Epilog la o lansare. Despre bucurii și false influențe

Joi seara, în Grădina Secretă de la Cărturești Verona, am trăit cea mai frumoasă lansare a unei cărți de până acum. I-am avut alături pe Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Bâldea-Constantinescu și Alina Purcaru și un public numeros și divers, m-am bucurat să revăd foști colegi, de facultate și chiar de liceu, oameni de la atelierul de scriere creativă, oameni de la Radio România Cultural care mi-au devenit prieteni de când m-am mutat în București, oameni de la Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut mult timp când am scris la cartea precedentă, oameni din redacția Polirom, scriitori care încă mai ies din casă pentru a se întâlni cu cărțile altor scriitori, cititori pur și simplu, iar unii dintre ei veniți cu copiii. Toți acești oameni, grădina minunată, seara de vară, toate au contat.

Ce fac eu aici, duminică după-amiaza, singură în cameră? Rememorez și pun deoparte momente, încântată de cum a ieșit, dar și bucuroasă că a fost singura lansare pe care i-o facem lui Isidor vara asta. Îl vom lăsa în pace până la toamnă.

E un mare dar să ai alături la o lansare trei scriitori la care ții. Bogdan a vorbit despre colecția Polirom Junior, este colecția datorită căreia am scris, cu atâta poftă și vervă, o carte care aștepta scrisă de mult, o poveste la care visam, cu gândul la un cititor universal, mare, mic. Acolo, la Juniorul Poliromului, sunt cărți de citit, povești dense, care nu mizează pe ilustrații. Nu sunt cutii de bomboane, nu se vând prin artificii grafice, prin sclipiciuri care iau ochii, ca să acopere puținătatea textului. Cărți de citit, fără paiete. Am citit și eu câteva dintre povești, cu motanul Bob, cu Copacul minciunilor, și mi-am amintit, plonjând în paginile lor gălbui, că așa arătau și cărțile ideale ale copilăriei mele. Și așa arată și volumul gros pe care îl am lângă birou și din care am tradus două din cele trei romane cuprinse: poveste, pagină gălbuie după pagină gălbuie, poveste. Libertate deplină pentru cititorul de toate vârstele, care își poate imagina. Sunt fericită că O vară cu Isidor a fost scrisă anume pentru colecția asta, unde sunt reuniți autori din literatura universală care au scris printre altele și o carte, o singură carte, pentru copii. Și nu numai pentru copii.

Ioana m-a încântat cu cuvintele ei - de parcă aș fi putut să uit cu câtă patimă vorbește ea despre cărți. M-a uns pe suflet când a vorbit despre cât putem greși când, vorbind despre o carte, pomenim influențe. „Influențe imaginare”, vorba lui Bogdan dintr-un articol mai nou! Despre cum, da, doar un copilaș ar putea zice „Micul prinț”, iar un matur ar putea zice „Yan Martel” - dar ce cușcă îngustă ar fi aceste indicii. Iar Alina Purcaru a continuat ideea asta și-a zis că singurele influențe reale sunt de găsit tot în cărțile aceluiași autor - în cazul de față, în Simfonia animalieră și Hibernalia.
Momentele astea sunt prețioase. Într-o lume în care, în orice textuleț despre o carte, autorul articolului se repede să atribuie propriile lecturi unui scriitor pe care abia de-l cunoaște, e sănătate curată să auzi două asemenea opinii.

Profit de ocazie ca să mărturisesc în colțul ăsta, indiferent pe cine voi dezamăgi, că n-am fost niciodată vreun fan al Micului Prinț și nici al lui Apolodor. Ca să dau cu guma măcar peste două titluri mai importante care se aud mult prea pripit, deși cu bucurie. Pista e falsă - sunt cărți cu care n-am nici în clin, nici în mânecă.
Sigur că singurul strămoș veritabil al condorului Isidor, dacă trebuie să căutăm un strămoș, e ariciul Doinel. În miezul cărții este o povestire despre agresiunile exterioare și despre interioare bogat mobilate („C și O și N și Dor”). Acum se-aude strigătul condorului: „Fără blitz!”, și se-aude și-al meu: „Dar ce de mutații de la Doinel la Isidor!” Fiecare poveste este pur și simplu altă poveste. Celor care vor dori neapărat influențe exterioare, le recomand zonele de limbă germană și engleză - acolo se află măcar două-trei cărți cărora le port admirație, precum și rezonanțe muzicale care mă îndeamnă uneori să încep o poveste.

Și mi-am mai amintit acum de un drum cu mașina, din anii '90, când lucram la un ziar și am dus la Zoo, în Pitești, un stârc cenușiu. Îl adusese la redacție un domn, îl găsise pe râu, cu picioarele prinse în gheață. Nu știu dacă să-mi iert sau nu faptul că am considerat că salvăm o pasăre sălbatică ducând-o la Zoo. Tot cam pe atunci, făceam voluntariat la o asociație pentru salvarea câinilor vagabonzi, eram membru fondator și scriam articole - și mi s-a luminat, după prea mult timp, că nu ajutăm deloc astfel, că prea multă captivitate se naște din faptele noastre „bune”. Povestea lui Isidor curge exact în sens invers - dinspre cușcă spre libertate - și pune și niște întrebări. Voi ce ziceți: mai bine doi ani în libertate sau opt într-o cușcă?
Ca unul care se simte mai mereu într-o cușcă, și când merg pe străzi între un loc și un altul, și când traduc ore în șir la același birou, și când mă trezesc dimineață și dormitorul e unul și-același lucru cu biroul, și când pun capul pe pernă, în aceeași cameră mereu, eu am un răspuns.

Mulțumesc tuturor celor care au fost la lansare, precum și celor care n-au fost, dar citesc cu bucurie, și care nu simt nevoia să lipească etichete străine pe-o poveste. Suntem diferiți, ascultați doar povestea; suntem diferiți, ascultați doar povestea. Dacă nu ne așezăm cu dorința să scriem ceva original, ivit din coarda noastră cea mai tainică, al cărei sunet nu e înrudit cu nimic din afară, mai bine nu mai scriem deloc.

(Foto: C.I.)


***

Despre carte, într-un scurt interviu realizat în seara lansării de Dorina Călin, pentru Radio România Cultural, aici.

Lansare în București

Săptămâna viitoare, joi, 20 iulie, de la 18.30, în grădina de la Cărturești Verona, se lansează „O vară cu Isidor”. Îi voi avea alături pe Alina Purcaru, Ioana Bâldea Constantinescu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Va fi singura lansare a cărții din această vară.

Traducătoarea nu a scris nici o carte

Mă cam sâcâie cum sunt expediați unii scriitori, când le apare câte-o carte, cu o etichetă deplasată legată de „meseria” lor, de orice altceva fac ei - aflăm că jurnalistul x a scris o carte de proză scurtă sau că traducătorul y a publicat un roman! Rămân cu gura căscată când văd treburi din astea, se practică de obicei dacă sunt meserii care par înrudite cu scrisul, pe departe, așa, fiindcă în realitate sigur că nu-i mare legătură între una și alta; niciodată n-am văzut însă că doctorul pediatru a scris poezii, nici că tâmplarul a scris un basm. Dar azi am găsit asta și la case mai mari, iar pocinogul sună așa: „The Hunting of the Snark is a poem written by English mathematician Charles Lutwidge Dodgson under the pseudonym Lewis Carroll”! Să ne bucurăm, buba nu e numai a noastră.

Aș vrea să declar aici, pentru posteritate, că scriitoarea vdn, dacă va exista așa ceva, a tradus câteva cărți. Așa s-a gândit ea că ar fi frumos, în perioadele când nu poate să scrie. Și că traducătoarea vdn n-a scris nici o carte. Când nu a tradus, s-a odihnit pur și simplu, ca o focă pe un țărm.

*

În primele zile când lucrezi la traducerea unei cărți e de parcă ai pisa într-un mojar sare grunjoasă cu o creangă uscată. Iar uneori mojarul nu e nimic altceva decât propriul tău craniu.

*

În ultimele două zile de pseudo-vacanță, am lucrat la un text pentru o revistă. Ghinion, textul nu se potrivește în context. Arșița despre care scriu eu nu are nici visare, nici poezie, e doar un coșmar.

Note de subsol pentru o vacanță

1. Prima zi de vacanță. Traducerile predate, cartea-n tipar și mimozele-n floare. Spre grădina părinților!
2. La cules de coacăze, în costum de plajă și cu ochelarii pe nas. Viață grea.
3. Răsfăț. Dimineață cu vânt și soare la biroul din grădină. Trandafirii s-au uscat, pisica doarme-n leuștean, caietul e neînceput.
4. Dimineața în care m-am îndrăgostit de un pod de fier, cu petunii. Cântă broaștele, pescarii sunt muți.
5. Excepțională carte – „Ciocârlia” – și un scriitor de pus pe lista scurtă a marilor favoriți – Kosztolanyi!
6. Capătul grădinii, fascinant la început și sfârșit de zi, păzit de sunătoare și mure, și dincolo de gard scârțâitul prelung al unui nuc enom, bătrân, ca un vaiet, ca o corabie rezistând, unde-s toți aceia care au trăit aici, nu mai sunt, nu mai sunt. Dimineață cu vânt.

Șase scurte însemnări de vacanță, din cele șase zile petrecute în Timișoara. Ajunsă acasă, mă uit înapoi și îmi văd zâmbetul fugar din oglinda deformantă. Unde e junghiul de la prima întâlnire cu poteca pietruită din fața casei, năpădită de frunze de violete, pe care-am fost cât pe ce să le smulg? Unde tristețea progresivă, zi după zi instalată tot mai bine în oase? Unde-i bătrânețea pisicii, ca să vorbim doar de pisică aici, cu părul ei decolorat începând de la coadă, cu somnul nesomn, cu toropeala netoropeală – de parcă n-am ști noi că nu căldura, nu somnul, nu lenea dau târcoale aici, ci bătrânețea și cuvântul acela pe care l-am tot ascunde sub preș, în timp ce așezăm farfurii, linguri, pahare, șervețele pe masă. Unde nodul din gât, sufocându-te când nu te aștepți, lângă raftul cu detergenți din supermarketul la care te duci zi de zi, lângă chifle cu semințe, la casă? Unde vântul, frigul care ți-a umflat un cot când toată lumea suferă de căldură, unde pișcăturile și zgârieturile de pe picioare? Unde cele două morminte, teiul crescând din bunicul, murele din bunica? Unde singurătatea atroce, în vreme ce vocile lor răsună ca de departe, deși sunt aici? Unde râsul acela al tău care te cutremură și înfioară când intri în apă, îngrozitor semn că trupul poate fi fericit împotriva sufletului care-i o zdreanță. Unde pumnalul care se răsucește în zdreanță, când tatăl, dificil & șarmant, povestește cum dormea ghemuit pe un câmp în ‘44, doar un copil, și soarele era sus pe cer la culcare, iar la trezire era o păturică sub el, și undeva pe alt câmp un cal alb, lăsat de soldați? Unde mama, sora, unde câinele tânăr sărind la nesfârșit după discul cel roz, sfidând tot ceea ce se poate sfida? Și ce facem acum? Recuperăm? Deversăm? Spălăm vinovății, după atâta fericire? Sau poate ne pregătim de vreo carte.

(Foto: VDN; publicat în Literomania)

A apărut „O vară cu Isidor”

Astăzi a apărut „O vară cu Isidor”.

A zecea mea carte.
A noua, dacă nu pun la socoteală antologia de povestiri (dar de ce-aș face asta?).
A opta, dacă nu pun la socoteală cele două cărți semnate în colaborare cu încă cineva (dar nici asta nu știu de ce-aș face-o).
A șaptea din ultimul cincinal.
A șasea care are și-un pic de roșu pe copertă (nu găsesc altceva).
A cincea carte de la Editura Polirom (și Cartea Românească–Polirom).
A patra carte cu aripi pe copertă.
A treia carte cu un animal pe copertă.
Al doilea roman.
Prima mea carte pentru copii!

Îi mulțumesc lui Bogdan-Alexandru Stănescu, fără de care cartea asta nu s-ar fi scris - povestea lui Isidor a apărut miraculos, datorită invitației lui Bogdan de a scrie o carte pentru colecția Junior a editurii Polirom. Îmi place enorm colecția asta, așa că m-am pus pe scris imediat. Detalii în carte, la capătul poveștii.
Mulțumiri întregii echipe de la Polirom, niciodată nu am simțit atâta grijă și prietenie pentru un text care devine carte.
Ilustrații și copertă de Radu Răileanu.

Detalii despre carte pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Insight - interviu

- Ultima carte pe care ați scris-o este o frumoasă carte pentru copii, călătoria unei fetițe de 13 hotărâtă să-l salveze pe condorul Isidor. A fost dificil să vă întoarceți, să retrăiți copilăria?

Este o poveste scrisă cu foarte multă plăcere. Am încercat să mă adresez unui cititor universal, să spun o poveste nu doar pentru copii şi adolescenţi, dar şi pentru acei adulţi care, ca şi mine, iubesc cărţile dedicate tuturor vârstelor, romanele unor autori precum Michael Ende, E. B. White... E.B. White spunea că trebuie să ridici ştacheta când scrii cărţi pentru copii, nu să o cobori. Am căutat să scriu cu foarte multă seriozitate. Într-un fel, cred că „O vară cu Isidor” este cea mai solid construită dintre cărţile mele. Nu m-am reîntors în copilărie, n-am retrăit-o, am fost adultul care inventează şi spune o poveste pentru ceilalţi.

- Vă regăsiți în această fetiță? Are ea ceva din visele dvs.?

Mă regăsesc mai degrabă în condorul Isidor, deşi forţez mult făcând această afirmaţie. Pentru el am scris cartea. Pentru ideea de viaţă în cuşcă şi eliberare. Probabil că, într-un fel sau altul, trăim cu toţii în cuşti. Am vrut să sparg lacătele, să salvez pasărea asta mare, colosală, frumoasă, bătrână, care se afla de patruzeci de ani într-o cuşcă. Fetiţa, Serena, e inventată pentru a-i fi salvarea. E o eroină, o anti-prinţesă: ea nu vrea să fie salvată, ca odinioară, ci salvează. Sigur că uneori mai împrumutăm personajelor din experienţele noastre, dar e important ca poveştile să funcţioneze dincolo de noi şi obsesiile noastre.

Fragment dintr-un interviu realizat de Maria Capelos, pentru Insight, revista TAROM.

***

Fragmente din „O vară cu Isidor” apar în avanpremieră, în aceste zile, în Adevărul și Observator cultural.

Un interviu - lecturi & alte năravuri

● Ce personaj literar ai invita la cină și cu ce scriitor ai ieși la o bere?

Aș fi îngrozită dacă m-ar invita pe mine la cină un personaj – și-atunci, cum să îndrăznesc eu să-l deranjez? Cam nesociabilă cum sunt, cam agitată când sunt scoasă din bârlogul meu, cam panicată când trebuie să fac față mulțimilor și mediilor cu dichis, n-aș deranja nici un personaj, mai ales că preferații mei sunt tot nesociabilii, izolații, cei fericiți în lumea lor, cei bogați cu lumea lor. Cum să-l deranjez eu pe Watt? Cu ce să se îmbrace la cină? Dar eu cu ce să mă îmbrac? Sau poate luăm cina într-un șanț, la marginea drumului, printre urzici, ascultând corul broaștelor? Despre ce să vorbim? Ce să-l întreb cu gura asta de carne, cu vocea asta care sparge liniștea bună? Eu vreau să-l privesc cum se mișcă în carte, cum stă în bucătărie și privește în gol, la sosirea în casa domnului Knott, cum merge spre gară, cum cere bilet spre capătul cel mai îndepărtat – ce să caut eu, păcatele mele, în povestea lui, dar el în viața mea, aici? Cu scriitorii și berea e mai ușor. Bere nu prea beau. Dar am o prietenă care e scriitoare – și împreună bem uneori cafele, cafele în trei culori, în patru culori, și dezbatem soarta omenirii – dar nu suntem scriitoare când facem asta, ci două prietene cu ceva pasiuni comune – cărțile, tricotatul, plimbările, animalele cu ochi mari care mor și ne lasă cam singuri, traumele copilăriei, frumusețea și disperarea Sibiului... Și pe ea o deranjez foarte rar. Ne trimitem mai degrabă scrisori. Altfel, nu, n-aș deranja pe nimeni. Scriitorii trebuie citiți, nu invitați la bere și trași de șiret sau de limbă.

Un interviu amplu acordat Laurei Câlţea, pe Blogul unei cititoare de cursă lungă, aici.

Nimicuri

Este atât de salvator să scrii o poveste frumoasă, să imaginezi și să trăiești în lumea nou construită, să ții pentru tine tot eventualul rău din realitatea ta, mare, mic, însă numai al tău. Să le spui celorlalți o poveste - să dai ceea ce tu te-ai așteptat să primești de la fiecare dintre cărțile citite cu poftă, din copilărie până acum. Nu mi-am dorit niciodată să scriu despre viața mea și despre mine - iar când se întâmplă să strecor cioburi de realitate în țesătura esențial imaginară a poveștii, am senzația că fur, că trișez, că sunt în blocaj, că ăsta nu-i scris.

Realitatea și ficțiunea mea sunt doi pioni de lemn, ascunzând înăuntru magneți care îi fac să se respingă atunci când îi apropii. Dacă n-ar exista forța asta de respingere, de îndepărtare, n-aș mai scrie deloc.
Cehov, într-o scrisoare: „sunt întotdeauna bine dispus când lucrez. S-a remarcat faptul că oamenii sumbri şi melancolici scriu mai degrabă lucruri vesele, iar oamenii veseli scriu lucruri triste."

Aveam un caiet mare, alb, pe care scrisesem doar titlul (ne-titlul!), „Povestea”. La fiecare capăt de traducere lungă visam să vină vremea să scriu și eu povestea. Care? Îngrozitor de obosită, credeam că n-am nici o idee.
Într-un astfel de moment a venit propunerea de-a scrie o carte pentru Polirom Junior. Povestea, O vară cu Isidor, a ieșit fantastic de veselă din pălăria mea plină de amărăciune. Sunt încântată de Isidor, de cușca lui rămasă goală, de felul lui veșel-șugubăț de a fi, dar și de micuța Serena, salvatoarea lui - și a mea.
Acum, n-am decât să iau alt caiet mare și alb și să scriu pe prima pagină „Povestea”. Cât voi mai avea de așteptat până ea va veni?

La fel de fericită sunt că am păstrat blogul ăsta atâta amar de vreme - în toamnă se fac zece ani. E locul unde pot deversa astfel de nimicuri doar ale mele, în dimineți ca asta, când stau cu bagajul făcut, sau în seri în care nici un bagaj, nici un drum. E locul unde pot scrie tot ceea ce nu e de scris în nici o carte, în nici o poveste. Debarasarea de o piele fină, regenerabilă, prea personală și tristă.

O vară cu Isidor

O fetiță de 13 ani din București se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa, după ce vede la televizor știrea despre moartea cimpanzeului, veteranul de pînă atunci al grădinii. Dar ce te faci cînd reușești să eliberezi o pasăre care nu mai știe să zboare? Fetița aduce condorul acasă, unde îl ascunde o vreme și descoperă lucruri fascinante despre el. Apoi cei doi fug împreună la Sinaia. La munte, în locul care seamănă cu casa de demult a condorului, ea speră să-l învețe să zboare din nou și să-l elibereze cu adevărat, în timp ce legătura dintre ei devine tot mai puternică. O poveste despre prietenie, libertate și visuri.

În curând, la Polirom, colecția Junior. Detalii, aici.

Cartea s-a născut la invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Junior a Editurii Polirom.
Copertă și ilustrații de Radu Răileanu, căruia îi mulțumesc aici foarte mult și pentru ele, și pentru prima dovadă de prețuire a poveștii.
O carte pentru copii între 10 și 100 de ani.

Cărți, desene și-o băltoacă

La capătul unei traduceri lungi, citesc cu bucurie, ca scăpată din lesă, după-amiezele și serile și mai ales sfârșiturile de săptămână se colorează intens cu cărți una și-una, mă scutur de oboseală citind poveștile altora - și-mi iese grozav. Cărțile adunate în turn lângă pat după târg se mută rând pe rând în rafturile bibliotecii. Din cele șase cărți citite în ultimele trei săptămâni, două m-au dat pe spate (românești, EgoProză), trei m-au bucurat, iar una mi s-a părut un rateu incredibil (pom lăudat). Și încep săptămâna constatând iarăși că cititul, oricât de intensiv, nu-mi obosește ochii deloc; dimpotrivă, după o traducere, mi-i odihnește. E floare la ureche, e dormit în hamac, e sănătate curată să citești cu creionul în mână și picioarele-n sus cărțile scrise de alții, traduse de alții, redactate de alții, corectate de alții.

„O vară cu Isidor” primește cele mai frumoase ilustrații și o copertă cum nici n-aș fi îndrăznit să visez.

Puiul de pescăruș descoperă ieri, pe ploaia torențială, o băltoacă. E încântat. Sare cu tălpile în ea, lipăie și se rotește pe loc, se retrage pe margine și bea apă, apoi sare iarăși cu ambele picioare în ea și se rotește pe loc. Puii de pescăruș știu să meargă și să înoate din prima zi. Cei crescuți așa, pe un bloc, nu văd însă apa până nu învață să zboare, ca să ajungă la râu. Ploile astea care pe noi ne fac să închidem ferestrele și să tremurăm de grijă, pe ei îi bucură. De azi, în orice zi, e posibil să zboare.

În post

Nevoia asta ciclică de tăcere - post de cuvinte - să nu scrii, să nu spui, să nu afirmi, să nu arăți, să taci pur și simplu și să lucrezi, să duci totul în cuvintele altuia. Se va revărsa, poate, curând, și o poveste a ta, și poate că și atunci va fi tot numai un post, abținere, amânare, glisare, sau dimpotrivă, un strigăt dincoace de ușă care o să-ți lase iarăși răgușeală în gât.

Imposibilitatea de-a vorbi și măcar cu un medic. Stai pe scăunel și te uiți la fata atât de tânără care te întreabă și tastează rapid, în formularul tipizat, și tot ce spui încercând să fie adevărat e doar o deformare cumplită. Nimic nu poate fi spus, știi că o să pleci la fel cum ai venit, dar continui să spui - că nu fumezi, că nu dormi, că mănânci sănătos. Nici dacă te-ar deschide n-ar reuși să găsească acolo ceea ce nu e de găsit.

Puiul de pescăruș vorbește de câteva zile, un țârâit, un behăit de mielușel cu care răspunde de pe terasă la frazele părinților postați pe clădirile înalte din jur (râsete, lătrături). Și îi cresc pene, nu albe, nu gri, ci pestrițe, maronii, ca să fie confundat cu vreun răpitor, ca să nu pară neajutorat. O să zboare în câteva zile, flutură din aripi tot mai des, un exercițiu practicat mai ales când e singur acasă, își ia avânt, deschide aripile, fâlfâirea îi ridică tălpile de la pământ câțiva centimetri și îl lansează mai degrabă înapoi, ca pe-un om care înoată pe spate, lopătând, lopătând.

O carte

Dragă B.,

Ce carte ai scris!
Nu eram în avion, ci acasă, și aveam poftă de citit cartea ta, și-am citit la ea trei după-amieze, m-a prins tare de la primele pagini, de la primele povești - ce fotografii mișcate în jurul unor puncte fixe, rămase clare, câtă tandrețe și dulceață într-o mare de amărăciune, ce personaje memorabile sunt Tătuțu și Bobiță, Boabă, Babă... Băiețelul terorizat, pârșul cu aură, detectat de rău și rele. Antropologul integrat în haita de hiene! Tătuțu, cu mierea lui, cu chiloții lui. Mama, cea cu M mare și-atât, ținută cumva departe de toate, deși e în toate. Crematoriul e printre preferatele mele, ce final ai acolo, cu florile, cu apariția de aici, nu de dincolo, cu fața tăiată în două, între lumină și întuneric, și antropologul-copil urlând cu unghiile în pământ. Balkan e iarăși o nebunie. Și peste tot scris bine, tu știi, dar simte nevoia și cititorul să-ți spună - că l-ai tulburat, că l-ai surprins, că i-ai mers la suflet. Cum am tresărit la „I remember Tom in mom's womb” (pui de Beckett geamănul ăsta) și la sângele „viu” de pe mâini, și la câte și mai câte, preșul lipit de piele și toată amărăciunea și disperarea din ultima poveste, rașchetate la sânge, și aici iarăși finalul, cu viețile noastre futute, dar așa de delicat așezate ele în vaca de lemn, de bună voie și nesilite de nimeni, îndrăgostite de-un taur - și chiar și așa posibilitatea unui final „luminos”.
Poate o să ai câteva sute de e-mailuri când o să revii la muncă... Aș profeți c-o să-ți schimbe viața cartea asta, dar cred că ți-a schimbat-o deja, când ai scris-o.

Cu drag,
V.

În vara asta

O vară cu Isidor, în curând, la Editura Polirom.

The Man of Double Deed

There was a man of double deed,
Who sowed his garden full of seed;
When the seed began to grow,
‘Twas like a garden full of snow;
When the snow began to melt,
‘Twas like a ship without a belt;
When the ship began to sail,
‘Twas like a bird without a tail;
When the bird began to fly,
‘Twas like an eagle in the sky;
When the sky began to roar,
‘Twas like a lion at my door;
When my door began to crack,
‘Twas like a stick across my back;
When my back began to smart,
‘Twas like a penknife in my heart;
And when my heart began to bleed,
‘Twas death, and death, and death indeed.

(Anonim)

Interviu - Revista de arte și meserii

— Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine?

— Simfonia animalieră – licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

Un interviu acordat lui Eli Bădică pentru Revista de arte și meserii, în urmă cu câteva luni, publicat acum și online, aici.

Bookfest - momente

Viață, autobiografia lui Keith Richards, lansată împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, apoi Stuart Little, care a ieșit frumoasă ca o duminică din copilărie, și apoi cele două cărți prețioase, cu autografe scrise deodată, la aceeași masă, de BAS și LDT.

Treizeci

Nu m-am obișnuit cu bucuria asta. Mă trezesc devreme, îmi termin treaba mult mai repede ca de obicei, apoi mă îmbrac și pornesc către târg. Dimineață ploioasă, mai nimeni pe străzi, gonesc cu inima bubuind, ca la o întâlnire amoroasă. Ajung, o văd, o întorc pe-o parte și pe alta, o cer; abia după ce plec o s-o miros, o s-o iau la puricat. Plec liniștită, încet, pe jos, chiar dacă plouă, ziua-i senină de fapt, am uitat de toate greutățile, de dureri de ochi, de spate, de supărări, insomnii, de discuții nesfârșite pentru un cuvânt sau o expresie, de zilele în care mi se părea că mă înec, că n-o să se mai vadă nici un mal niciodată, de zilele când traduceam cu un părinte foarte bolnav, și iar de discuții - uite cum plouă și mi se pare că e o zi atât de senină, sunt cel mai naiv copilaș din orașul acesta, port în sacoșă a treizecea carte tradusă și sunt fericită exact ca la prima.

Traduceri noi, la Bookfest

Azi începe Bookfest, vor fi acolo și două cărți traduse de mine. Am putea zice un cărțoi și-o cărticică.

Cărticica este Stuart Little de E.B. White și apare la Editura Arthur. Uitați de film, e literatură. Literatură din cel mai frumos și bun soi. Am mai tradus încă o carte de E. B. White, o să apară și aceea în curând, și erau pasaje întregi unde mă întrebam dacă Nabokov o fi citit, sunt sigură că i-ar fi plăcut. Literatura asta, destinată copiilor, poate încânta cel mai rafinat cititor adult. Pe mine m-a fermecat, rămân fan pe viață.

Cărțoiul este Viață, autobiografia lui Keith Richards, scrisă împreună cu jurnalistul James Fox. Este cartea la care am lucrat două anotimpuri, din octombrie până la sfârșitul iernii, zi de zi, iar la un moment dat mi-am chemat și ajutoare de încredere, pentru câteva capitole, ca să reușim să încheiem cât mai repede o carte mult așteptată - astfel că volumul are doi traducători. O traducere dificilă, suprapusă peste una dintre cele mai dificile perioade din viața mea.
M-am întrebat de multe ori cum or traduce oamenii care au alt job „de zi”, în cazul meu să traduc înseamnă zi de zi, zi-lumină, traducerile împing absolut orice la o parte. La Viață am tradus cinci luni, ceea ce înseamnă exact asta: cinci luni, zi de zi, de la răsărit la apus, no matter what.
O carte foarte densă, povestită alert, cu capitole splendide despre copilărie, părinți, prietenie și deziluzii, căutarea și urmărirea unui sens: muzica. O poveste fără sfârșit.
Apare la Polirom, sub coordonarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Iar noua mea carte, O vară cu Isidor, o să apară în această vară, cândva după târg, la Editura Polirom.

Lucruri și lucrări

Aseară, la expoziția „Ștefan Câlția - Obiecte grăitoare”, de la Muzeul Colecțiilor de Artă. Lucruri și lucrări. Obiecte din casa artistului însoțesc picturile sau desenele și vorbesc despre miez. O „Aripă din casă” lângă tabloul „Rochie albă”. O fotografie lângă un tablou - femeie ținând copil în brațe. Un Isus străvechi salvat dintr-o grămadă de lemne de pus pe foc. Tulburător un colț din „Calea albă”, tabloul troiței - Isus-lemn-de-ars imaginat în zăpadă - colțul din dreapta, mișcat, sumbru, viu și neclar, cu un ceva care neliniștește profund. O ușă salvată dintr-o casă demolată, acum plină cu flori uscate, adunate de la întreaga familie.
O expoziție splendidă, care poate fi vizitată până în septembrie.
Și, într-o notă excesiv de personală, am simțit că puteam să-mi aleg de aici copertele pentru toate cărțile care au fost și care poate-or să mai fie. Aripi, plante, rugi, zăpezi.

