Pescărușii. Prima zi

Uluitor de mare și alb, cu cioc galben încovoiat la vârf, mă privește câteva secunde lungi printre perdele, cu ochii săi albi, ireali, apoi zboară.
Pescărușul pe pervaz.

De câteva zile, câte un pescăruș dădea roată jos, nefiresc de jos, plutea pe lângă ferestre. Ieri m-am uitat lung după unul din pragul ușii, am tresărit, ce aproape a trecut, a cotit și a venit înapoi chiar când oftam după el, s-a așezat la geam cu fața încoace, s-a uitat în casă, am înaintat un pas, mă privea țintă, pe deasupra copacului meu de jad, înalt, puternic, statuie. Ce apariție! Pasărea asta, văzută de-aproape, e o minune înflorită în detalii. Ce ochi, ce cioc, ce culori! Toată seara am plutit în bucuria întâlnirii.

În dimineața asta, devreme, am văzut surpriza: pescărușii au început să își facă cuib sub fereastră, pe terasa clădirii de vizavi, lângă parapet. Au lucrat la cuib câteva ore. Pescărușul și pescărușa au penaj identic, el este doar mai mare - și știu că el m-a vizitat ieri după-amiază, era atât de mare și alb văzut ochi în ochi, cu totul altfel decât pasărea zărită în zbor.

Cuibul. Și el și ea adună frunze moarte și crenguțe strânse în adâncitura de la marginea terasei, le aduc la pas, în cioc, le depozitează în locul unde va fi cuibul, drum după drum, iar după fiecare transport presează cu tălpile și cu pieptul lor locul. În trei ore s-a alcătuit deja o bază frumoasă. E un loc ferit de crengile unui copac și sunt și niște flori galbene fine, înalte, asemănătoare cu rapița. Păsările dispar doar câte puțin, pe rând, probabil ca să mănânce. Însă în primele două ore au lucrat neîncetat, fără absență. Acum plecaseră ambele, am crezut că au încheiat construcția pe ziua de azi - îmi amintesc că guguștiucii de la Sibiu construiau doar dimineața. Dar iată că pescărușul mascul tocmai a revenit cât timp am notat eu toate astea, cară frunze și tasează de zor cu pieptul locul unde își vor depune ouăle. Vor fi poate doi pui. Vor crește câteva săptămâni pe lângă părinți, vor avea penaj cu pistrui. Vor trebui feriți de ciori și de ulii. Sunt fericită. Mi-era așa de dor de bradul de acasă și nu înțelegeam nici unde au dispărut deodată toți pescărușii de pe ape, de câteva zile încoace. Ce privilegiu. Mă tem să mă bucur prea tare. Începe o luptă aici, sub ferestre.

Cât de stângaci e deodată vechiul meu aparat de fotografiat - cel bun, cel care atât m-a slujit - când vine vorba de păsări. Mi-ar trebui altul anume pentru ele, cu un zoom cel puțin de trei ori mai puternic. Mă ajută la observație un binoclu, dar tot ce văd prin el dispare cum apare. Îmi amintesc că mi-am cumpărat primul aparat foto mai bun când apăruse familia de bufnițe la Sibiu, să fie poate vreo treisprezece ani de atunci. N-am apucat să le mai fac nici o fotografie. Puii învățaseră să zboare, îi auzeam tot mai departe în fiecare zi.

Pescărușul apare la geam exact în ziua în care ceva tresare, vălul alunecă un pic la o parte, povestea mi se pare iarăși posibilă. Notez asta, e important să nu uit. Poate a fost doar ploaia, dar poate că nu.
„Unde ești?”

(Foto VDN)