Sub Arini - pitici si pitulani

Tot frămîntînd oraşul în picioare şi întrebîndu-mă de ce m-am legat atîta de un loc unde nimic.

O amintire, doua amintiri - feluri de a nu mai atinge pamintul

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în sufragerie, între genunchii mamei. Mama e aşezată pe canapea, mă dichiseşte dimineaţa devreme înainte de plecarea la grădiniţă. Am deja cămăşuţa şi şorţuleţul pe mine, codiţele sînt făcute, acum degetele picioarelor se strecoară în capătul ciorapilor rulaţi cu dibăcie de mama, întîi stîngul, apoi dreptul, hai mai repede că întîrziem. Mama îmi trage ştrampii în sus dintr-o mişcare. Şi-atunci clipa. Clipa care devine amintire limpede, amintire chemată uneori, ca acum: mîinile ei trag zdravăn în sus de elastic, de marginea ştrampilor, eu mă ridic de la sol, plutesc aşa pentru cîteva clipe, mă legăn, cusăturile îmi intră în carne şi ăsta e semnul că-i bine, între braţele ei sînt o jucărie de carne uşoară care-şi învaţă greutatea, umplînd cum se cuvine o pereche de ştrampi. Şi tot aşa, dimineaţă după dimineaţă, cine ştie pînă cînd.

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în mijlocul sufrageriei, nu mai e dimineaţă, ci seară. Întind mîinile în sus şi spre spate. Tata - aflat în spatele meu, zeu nevăzut - mi le apucă, şi hai, facem doi paşi într-un dans sincron pe care îl cunoaştem amîndoi foarte bine, deşi el e atît de mare şi eu atît de mică sînt. Din două mişcări, gata, tălpile mele sînt suite pe picioarele lui şi-o pornim prin casă aşa, rîzînd nebuneşte. Mă conduce de mîini, atît de mult m-am întins încît simt cum mi se dizlocă umerii, el păşeşte cu grijă purtîndu-mă pe papucii lui maro, mărimea 46, dar şi eu trebuie să fiu tare atentă, o fărîmă de grabă poate aduce deraierea de pe şinele atotputernice. Şi mergem, tot mergem, eu învăţ - din nou - cum se merge fără să atingi cu picioarele pămîntul.

Frumusetea de luni

M-am plimbat, am socializat. Cu dînsul:



Cum să nu-ţi doreşti să fii un bull terrier?

A doua zi. Care nu e marţi, e vineri.
Animăletele zice că vrea să i se facă dreptate şi cu un profil. Nu-i iubibil?

...un drum nesfirsit si pustiu desfasurindu-mi-se in jos, la picioare

Mă invită Mihail Vakulovski să răspund la nişte întrebări. Totul a pornit de la Moni Stănilă pe blogul ei de la Punkt.Md.
Pînă să mă hotărăsc dacă chiar am ceva de zis, m-am pomenit că răspunsesem deja, într-o scurtă plimbare de sîmbătă dimineaţă.
M-am întors de pe drumuri cu un peşte, morcovi şi răspunsurile acestea:

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu. Da, cu siguranţă.

2. Care este cea mai veche amintire?

Nu am, ca Beckett, amintiri din pîntecul mamei. Dacă ele există, atunci sînt doar franjuri de sunete şi de mirosuri, spaime vagi, inexplicabile, acute. Corpul feminin îmi stîrneşte, probabil, în primul rînd o sănătoasă repulsie. De aceea enwombing-ul şi entombing-ul (înpîntecarea, înmormîntarea) sînt pentru mine constante îndeletniciri care ţintesc numai şi numai spre propriul meu corp (mintea se subînţelege), cel fals fără de miros şi fără de gust, şi nu spre corpul unei mame. Self-enwombing.
Amintirea. Îmi amintesc cu exactitate gustul şi textura gratiilor de lemn fin şlefuite, mieroase, cu care se închidea pătuţul meu. Multe urme ale dinţilor mei trebuie să fi rămas la baza gratiilor moi, cu atîta plăcere adulmecate, linse, roase, şi desigur exact la fel în multe viitoare gratii invizibile care aveau să împrumute scrîşnetul de demult, primul scrîşnet al primelor ronţăieli lipsite de orice gînd al evadării – fiindcă în cuibul meu cu gratii mă simţeam minunat, minunat mi-a venit mereu propria cuşcă. Şi-mi amintesc ca pe-o moarte ziua îndoliată cînd acest pătuţ mi-a fost înlocuit cu unul normal, vai, cît se poate de normal, de om mare, de detestabil om mare, cu un drum nesfîrşit şi pustiu desfăşurîndu-mi-se în jos, la picioare. Să cresc mi s-a părut mereu o nenorocire. Acum, cînd doar cu eforturi pot să-mi conştientizez vîrsta, rămîne şi vis şi practică acest stat culcat pe o parte, cuibărirea într-o lumină slabă, a zorilor sau a înserării, privitul printre gratii, dulcele gust deodată pe buzele tale, pe limbă, tu topindu-te, cum ar veni, laolaltă cu gratiile tale.

3. Dar cea mai frumoasă?

Zău că nu ştiu. Ar trebui să-i inventez întîietatea. Copilăria e frumoasă oricînd şi oriunde. Din frumuseţea ei fac parte, pentru mine, şi şirul lung de pierderi, şi foamea, şi cozile, în aceeaşi măsură cu ciotul de creion roz, furat de la vecinul Sănducu odată cu ascuţitoarea pui, şi cu poveştile spuse de tata la lumina verde a lămpii radioului, şi cu bunătăţile făcute de mama, şi în aceeaşi măsură, din nou, cu erotismul fantasy şi confruntările horror, precum momentul acela cînd, într-o seară, venind de la şcoală, mi s-a arătat în cale, monstruos, primul bărbat. Oricît de horror, toate acele momente mi se par acum de-o înduioşătoare frumuseţe. Aşa, în cinstea fetiţei şi-a tuturor spaimelor sale cu coadă umedă, rece.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu. Nu. Am tînjit mereu.
Motanul a venit mult mai tîrziu, iar un pic mai tîrziu a plecat.
Povestea – un ciob de poveste – i-am spus-o în „Adeb”.
O zic fără nici cea mai mică ezitare: a fost cea mai frumoasă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată.

5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Între circ şi cimitir. Scenete de teatru în spatele blocului, teatru în faţa televizorului, cu o maimuţă gesticulînd febril pe discursul lui Ceauşescu, deodată seriozitatea de condamnat aşteptînd căderea ghilotinei.
„Măi, dar tu chiar nu zîmbeşti? Hai, măi, zîmbeşte! Doamnă, fetiţa dumneavoastră nu rîde ca să nu facă riduri!?” – o vecină cu creier de pasăre, către mama. Aveam doar cîţiva ani. Pe alţii îi făceam să rîdă de îi durea burta. Dar nu fac nimic, absolut nimic, la comandă.



Foto: Piteşti, cred că pe la 5 ani. Fotografie făcută de tata.

Întrebările merg mai departe la Radu Vancu şi Teodora Coman, fiindcă ei sînt oamenii cu care am vorbit ochi în ochi cel mai recent, şi la Ora 25 fiindcă ar fi drăguţ să aflăm cîte ceva despre ea, de pe cînd era, aşa, un fel de Minutul 25. Dar oricine e binevenit să intre în joc.

Răspunsuri: Ora 25, Teodora.

Jurnaliere, nimicuri

Poate că anul meu se încheie aici. Poate că astăzi trebuie consemnată întîmplarea. Probabil. Unii fac bilanţuri... Dintre toate, mie mi-a plăcut al lui Gheo. El spune pe şleau ceea ce-am simţit atîţia: "Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat". De mare rahat, mă bag şi eu în vorbă, că oi fi tăcut destul.
De atîtea ori mi-a venit să urlu atît de tare, încît n-am mai avut decît puterea să mă adîncesc în tăceri. Doar grota m-a mai încălzit, în oraşul ăsta unde locuiesc de parcă n-aş locui nicăieri, şi în ţara asta în care sînt de parcă n-aş fi. Aş putea fi, adică, oriunde, la fel cum aş putea să nu mai fiu nicăieri.
Îmi plac oamenii care pot spune lucrurilor adevărate pe nume, fie ele cît de urîte, în aşa fel încît ele să nu îngreuneze cocoaşa, ba dimpotrivă, să aducă uşurare.
Anul meu, pe care astăzi abia îl consider încheiat, poate că n-a fost mai de rahat decît al altora. Dar nu cred decît în cocoaşa personală. Nu în mulţimi.
Anul trecut, sau poate chiar şi mai înainte, în zbaterea mea de cele mai multe ori inutilă, în căutarea de soluţii personale în faţa a fel şi fel de uşi închise, urlam în muţenia mea. Şi ziceam: eu n-am de ce ieşi în stradă, eu n-am nimic de cerut nimănui. Nu o să uit acum că am stat la o coadă uriaşă într-o gară, să votez între două trenuri un om care avea să se dovedească cu două feţe. Am votat cu mîna dreaptă, dar o stîngă s-a ivit imediat şi mi-a furat votul. Să se şteargă cu el într-un loc sensibil, e ultimul.
Anul meu se încheie aici, cu ultima pagină recitită din traducerea unei cărţi. Urmează încă o recitire, poate două, dar asta e surfilare, de-a v-aţi ascunselea cu capetele aţelor. În descrierea acestei munci de un an, se bat pentru întîietatea de a sta lîngă calificativul de îngrozitor cuvintele frumoasă şi grea. Îngrozitor de frumoasă, îngrozitor de grea. Trei cărţi am tradus anul trecut - vor apărea toate trei în acelaşi volum; în una din ele mi-am lăsat nepermis de mult din suflet, şi nepermis de mult din ea o consider de-acum carne din mine. A fost o plăcere nespusă care m-a secătuit, iar cît şi dacă m-am umplut cu ceva o să simt poate mai tîrziu. Acum sînt epuizată. Punct la capătul unui an teribil. Teribil nu fiindcă am avut de dus la capăt munca asta, cu nişte paşi extrem de mici şi tremurători. Munca asta m-a salvat. Chiar m-a salvat. Teribil fiindcă în timp ce eu am trăit în grota necesară, aproape nimic nu mi-a rămas în jur. O să ies, o să dau nas în nas cu cine ştie ce anotimp şi ce fiare.
Dar voi veni cu veşti frumoase în curînd. Terapeutic, fac liste cu bunele care încep să fluture steguleţe din depărtare, tot anunţîndu-se de prin luna decembrie. Le aştept, le rog să insiste, să se apropie, să mă caute, să mă găsească. Sînt pe-aici, prin şanţul ăsta. Aş vrea să mă reînveţe să exist.

P.S.: Şi tot în legătură cu postarea lui Gheo, neapărat vreau să îmi arăt admiraţia faţă de cuvintele îngroşate şi înclinate din menţiunea "din care n-o să fac un volum" - menţiune referitoare la textele lui din reviste. În faţa acestui "n-o" mă înclin ca o surată. Nici eu nu-mi doresc să ajung să fac aşa ceva, să încropesc vreodată vreo carte din textele de revistă. Asemenea cărţi, de cele mai multe ori, mi se par o impostură. Există excepţii. Dar eu bănuiesc că m-aş simţi ca şi cum aş aduna de prin parc un coş plin cu frunze - fie ele oricît de frumoase şi de încîntător colorate - şi, înşirîndu-le prin cameră, aş pretinde: "Iată, copacul!".

Doar ca sa impingem mai jos pitulanii

Şi tot ce citeşti sînt zidurile din oraşul acesta, unde ai vrea să rămîi.
Şi doar nişte ciocuri mai trag de coaja ce eşti, şi nu mîini, şi nici tălpi.

A, dar sînt la ofertă.

La multi ani, pitulani!

Fără bilanţuri.

Consemnez doar unul dintre cele mai fericite momente ale anului: vizionarea filmului Umberto D. Îl iubesc pe cîinele Flike, el ştie totul fără să ştie nimic, iar asta ne poate fi uneori de mare ajutor nouă, celor mai degrabă animalieri.

Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi lăsat aici o vorbă, un gînd şi vă doresc an blînd. La mulţi ani, fraţi pitulani.

Aparitia

Pe unul dintre traseele mele, la una dintre intrările în parc, e Raiul Pitulanilor. Despre raiul ăsta n-am scris niciodată, pentru că prea frumoasă şi prea zadarnic senină ar fi fost povestea. Dar azi e o zi în care mă gîndesc la ce avem, la ce pierdem, la triste în-locuiri, şi iată raiul.
Este o casă, chiar la intrarea în parc, cu o grădină părăginită în spate, în faţă cîteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mîngîi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi nebuneşti apar de peste tot pitulanii, pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întîmplării, ca un accent.
Pitulanii aceştia o să îi cauţi cînd şi cînd, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani.
Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari cînd o să vezi din depărtare un ghem tigrat acolo jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie acolo? Iar cînd te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blînd adunate în frac. Şi nemişcat va rămîne acolo, în nea, pînă ce se vor ridica lacătele.
Şi atunci, într-o astfel de zi, îţi vei aminti de fragmentul acela atît de drag, pe care încă n-ai cutezat să îl pui la fereastră. Şi-o să îl scoţi, ca pe-un pui de pasăre răpitoare o să-l scoţi prea devreme din cartea lui cuib, şi-o să te gîndeşti la tot ce e deja dispărut în clipa în care îţi apare în faţă.

