Bravo, Faina!

O veste bună: romanul Copila de zăpadă i-a adus scriitoarei Eowyn Ivey un premiu important: prestigiosul UK National Book Award, la categoria "International Author of the Year".
Ştirea este aici sau aici, bucuria ne-o exprimăm aşa:



Am tradus romanul de peste trei sute de pagini astă primăvară-vară, după ce l-am ales dintre două propuneri venite de la Bogdan-Alexandru Stănescu, sigură că o să mă topesc după povestea asta inspirată dintr-un basm rusesc. Am vorbit cu mult entuziasm despre carte de cîte ori am avut şi n-am avut ocazia, şi chiar cînd traduceam, şi după, şi ştiu că mulţi or fi ridicat din sprînceană şi nu s-or fi atins de carte, dar mulţi au citit şi au reacţionat la rîndul lor cu entuziasm: Faina nu te lasă rece, cum ar veni. Am fost oprită pe stradă şi în librării ca să mi se spună ce minunată e cartea asta, deşi nu îmi aparţine. M-am încălzit la bucuria acestor cititori. Şi am primit uluită mesaje excelente legate de traducere. Ştim cu toţii, vorbele bune se nasc greu.

Ştiam că romanul e pe lista scurtă a UK National Book Award, am votat şi eu pe site acum o vreme, sper că şi votul meu a contat, măcar cît un fulg de nea.
Bravo, Faina!

Să ne mai bucurăm de încă un fragment.

***

La vară o să ne ducem în josul râului, spre ocean.
Da?
Acolo o să prindem somoni, direct din apa sărată, cât încă mai strălucesc de parc-ar fi de argint. O să facem un foc de tabără din lemn adus de viitură şi o să dormim în nisip. Poate c-o să mergem tocmai până la ocean.
N-am fost niciodată acolo.
E mare.
Ştiu. L-am văzut de pe munţi.
Şi ştii ce-o să mai facem?
Faina şi-a rotit capul pe pieptul lui.
Nu, a zis. Ce-o să mai facem?
O să înotăm în râu. O să ne dăm jos toate hainele şi-o să înotăm dezbrăcaţi în râu.
N-o să-ţi fie frig?
Nuu. Sunt trei iazuri mici în albia râului, unde apa e stătută şi se încălzeşte de la soare. Sunt limpezi şi albastre. O să vezi. O să înotăm şi-o să facem pluta, iar când o să ne băgăm cu capul sub apă, o să te sărut. Uite-aşa.

*

Era ca o sete cumplită. Putea să bea şi să tot bea din ea şi niciodată nu era de ajuns.
Când erau împreună, hoinărind prin albia râului sau urcând în susul unui pârâu, îşi spuneau unul altuia tot ce ştiau. Care era culoarea ochilor lupului sur. Cum să prinzi un bizam prin crusta de gheaţă. Unde cuibăresc gâştele de zăpadă şi unde-şi fac marmotele bârlogul. Zgomotul unei turme de caribu traversând tundra. Gustul coacăzelor de munte şi-al mugurilor moi de molid.
Cercetau noroiul potecilor, arătau către urme şi numeau animalele care le făcuseră. Garrett încerca să o înveţe cum să urle ca un elan îndrăgostit. Faina încerca să-l înveţe cântecele păsărilor sălbatice. Apoi începeau să râdă şi să se fugărească printre copaci, până când dădeau de unul cu ramuri largi şi cu un pat de ace dedesubt. Acolo se îmbrăţişau şi îşi gustau unul altuia buzele, ochii, inimile.
Iar când erau despărţiţi, el se simţea de parcă ar fi murit de sete.



O cronică frumoasă, de Elisabeta Lăsconi, aici.