainte. Va fi nevoie de adaptare. Senzația e a unui zid de liniște care mă zdrobește.
Lîngă K., pe moșia asta uluitoare, am ajuns după o călătorie de aproape două ore cu trenul, apoi trei cu mașina, pe un drum de țară printre dealuri, dincolo de oraș, o să povestesc altădată, acum nu contează decît liniștea ca șoc, acum doar foșnesc ca să umplu liniștea asta amețitoare și senzația de închisoare de catifea, catifea de mușchi verde. La primul drum în josul curții, dincolo de căsuța cea mai veche, am auzit în depărtare o vacă mugind.
Am stat închisă în cameră o vreme. Casa trosnește.
Ce straniu, singură pe o moșie cu un om străin (și, absolut aiurea, de-ale minții pentru care ficțiunea e mai reală ca realitatea, să adaug: cu Norman Bates încă zîmbind în peliculă, în filmul rulînd cu încetinitorul într-un muzeu, în cartea abia tradusă - deci motel în film, film în muzeu, muzeu în carte, carte în minte, cartea cu timpul stînd pe loc în deșert, timp colosal, spații între paragrafe scurte) deodată singură aici cu un necunoscut, un necunoscut care gătește doar pentru singurul musafir și pentru el, și gătește dumnezeiește (ardei umpluți, pere trase în vin, cu ciocolată și frișcă), ce singurătate mai e și asta?, și totuși, da, uneori o prezență străină te poate face să te simți mult mai singur decît dacă ai fi singur de tot. Și toate aceste fotografii pe pereți, străstrăbunici, bunici, arme, decorații, zgomotul tău de străin între străini, pași reali într-o lume parcă ireală, plutind între dealuri, departe.
Era o astfel de zi.
Pîrșul la el acasă, în casa altcuiva.
Sper să îmi pot opri foșnetul și să văd de poveste. Mi-e dor.
Bîzîitul unei viespi acum.
Și invitația omului de-a face o plimbare prin împrejurimi, întrebare mea stupidă despre urși, răspunsul lui reconfortant: Nu. Cel mai mare animal de pe-aici este vulpea. Fain.
Apoi plimbarea pe poteci de pămînt, cu fluturi la tot pasul, fluturi obraznici în roșu și negru, poate întîlnind om pentru prima oară în viață, fluturi care nu cunosc sfioșenia, și copaci - mai tineri de 50 de ani, fiindcă vechii stejari au fost rași la război - și tufe cu spini de-o parte și de alta a drumului sălbatic - Watt - și apoi pajiști întinse, toate ale aceleiași vechi familii, iar sus pe un deal cimitirul mic, tot o familie, capela în care intrăm ca să lase el ceva, monumentele scăldate în soare la apus, și înapoi pe ocolite - Nu te teme decît de șerpi, în rest doar vulpi, fazani, iepuri, căprioare, nu urși, nu lupi - iar mai pe seară o să mergem să vedem casa de la 1600. Și de ce nucii nu au nuci? O să vezi dimineața. De fapt, o să le auzi mai întîi: veverițele.
Și așa mi s-a luminat ziua, spre seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu