Darul

Beckett. 13 aprilie 1906 - 22 decembrie 1989.

Fotografia e de acum doi ani şi ceva, cînd începeam să ne facem daruri.
Au existat cinci asemenea treceri, cu fiecare carte tradusă (trei romane, respectiv un volum de povestiri şi un set de proze scurte diverse). Aceasta a fost prima - şi a fost fotografiată fiindcă m-a luat şi pe mine prin surprindere. Bine ascunsă, a rămas în seiful unui folder. În primăvara asta, de un 13 aprilie, a decis să iasă la aer. E ca în dragoste, abia după un timp începi să înţelegi. După încă un timp poţi chiar să începi să povesteşti. Aşadar, iertare pentru lipsa de jenă. E vorba de daruri aici. Şi, dacă vrem, de penaj. Şi vrem.


***

Să te gîndeşti, cînd nu mai eşti tînăr, cînd nu eşti încă bătrîn, că nu mai eşti tînăr, că nu eşti încă bătrîn, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecîndu-se, necazul înseninîndu-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mîndrie, faptele mîndre devenind încăpăţînare; zvîcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zîmbeşti, pînă la urmă, stînd în umbră, ascultînd cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunînd, Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sînt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrîşnetul dinţilor se sfîrşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tînjetul după tînjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfîrşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfîrşit liber, pentru o clipă în sfîrşit liber, în sfîrşit nimic.

(Watt, fragment - traducere VDN, în curînd în volumul Opere II - trei romane - la Polirom)