Golul cel bun. Despre scris și bucurie

Sunt extraordinar de fericită când scriu. Sunt vie când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă. Sunt fericită în povestea pe care o rostogolesc permanent, de când e numai un sâmbure ivit din nimic și până pun carne zemoasă pe ea.
Când ies epuizată din cameră și mă sprijin de peretele din hol zicând că am mai scris un capitol, sunt fericită și vie, chiar dacă îmi tremură picioarele de efort și am o dâră de umezeală pe spinare, ca după o alergare de câțiva kilometri. N-am tot timpul din lume la îndemână, trebuie să mă trezesc dimineața la 5 sau la 6, înainte să dea viața năvală. Scriu înainte de toate pentru bucuria asta, pentru surpriza detaliilor care apar pe parcurs, deși știu drumul în mare. Scriu întotdeauna ca să ajung la finalul poveștii, pe care-l cunosc, care-mi este motor – o imagine pasageră, ca o pasăre zărită în zbor, o revelație, o demonstrație, la care am nevoie să ajung. De imaginea asta mă apropii încântată cu fiecare paragraf și capitol, fiind eu însămi fiecare personaj, trăind eu însămi fiecare situație – imaginația imaginează, nu există bogăție mai mare și mai inepuizabilă ca asta, când se vor termina toate resursele lumii noi încă ne vom mai putea imagina, și astfel avea, tot ceea ce am pierdut sau n-am avut niciodată.
Publicarea este cădere din ram, uscăciune și spaimă. Ce poate să aibă de-a face restul lumii cu bucuria asta a mea, cu povestea asta a mea? Ești nebun dacă nu te întrebi asta măcar preț de câteva clipe. Dacă nu te îndoiești. Dacă nu te sperii. Dacă nu te oprești să te miri. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat și nu vreau să mă împac niciodată. Scrisul e cântat din tot sufletul în culise; publicarea cărții e dăruire – da, dar prezența ta la lansări și evenimente pare întotdeauna atât de ridicolă și inutilă, încât te miri că nu se fac petiții care să solicite interzicerea prezenței autorului în carne și oase, fie pentru protecția lui, fie a spectatorilor, pentru păstrarea unei minunate iluzii. Când scriu, cu ușa închisă, cu fereastra deschisă, sunt minte cu ochi și mâini, nu gură care vorbește, nu piele care se înroșește, nu haină scoasă din dulap, nu pantof, of.
Sunt cărți scrise din gol și cărți scrise din plin, cărți scrise din prea multă fericire și cărți scrise din disperare, însă scrisul, el în sine, este mereu viață cu intensitate sporită, e viață hrănită cu esență de viață. Pentru a trăi acolo, trebuie să faci cumva să te decupezi de dincoace. Să dai deoparte, să renunți, să spui nu, să te izolezi cu bucurie, cu poftă, cu o îndârjire înrudită cu demența. Cred că diferența dintre oamenii care scriu și cei care nu scriu nu ține atât de talent, cât de disponibilitatea și capacitatea de-a renunța la fel și fel de obiceiuri care ne încarcă viețile, bune, rele, balast care ne mănâncă timp și atenție.
De ce ai nevoie pentru a începe o carte? m-a întrebat cineva. E vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste aduce ideea poveștii, apoi schema ei precisă, trasată în linii mari, dar până la capăt – acel capăt care pe mine mă atrage irezistibil, precum lumina fluturii nopții.
Dar golul acela e un gol căutat, un gol provocat, un gol pentru care te lupți. Aici se dă bătălia. Să faci curățenie. E un exercițiu care trebuie practicat zilnic, de îndepărtare nu doar față de o realitate tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine (știrile, zbieretele din spațiul public), dar adesea chiar și de tot ce este mai frumos și mai prețios în viețile noastre. În esență, ca să scrii trebuie să te îndepărtezi temporar chiar de viața ta și de tine. Ăsta-i sacrificiul pe care nu mulți sunt dispuși să și-l ofere.

(publicat și în Literomania)

Cuibul pescărușilor

Să nu uit. Felul diferit în care-și vorbesc. Strigătul cu care se cheamă părinții între ei, strigătul cu care alungă cioara grivă, strigătul scurt, ca un mieunat, blând, insistent, cu care un adult cheamă puiul să iasă din cuib, să vină la soare. Felul în care, timp de două zile, au tratat puiul mort din cuib ca pe-o ființă - l-au chemat afară, au dormit lângă el, i-au ținut cald cu trupurile lor noaptea. Cum i-au scos trupul abia astăzi, un ghem deșirat, și l-au dus departe, iar când l-a lăsat jos, pescărușul tată s-a ușurat într-un jet violet, ca un om care varsă. Peștele enorm adus astăzi, un crap de vreo jumătate de kilogram. Gândul că dacă niște oameni ar fi pățit ce-au pățit ei, s-ar fi zvârcolit acum de durere, întrebându-se unde-au greșit. N-au greșit nicăieri. Ningea când au început să lucreze la cuib, nu s-au cruțat o clipă de atunci. E foarte nedrept când vezi ce li se întâmplă păsărilor. „Durerea trebuie trăită.” Iar ele trăiesc. Ființe dumnezeiești. De învățat de la ele.

Nimicuri

Oboseala enormă, greața asta care vine în valuri, durerea din ochi, din oase, din carne, valul care începe ca o tresărire în piept, și în secundele următoare crescând, umflându-se, ca o neliniște, ca o spaimă, apoi cald, prea rău și cald, de câteva luni așa, nopțile nedormite.

Povestea nouă, miraculoasă, ca o înflorire în cel mai potrivnic anotimp.

Pescărușii au trei ouă în cuib, azi sau mâine ar trebui să apară și puii. Vor sta aici două luni. Mă uit la păsări cu binoclul cel nou, mai puternic. Mama și tatăl au clocit pe rând, fie soare, fie ploaie, noapte și zi. Mai ales noaptea mă ajută să îi văd acolo, punct alb pe fond negru, și știu că și ei se uită la mine când deschid larg fereastra.

Înainte, târgurile de carte erau doar o formalitate la capătul cărții, acum am un sindrom de panică festivalieră, pe lângă penibilul apariției inutile duc în sân și amăreala celei mai cumplite lansări din lume, care a fost, care s-a dus - am zâmbit, n-ați știut -, care n-o să se ducă niciodată.

Nevoia imensă să am un prieten cu care să n-am nimic în comun, cu care să am totul în comun. Ține numai o clipă, uneori, ca un junghi. Am dat chix în cam toate prieteniile, știu, nici n-am simțit vreodată nevoia unei companii oarecare, să fie, „mi-e bine, mi-e bine cu mine”, m-am priceput să alung din jur tot ceea ce nu mi se potrivea, fără discuții ca-ntre fete, vă rog, haideți să vorbim despre câini.

Momentele jenante când cineva intervine pentru tine fără știința și voia ta, cerând ajutor în te miri ce problemă minoră care e doar a ta, deconspirând un detaliu dintr-o confesiune pasageră și transformându-te în ceea ce detești, omul care se mișcă în lume prin intervenții. Ca o dezbrăcare în public - de haine și de principii.

Să duci o îndrăgostire fără să faci nimic. Fără să acționezi în vreun fel, să o trăiești izolat, în tăcere și cumințenie, în camera ta, de parcă celălalt ar fi doar o idee; poate chiar te-ai îndrăgostit doar de o minte, nu, ce prostie e asta, ceea ce visezi este trupul. După vis, în zori, te cuibărești sub cearșafurile răcoroase, curat, fericit că ești îndrăgostit și nu trebuie să faci nimic.
(Variantă. Subiect de poveste.)

Când nimeni

Cișmigiul e cel mai frumos în diminețile ploioase, când câini, când bătrâni, când nimeni, în zonele sale cele mai sălbatice, departe de ronduri, expandate dacă mergi încet și dacă te oprești, sub un copac, lângă un zid, pe o bancă, pe un trunchi răsturnat. Când am plecat din Sibiu credeam că n-o să pot fără parcul Sub Arini, mi-era rușine să zic, fără aleile cu buturugi și ciuperci unde-ți stă inima de spaimă când auzi pe cineva pe urmele tale, și când te-ntorci pricepi că erai tot tu, altcineva nu mai este. Dar se poate, se poate, există Cișmigiul în diminețile ploioase, când doar câinii, bătrânii, când nimeni.

Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită

Am avut o prietenă. Eram fericită. Cred că mă căuta doar fiindcă era nefericită și simțea nevoia să vorbească cu cineva. O ascultam fericită cum îmi povestea în detaliu cât este de nefericită. Am avut câteva întâlniri fericite.
Într-o bună zi, prietena mea nefericită mi-a spus că a devenit fericită, i s-a întâmplat ceva minunat și acum e nemaipomenit de fericită. Grație unei întâmplări fericite, era tot mai fericită. Dar eu dădeam să îi spun că de când nu ne-am mai văzut, căci ne vedeam rar, mi s-a întâmplat ceva foarte nasol, sunt năucită și îngrozitor de nefericită. Ea nici n-a vrut să audă, mă oprea și-mi spunea că trebuie să fii fericită, dacă nu ești fericită viața nu merită trăită. Așa îmi zicea, uitând cât de nefericită fusese când eu o ascultam fericită. Eram nefericită, prietena mea fericită pe care o ascultasem la nesfârșit când fusese nefericită nu era deloc fericită să mă asculte acum vorbindu-i despre cât sunt eu de nefericită. Mă căuta, tot mai fericită. Tăceam. N-o mai ascultam fericită. Eram chiar foarte nefericită, fiindcă eu o ascultasem atât de fericită când îmi povestea cât e de nefericită.
Apoi, mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut grozav de fericită. Era ceva născut din nefericire, dar mă făcea fericită. I-am arătat obiectul ăsta care mă făcea fericită. Să zicem, să zicem că era ca și cum ai face o cănuță de lut din nefericirea ta, ca și cum ai modela-o dintr-un boț, ca și cum ai picta-o, ca și cum ai ține-o cu grijă în cuptor, mult, la foc mic. Și i-am spus fericită: uite, din toată nefericirea mea s-a născut lucrul ăsta mic, doar al meu, care mă face atât de fericită! Ăstea-s lucrurile care mă fac pe mine fericită, i-am zis. Eram fericită. Dar ea s-a uitat în altă parte și-a zis: ehei, eu sunt acum mult, mult mai fericită, sunt atât de fericită, încât fericirea ta nu mă face deloc fericită. Iar asta m-a făcut nefericită. Așa sunt eu, mai fericită când sunt nefericită.

(Sau Odă repetițiilor fericite și nefericirii; publicat și în Literomania)

Azi

(Foto: VDN)

Festivalul Internațional „Orașul și literatura”

De astăzi până sâmbătă, în București, Festivalul Internațional „Orașul și literatura”, ediția a doua.

La capătul unei cărți

Cel mai frumos soi de inerție pe care-l cunosc – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi, dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, peste tot sunt detalii din cartea abia terminată, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, unde e deja alt anotimp. Însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea și iarăși povestea, un ticăit răsunându-ți în ureche, ca al unei inimi de animal mic odihnindu-se pe aceeași pernă cu tine. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste. Alergi și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care scriu și rescriu, fericire se numește clipa condensată când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, se întinde animalier și-mi cântă din detalii, iar uneori îmi vine să strig de bucurie, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, în curând va fi liber, încă un pic și cartea se va despărți de mine. Când cartea o să înceapă să existe singură în lume, pentru mine ea de fapt va muri.
Deschid ușa tremurând, mijesc ochii la lumina de-afară și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri din roată, și tot de asta în asemenea clipe zemoase nu contează aproape deloc publicarea – căderea din ram, uscăciunea, o pierdere. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai aici, în asemenea momente de fericire estetică, pură, intensă, când pui viață în fraze, așezând rotiță lângă rotiță, ungând mecanisme infime, pentru ca vorbele să spună povestea. Și spaima, omniprezentă soră a bucuriei, spaima că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea secvențe de încântare, încât să ne dea un întreg.

(pentru Literomania)

***
Un festival, săptămâna viitoare, în București: Festivalul Internațional Orașul și Literatura. Program și invitați, aici.

Un articol: Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon, la Gala Premiilor Observator cultural, aici.

Păsările albe

Voi povesti despre primăvara când am adus pentru prima oară lumina în mine și-n casă. A existat un moment când mi-a căzut un văl de pe ochi și am înțeles bezna în care trăiam.
Traversam un lung episod depresiv, din care mi se părea că n-o să mai ies niciodată. Începuse cu o întâmplare reală neplăcută, cineva îmi făcuse rău din senin. Mă învinovățeam neîncetat: cum permisesem să se ajungă acolo? A urmat tot ce urmează într-o depresie gravă. Oboseala teribilă. Lipsa capacității de-a mă bucura. Spaimele. Rușinea. Disperarea. Căutam cu nesaț un strop de lumină, chemam în casa mea cumințenia, seninătatea și liniștea, dar nu înălțam privirea destul.
Am căutat să mă afund în muncă, să uit. M-am izolat. Trăgeam îngrozitor. Ajuta, dar nu suficient. Fiindcă de câte ori mă opream din muncă, constatam că nu mai era nimic în jurul meu. Nici un sprijin. Tot ce îmi oferea realitatea era același rău străin care continua, împingând cu îndârjire din afară. Oricât m-aș fi izolat, oricât m-aș fi ascuns în ceea ce consideram chilioara mea unde-mi doream să fie posibil doar binele, răul acela mă găsea și continua să mă împungă. La ce atâta suferință? Cum și cât puteam să mai continuu așa?
Citeam din „Demonul amiezii” al lui Andrew Solomon, cu precauție, subliniind pasaje. Lipeam pe răni fraze precum aceea că depresia este „o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor”. Sau că: „Depresia e un diavol care te lasă îngrozit”. Dar și că: „Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva).”
Rătăceam. Am ajuns, într-una dintre plimbările mele, într-o biserică din centrul Bucureștiului. M-am oprit direct în fața unei icoane, rușinată, îngrozită că nici măcar nu știu să mă rog. Acolo am citit, în litere de mozaic, câteva cuvinte pe care le căutasem atâta vreme, ca un orbete în beznă. Spuneau: „Veniți la mine”, vorbeau cu blândețe despre oboseală și odihnă. Sunt lucruri despre care nu pot vorbi nimănui. Se trăiesc, nu se spun. Dar atunci s-a făcut deodată lumină.
Apoi, chiar în Postul Paștelui, am citit și povestea ceșcuței. Știți povestea ceșcuței? A rostului suferinței. A drumului nostru prin viață, cu tot ce trebuie îndurat și de ce. Dacă mi-ar fi spus-o cineva, nu m-ar fi atins așa tare. Dar am descoperit-o singură, când eram mai strivită. Este și azi povestea care îmi ridică povara și-mi face suferințele acceptabile.
Ceva mai devreme, într-una din acele zile înnegurate, când pornisem prin oraș și mintea mea se certa cu răul care nu voia să mă lase în pace, pe lângă Biserica Kretzulescu m-a lovit o pasăre în cap. Din senin și puternic. Speriată, m-am uitat împrejur, convinsă că a fost un porumbel sau o cioară. Simțisem pasărea neagră năpustindu-se, îi auzisem fâlfâirea. Dar cu ochii nu vedeam nimic împrejur. Și totuși, aveam părul răvășit într-o parte, pielea capului zgâriată. Ce mă plesnise?
Peste o vreme, în exact același loc din curtea bisericii Kretzulescu, am primit Lumina de Paște. Deja eram înseninată, suferința mi se transformase în bucurie, înțelegeam că trecem prin toate cu un rost. Atunci, pe cerul Nopții de Înviere, s-a rotit la nesfârșit un stol de păsări albe și mari. Pescăruși plutind lin, cu aripile luminate de jos, dinspre pământ. În primăvara aceea am adus pentru prima oară acasă Lumina.
Ne stă în puteri să alegem: pasărea neagră, care ne rănește și se ascunde în bezna de nescrutat cu privirea, sau păsările albe, purtătoare de lumină și adevăr.

