În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Reghină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi.
(fragment din SVJS - volum în pregătire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu