Cuibul este gol

Cuibul este gol. Atît aş fi vrut să spun. Şi să ataşez o unică imagine, cea de ieri, cu puiul fîlfîind pe creangă, în urma mamei, chiar în locul de unde ea pleca după fiecare masă, parcă îndemnîndu-i: Aşa, aşa se face. Puiul fîlfîind şi surprins deodată că, iată, se înalţă, oh, şi temător strîngîndu-şi aripile pe lîngă corp şi apucînd bine creanga cu ghearele firave, şi lipa-lipa din nou în cuib. Dar este o poveste atît de lungă de fapt între o zi şi alta, între fluturare şi cuibul gol. Şi mi-am dat seama că ceea ce mă emoţionează, ceea ce m-a emoţionat în toate aceste zile, a fost derularea atît de iute a întîmplărilor, curgerea atît de rapidă a timpului, demonstraţia în carne vie că timpul nostru şi-al păsărilor curge atît de diferit. Iar dacă ne întristăm cînd spunem că doar patru sau cinci sau şapte ani trăieşte o vieţuitoare sau alta, trebuie întotdeauna să ne gîndim că anul lor nu e al nostru, că timpii noştri, în mod cert, curg diferit, sînt două căi paralele, doar întîmplător vizibile deodată, în acelaşi loc.
Puii s-au ivit din ouă pe 31 martie, 1 aprilie, la o diferenţă de o zi, aşa cum fuseseră şi depuse ouăle. Mai departe totul a decurs ca la carte, ceas, zi după zi, întocmai cum citisem. Primele zece zile acoperiţi de părinţi. Între zilele 15-19, exerciţii de fluturare. În a douăzecea zi, ieri, cum să nu aştept despărţirea de cuib, cînd totul se arătase întocmai cum e scris? Seara am observat cuibul gol. Un gol în cuib şi unul în stomac. Cu greu am zărit unul dintre pui ascuns între crengi, într-un loc mai îndepărtat. Puiul cel mare dispăruse. Aş fi vrut să îl văd zburînd, aş fi vrut să îl văd încotro apucă, să fie în sus. Am dormit amar. M-am gîndit la singurătatea puiului rămas, la prima lui noapte aşa, un fel de intrare în viaţa care nu înseamnă de fapt decît singurătate şi iarăşi singurătate.
Azi dimineaţa, puiul cel mic, singur. N-a mai aşteptat pînă seara. Pe loc mi-a oferit ceea ce îmi doream să văd. S-a dus în vîrful crengii folosite de mamă, s-a înălţat, de data asta fără uimire, şi a făcut o roată mică, a poposit în altă creangă a bradului. Două secunde - dar cît o fi asta pentru el? - şi a pornit într-un zbor înalt, superb, pînă în tei. Iar apoi l-am pierdut.
Am aşezat şi ultimele poze în computer, am închis folderul Cuib, am pregătit un CD nou. Sînt şi cîteva filmuleţe - masa, puii cît un pumnişor de bebeluş, puf galben, urechi vizibile, primele fluturări de aripi, lecţiile mamei. Tocmai mă pregăteam să închid tot. Şi atunci, ceva agitaţie afară.
Ambele păsări adulte, părinţii, venind la cuib. Au cercetat un pic, au stat la poză cum n-au stat niciodată, semeţe, curate, atente, apoi au cîntat şi-au plecat. Iar apoi, de peste bloc, au apărut puii. Pe rînd, poposind fiecare în cîte un tei, apoi reunindu-se în cel din mijloc. Un epilog verde.
Iar cînd credeam că şi epilogul s-a încheiat, din nou o agitaţie, de data asta serioasă. Am privit pe fereastră. Am văzut două ciori grive, fiecare gonite de unul dintre guguştiucii adulţi, deodata transformaţi în săgeţi mortale. O apărare-atac de o neaşteptată forţă. Guguştiucii goneau ciorile! Apoi au poposit în tei alături de pui. Ciorile au continuat bătălia, de data asta cu porumbeii, mulţi, de deasupra blocului din faţă. N-au trecut două minute, şi una din ciori a zburat înapoi, purtînd în cioc un ghem cît pumnul din care zbura puf.
Este o lume crudă, oribil de crudă.
Guguştiucul este o pasăre sălbatică, este cu totul altceva decît porumbelul. Guguştiucul e al copacilor, porumbelul al podurilor şi al betoanelor. Sălbaticul a luptat.
Şi iată ce n-am vrut să spun din prima zi. Citisem că mortalitatea puilor de guguştiuc este de 50-70%. Un procent cumplit.
I-am ţinut în palma minţii mele în toată luna asta. Fotografiindu-i m-am rugat în felul meu pentru ei, am vrut ca sufletul meu de om mare şi nătîng, fără aripi, să le fie măcar aşa alături, să îi ajute cumva. Nu ştiu cît a contat, poate deloc.
Cînd scriu, în tei văd patru păsări. Două sînt doar o idee mai mici. La revedere.