(Pentru Formula AS - Lumină)

O scurtă declarație de dragoste

Să zicem că se aude întrebarea: „Care este pasajul dumneavoastră preferat, din cărțile pe care le-ați tradus?”
Îmi displac citatele din cărți, mai ales când vreo frază este decupată și trântită pe-o cartolină – fleoșc! – cu numele autorului dedesubt, și i se atribuie astfel scriitorului o afirmație care-i aparține vreunui personaj din poveste. Să citezi din opiniile unui netrebnic din carte, ale unui fonf, ale unui criminal, ale unei fetițe, ale unei scufițe, ale unui cercetător, ale unui tăntălău, ale unui îndrăgostit, ale unui gândac, ale unui motan, ale unei pensionare, ale unui matematician, ale unei verze, ale unui zeu, ale unui topaz, ale unui labrador, ale ploii, ale unei balerine, ale unui personaj oarecare și să semnezi autorul, iată cel mai jenant rău pe care-l poți face unui scriitor.
Dar suntem cu toții tentați uneori să decupăm, doar din dragoste, să smulgem cu foarfecele câte-un pasaj care se ițește din pajiște ca o păpădie, să ni-l punem pe după ureche, să ne fălim cu el pe poteci, să îl fluturăm pe sub năsucurile altora. Fie și așa, ofilit.
Azi voi păcătui. Mă gândesc la traduceri. Mă uit un pic în urmă, doar ca să mă scutur și să merg frumușel mai departe. O să aleg un fragment, unul dintre cele mai dragi din cărțile traduse. Mă gândesc la o carte de proză din care poți decupa poem după poem. Pui degetul aproape cu ochii închiși, hop, un poem. Poem lângă poem, când privești de aproape. Te îndepărtezi, privești întregul: e un roman.
Încă un pic de răbdare, vă rog.

În Integrala prozei scurte a lui Beckett (Opere I, Polirom), printre povestiri se află un text foarte scurt, așezat pe o singură pagină, a cărui prezență poate intriga cititorul. Se numește nici. Și arată exact ca o poezie. Când s-a alcătuit volumul Collected Poems, John Calder a vrut să o includă, dar Beckett s-a opus, a insistat că e proză. Mai târziu, a fost omisă și din Collected Shorter Prose; pentru a fi inclusă un pic mai târziu – însă într-o versiune cu greșeli. Așa se face că nici apare mereu în volumele de proză.

M-am întors. Romanul de care vorbeam este Watt, acolo stau în pagină poem lângă poem lângă poem. Și, grație poveștii cu nici, o să-mi permit să decupez un fragment din roman. Pentru că eu cred că e poezie.

Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.

Da, unul dintre fragmentele mele favorite, am constatat și că nu se ofilește dacă-l culegi din context, dar mărturisesc că l-am ales și de nevoie, ca să încapă aici. De fapt, favoritul favoritelor este altul. La sosirea lui Watt în casa domnului Knott, apare un personaj. Este Arsene. E îmbrăcat, are bastonul în mână și se pregătește de plecare. Și „Înainte să plece, el a făcut următoarea scurtă declarație:” – iar scurta declarație cred că-i pasajul meu preferat, din tot ce-am tradus. Începe acolo și se încheie cu „Noapte bună”, peste douăzeci și patru de pagini (în original), respectiv douăzeci și una (la noi). Cincizeci și patru de mii de semne, pentru doritori. Pagini bloc, fără nici un alineat nou.
Și cred că tocmai am mințit din nou, fiindcă favoritul favoritelor favoritelor e un pic mai extins, iar apoi favoritul favoritelor favoritelor favoritelor e un pic mai extins, și așa mai departe, și așa mai departe, un citat lung și lat cât o carte.
Noapte bună!

(publicat în Literomania)

Gala Premiilor Observator cultural

Mulțumesc, Observator cultural, pentru onoarea pe care mi-o faceți. Sunt atât de mulți traducători dăruiți, care lucrează cu pasiune și hărnicie, încât nu mă îndoiesc că am putea celebra câte unul pe zi. Iar dacă cumva ne-am poticni, să zicem prin toamnă, am putea continua cu redactori. Cu acei redactori de carte care își fac meseria cu pricepere și cu drag. Voi spune aici doar două nume de redactori cărora le datorez foarte mult. Ada Tanasă, cu care am lucrat, de exemplu, la Scrisori către Vera și la Darul lui Nabokov, la toată proza lui Beckett, proza scurtă și cele trei romane din volumul Opere II, dar și la Copila de zăpadă. Anca Băicoianu, cu care am lucrat la Foc palid și Disperare, de Nabokov. Mulțumesc Editurii Polirom, unde a apărut marea majoritate a traducerilor, și lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru încrederea cu care îmi încredințează, de zece ani, cărți atât de bune.

(„Diploma de excelență pentru traducere în limba română” - Foto: Octavian Balea)