M. dispăruse pur şi simplu înghiţit de apele infinite ale netului. Aşa cum îl găsisem, aşa îl şi pierdusem, cu sentimentul acela iremediabil pe care îl ai când simţi că un inel îţi alunecă de pe deget în mare. De ultimul lui mesaj, rătăcit, cel în care-mi recomandase o carte, mă agăţasem ca de-o enigmă în miezul căreia aş fi putut afla vreo explicaţie. Mă tot apropiam de rafturile din librării cu prudenţă, pasul se micşora, de parcă acolo, în acea depărtare accesibilă, ar fi fost – aşa îmi scrisese – un fel de colac de salvare pentru noi, deprimaţii. Dar nu cumpăram cartea lui Styron fiindcă mă temeam că, de-ndată ce m-aş fi agăţat de colac, acesta avea să se dezumfle, şi-aveam să mă scufund cu totul abia atunci, odată ce m-aş fi lăsat cu toată greutatea pe el. “E o carte despre depresie. Poate e bună şi pentru tine”, îmi scrisese. Apoi, nu mai dăduse nici un semn.
Cumpărasem totuşi cartea cu o zi înainte să plec, iar în tren o citisem, fără sentimentul că se scufundă colacul, dar şi fără al salvării. Pluteam cumva în paralel cu bezna şi cu lumina din carte, faimosul autor era un simplu om care dădea dintr-o mână, să zicem din dreapta – cu nespusă graţie, dar ce mai conta stilul? -, iar eu dădeam din stânga, mişcată oarecum de faptul că există cineva care spune că există salvare, deşi ştie bine că urechile celui ce trebuie salvat nu au cum să audă astfel de sfaturi.
Recunoşteam atâtea similitudini între încercările prin care trecuse Styron şi ce trăiam eu, iar asta îmi dădea un oarecare confort: insomniile, momentele critice de la patru dimineaţa, hăul din miez, dublarea - privitul ca din exterior, tu la tine, fără să te poţi opri din căderea în spirală -, muţenia, schimbarea vocii – ah, deci de asta hârâiam aşa uneori, de parcă aş fi fost abia trezită din somn -, singurătatea dureroasă mai ales în prezenţa altora, rădăcinile spaimelor hăt departe în copilărie, şi, vai, mai ales, cumplita teamă de abandon, ca să nu mai spunem de ezitarea continuă în faţa deciziei finale, în timp ce priveşti obiectele din jur ca pe posibile soluţii pentru a duce treaba la capăt…
Dar, deşi recunoşteam toate astea, o singură dată am tresărit cu adevărat, la finalul cărţii, cu toate că axioma dătătoare de plăcere urma să fie demontată în chiar aceeaşi propoziţie: „…când îi strigi «Capul sus!» cuiva care se îneacă, tu stând în siguranţă pe malul apei, e ca şi cum i-ai striga o insultă…”. Şi urma un prelung „numai că s-a demonstrat…”, iar asta, după mine, era chiar insulta.
În tot ce citeam auzeam vocea lui M. Cum putea să stea astfel pe mal şi să-mi vorbească despre salvare?
(fragment din „Capul sus!”,
povestire inclusă în „Orchestra portocalie”, Cartea Românească, 2008,
și selectată în „Scräpliv”, antologie de nuvele româneşti,
Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu