Casa păsărilor

Am lăsat baltă paginile și am pornit, doar cu biletul de autobuz și cu aparatul de fotografiat, într-o scurtă plimbare fără țintă. Abia vedeam pe unde merg, am citit și recitit în exces în ultimele zile. Dar Bucureștiul e pustiu duminică și e bine. Am cotit deodată, sperând într-un zvâc, am luat-o pe alt drum și-am ajuns la un parc părăsit, un șantier care stagnează, în jurul unui lac nu prea mare, îl zărisem din mers când mersesem la târgul de carte și mă dusese greșit autobuzul.
Am dat de un miracol. Mai întâi am văzut lișița și am fost fericită. Apoi am intrat pe o potecă ridicând banda care interzicea accesul și m-am pomenit în paradis. Am stat după copac și am ascultat concertul. Două păsări cu ciocuri și picioare lungi - chiar piciorong se numesc - se certau panicate cu o lișiță care își conducea puiul pe mal. Erau adevărate bătălii acolo, se cânta, se zbura, se lipăia, și totuși câtă armonie... Apoi a venit paznicul, beat mort, și mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu el, nu m-aș fi dat dusă, parcă eram în trenul de Petușki, eu ziceam una, el zicea alta, până la urmă l-am lăsat pe el să zică doar alta, fiindcă totul era așa de surprinzător și frumos, trăiam într-o poveste, era o realitate de care simțeam pe loc cât de foame îmi fusese. Iată un om care-mi vorbește. Îmi spune că noaptea, ah, noaptea, pe poteca asta a șantierului uitat, atunci când plouă, trebuie să fie foarte atent pe unde calcă. Da, cred că alunecă, zic... Nu, fiindcă e plin de broscuțe. Sunt peste tot. Și cum cântă!... Apoi l-am lăsat și m-am dus pe celălalt mal, după ce ne-am strigat încă mult timp una, alta, zi frumoasă, să le spuneți prietenilor că lucrați la filarmonică, cum, salutări, sărutări, până ne-am pierdut din priviri. Ultima mea replică a fost „aici sigur înflorește iasomia”, n-avea cum să priceapă deși era exact de acolo, carte și film. Dincolo de câțiva pescari chinezi, tați și copii, m-am uitat la o familie de lișițe, o mamă își hrănea puii smulgând fire de iarbă de pe fundul apei. Alte picioroange gălăgioase. Iar în capăt de tot, unde trei anvelope vopsite în albastru voiau să imite colaci, probabil de când în parcul ăsta erau lebede triste, cu aripi tăiate, și păuni strigând jalnic din cuști, ei bine acolo am văzut egreta, o egretă mică (dar ce mare!), cu firul lung fluturându-i din creștet, monument al naturii, protejată de lege, și un stârc de noapte, ceva ireal de frumos, tot pasăre protejată.
Toate păsările astea sunt rare. S-au oprit aici în aprilie să depună ouă și destul de curând vor pleca mai departe, cu puii. Ce privilegiu să le văd – și încă așa, laolaltă. Și păpurișul, și trestiile, mătasea-broaștei, verdele Smeraldinei.
Am plecat cu aparatul de fotografiat descărcat și inima plină. Am o singură fotografie cu mine acolo, făcută la final. Pe tot fundalul acela verde, silueta mea de om pare decupată și lipită în grabă, un trucaj nu tocmai credibil, o glumă a unui tehnoredactor. E casa păsărilor. Atât de aproape, atât de departe de noi.
Pe drumul spre casă am văzut trandafiri, case prăbușite, asfalt încins, cutii de scrisori goale, plângând într-o rână.

SVJS e toată numai o pasăre. Pe malul lacului, am uitat o vreme de ea și de griji.

(Foto: VDN, Lacul B.)