– Hei! Băi!
– Tu! Păsăroiule!
– Fă-i o poză!
– Hei, hei!
– L-am prins cu spatele.
Desigur, nu le răspund.
– Bietul de tine, cum de-ai ajuns tu aici?...
Asta mi-a spus-o adineaori o fată, o adolescentă cu bascheți verzi și cu blugii un pic prea lungi la spate, își călcase pe ei până să ajungă aici și tivul era umed, știu asta fiindcă la ea am fost atent. Mirosea a ploaie. Dar și ea, abia ce mi-a pus întrebarea că a și plecat, s-a dus mai departe.
De când au adus o bufniță polară lângă mine, chiar după colț, e mai liniște. Toți fug spre ea de îndată ce o zăresc. Matilda stă foarte mult pe jos, direct pe pământ. E albă ca zăpada și pare să nu se teamă de nimic. Se uită la ei, nici nu se clintește, orice i s-ar zice. Am bănuit-o că e surdă, însă m-am lămurit repede, aude totul perfect. Într-o seară i-am zis verde-n față:
– Cum de suporți?
– Viața trebuie trăită, mi-a răspuns.
Trebuie să recunosc că e foarte frumoasă. Și poate că ei îi place tocmai cuvântul acesta pe care îl tot aude de la oameni: frumoasă, frumoasă. Dar cred că s-a născut într-o cușcă. Mi se pare că nu înțelege niște lucruri esențiale. Am căutat să-i povestesc de spuma norilor, de creasta crestelor, de cuiburile aflate sus, în munți, de aburul portocaliu, liliachiu sau albastru al serilor. Ea și-a rotit capul de câteva ori la rând, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze – tocmai mie! – că e adevărat ce scrie pe tăblița de pe cușcă, ceea ce citesc cu încântare aproape toți trecătorii: „Își poate roti capul la 290 de grade”. Apoi mi-a tăiat-o:
– Cred că ai visat, bătrâne!
Probabil tocmai de aceea nu i-am povestit niciodată de vis. Când vine noaptea, de fiecare dată când vine noaptea, ba chiar și ziua, dacă apuc să închid ochii suficient cât să nu mă sâcâie nimeni, mă întorc acolo unde cândva...
– Hei, urâtule, hei, chelule, hei!...
Nu e cazul acum. E duminică și a ieșit soarele, vizitatorii vin valuri, valuri. Uite că a trecut încă o iarnă, în curând vor înverzi toate tufele astea, apoi vor înflori copacii, apoi le vor crește mari frunzele, iar atunci, vara, când se va așterne un strat fin de praf peste toate acestea, când zilele vor fi lungi, foarte lungi, ne vom cuibări și mai bine în cuști și în noi, feriți de câte o umbră. Valuri, valuri. Valuri de vizitatori, valuri de gânduri.
(dintr-o povestire pentru copii scrisă în martie anul trecut,
în curând într-o antologie la editura Arthur)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu