Mi-am căutat, din adolescență, cum își caută un animal sălbatic locul într-o pădure, un colț de lume, cât de mic și de ascuns, unde să pot trăi în curățenie și-n liniște. Locul ăsta, nu e nici un miracol, poate să fie oriunde. Pornești singur în pădure, un pic speriat - habar nu ai ce se ascunde pe-acolo, dar ceva rău trebuie să te aștepte, la fel cum și ceva bun. Ridici o frunză mare de brusture, te ascunzi sub ea, îți lingi rănile de pe spinare. La început rana veche va deveni și mai mare, dar până la urmă carnea roșie și lucioasă tot se va acoperi de blăniță. Locul tău e oriunde. O să capeți curaj să ieși de sub frunză, să te plimbi pe poteci, să dai ochi cu alte sălbăticiuni, să afli poveștile lor. Să descoperi că e posibil și altfel, nu doar în agresivitate și haos. Ah, poteci, poteci, copaci și tufe încărcate de fructe și rouă, ce bine să știi că ai unde te retrage oricând, în locul unde se poate trăi cum ai visat încă de pe când îți creștea viguros rana de pe spinare: sub frunza mea mare, unde domnesc spațiul liber și liniștea în care poate să cânte o linguriță rotindu-se într-o ceașcă de ceai.
Se plătește pe viață: singurătate și o vinovăție care se scrie în oase.
Disperarea. Ai învățat cum e lumea, dar nu poți salva ceea ce ar putea fi salvat atât de ușor. Știi cum, dar la ce bun? O fiară dragă, departe, se mușcă singură întruna de spate, până la sânge, îți strigă pe două voci că o doare și moare. Și se mușcă, și strigă. Și se mușcă, și strigă. De la distanța asta, ieșit de sub frunză, o implori, iar și iar, să se oprească. Nu te aude. Nu vrea sau nu poate? Și dintr-o dată spatele îți e umed - s-a deschis iarăși rana, îți curge. Năclăită de singurătate, supurând vinovăție și groază, noapte și zi. Unde ești, copilărie, cu durerea ta cu tot? Sunt aici, sunt aici, sunt aici...
(foto: VDN)
2 comentarii:
Cât de frumoasă e mărturisirea asta. Dar va fi liniște și va fi ordine, și unde va fi iubita fiară cu două glasuri?
Nicăieri. Nicăieri... :(
Trimiteți un comentariu