La pescuit

Să mă duc.
Să mă duc la pescuit cu cormorani în China, chiar eu să port pe umeri un băţ orizontal, un păsăroi la dreapta şi altul la stînga să îmi fie, să mă închin la tălpile lor late şi la gîtul strîns uşurel cu un laţ.
Să beau seara ceai verde cu lapte de iac, prin aburul lui să mă uit mult înapoi, la ziua de azi, să-i povestesc unei linguri despre cei doi băieţei.
Gemeni erau, cu tricouri portocalii şi un pic negricioşi, nişte budişti preşcolari dacă vreţi, stînd la coadă la Profi. Dar eu mi-i voi aminti în scena de după, de-afară, cînd unul rămăsese în urmă, între mine şi-ai lui. Cu gîtul întins spre porumbelul care se-nfoia în jurul porumbiţei, tot rotocoale şi fonfleuri, copilul şi-a strigat frăţiorul: "Uite, ăla, ăla a mîncat pia mult!". "A mîncat pia mult!", îmi va zice şi mie, rîzînd fericit ca acela ce ştie.
Iar mai devreme, la coadă, se înghionteau jucăuşi în spatele meu. Şi-şi ziceau unul altuia, micii budişti, cu aerul că-şi tot spun cea mai bună glumă din lume: "Toate astea sînt ale noastie!". Arătau spre piersicile şi iaurturile mele, cinci lei şi cinci bani număraţi din monede. Ruşinată, mama le dădea peste guri cu o mînă, cu cealaltă ţinînd sticla de lapte, să nu mai danseze aşa singură pe bandă. Nu se cădea.

Nu se cade.

La pescuit cu cormorani, poate-i un vis prea mare pentru cineva care pîndeşte păianjeni



şi fluturi



mereu
de la aceeaşi fereastră,
cu gîtul întins între pia mare, pia mic,
blocat între vîrste şi stări
ca o lumină care s-a stins.