Ca şi cum dintr-o dată inima prea grea

Recitesc proza scurtă a lui Beckett, acele proze traduse prin 2010, cred, întâmplător printre ele fiind şi prima publicată vreodată, şi cea din urmă. Şi ştiu exact unde să mă duc ca să găsesc plăcere, acea plăcere pentru care plăcere nici nu mai este cuvântul potrivit, şi ştiu unde nu m-aş duce, fiindcă acolo e chin, dar mă duc, iar chinul nu mai este cuvântul potrivit. Fiindcă doar ce-a fost chin a meritat, merită, iar ce nu e chin e risipă.
Dacă aş convinge un om să citească, un singur om dintre cei dragi, dintre cei pe care ştiu cum i-ar hrăni textele astea, aş fi fericită.
Fragmente. Fragmente de înclinat trupul într-o parte, de mers fără să poţi ţine drumul drept, pentru că dintr-o dată inima prea grea:

Nu-ţi mai auzi zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte. Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei: Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc. Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
(Auzit pe întuneric 1)


Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti. Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară.
(...) Aşa că staţi faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floare vârstei. În acea lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
(Auzit pe întuneric 2)


Primele cuvinte din prima povestire publicată de Beckett:

Ar fi putut ţipa şi nu putea.
(Adormirea, 1929)


Ultimele cuvinte din ultima povestire publicată:

Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah totul să se termine.
(Tresăriri 3, 1989)