Într-o zi, ieşind de după un tufiş, Watt aproape că s-a ciocnit de domnul Knott, ceea ce pentru o clipă l-a stînjenit teribil pe Watt, fiindcă nu prea-şi terminase de aranjat îmbrăcămintea. Dar n-ar fi trebuit să fie stînjenit. Fiindcă domnul Knott avea mîinile la spate, şi capul plecat, în pămînt. Şi atunci Watt, la rîndul lui privind în jos, la început n-a văzut nimic în afară de iarba verde şi scurtă, dar după ce s-a uitat un pic mai mult a văzut o floricică albastră şi în preajma ei un vierme gras săpînd în pămînt. Deci poate că asta îi atrăsese atenţia domnului Knott. Şi astfel au stat pentru o scurtă vreme împreună, stăpînul şi servitorul, cu capetele plecate aproape atingîndu-se (ceea ce dezvăluie înălţimea aproximativă a domnului Knott, nu-i aşa, presupunînd că terenul era drept), pînă ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decît floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămînă decît viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut. Şi apoi Watt, privind în sus, a văzut că ochii domnului Knott erau închişi, şi i-a auzit răsuflarea, uşoară şi superficială, ca răsuflarea unui copil adormit.
(Watt - Beckett)

Craciun fericit!

Ninge, ninge, ninge fin ca o amintire de cînd m-am trezit.
Ca pe un dar fantastic primesc: atît cît se poate zări, prin acest articol, din spectacolul "Cînd ploaia se va sfîrşi" montat de Radu Afrim la Munchen. E ca şi cum aş fi tras cu coada ochiului la ceva absolut minunat, chiar dacă de jur împrejurul găurii cheii rămîne ditamai uşa pe care probabil n-o să am şansa să o deschid. Dar cîtă bucurie şi aşa.
Îmi ţin încă atent împachetat darul care mă ţine suspendată într-un soi de fericire încă de neîmpărţit, pe care-l voi deschide prin ianuarie, cîndva, încercînd să alung amăreala.
Cîtă vreme mă trezesc dimineaţa în camera mea, şi camera e aceeaşi, şi pot bea o cafea fierbinte, şi privi pe fereastră, şi vedea bradul, aproape acelaşi, şi mesteacănul, şi teii, fie ei şi ciuntiţi, poate că încă se mai poate.

Si o oala cu buline

Era o astfel de zi.

Despre

Despre frumuseţea sîrmei ghimpate.

Jurnaliere, nimicuri

Schiţe şi momente vesele şi triste.

Aerul triumfător al femeii care trece pe bulevard, pe lîngă coroniţele de brad, purtînd ţanţoşă în braţe un colac de veceu.

Aerul trist al bătrînului mut care, la alimentara, şi-a pus banii pe bandă. Banda a înghiţit pe loc hîrtia de cincizeci de lei, patru vînzătoare îl ceartă acum din toate punctele cardinale, el nu zice nimic, doar îşi propteşte cîrja de stand, semn că ştie că mai are de stat.

Umbra lui Pulovărache crescînd în spatele meu şi, la infima-mi întoarcere, deodată labele lui sus pe umeri, şi botul atît de aproape, şi palmele în blana caldă de la guşă, şi ochii în ochi, umezi.

Da-ul magic venind uimitor de repede, după doar douăsprezece zile în care practic nici n-ai avut timp să aştepţi.

Şi, ca desert, cîteva sortimente ale aceluiaşi dulce fel de libertate - Timişoara, Bulevardul 16 Decembrie 1989:

Da

Era o astfel de zi. Trebuia.

Cantilena

Mi-e bine, mi-e bine cu mine, cu ochii închişi cînd mă port pe
străduţele mele, cuibărită în bezna ce-mi sînt de ajuns, strîns, aşa
strîns înfăşată, unde nici o parolă, unde nici un străin niciodată
mi-e bine, mi-e bine cu mine, mi-o zic, şi parcă iar se porneşte,
la pas, cantilena.

Seamanul

În cazurile fericite - fiindcă din nenorocire există şi cazuri fericite - în spatele fiecărui amînat există un seamăn. Şi chiar aşa, în spate îi stă seamănul uneori. Cum ar fi într-o seară de iarnă, cînd s-au mai uşurat funiile. Lungit pe canapea stă amînatul, cu ochii în zid, şi-n spatele lui seamănul, o copie mută, cu ochii la nodul din ceafă. Fiindcă amînaţilor, se ştie, pe viaţă li se mută la ceafă nodul din gît. Atunci amînatul începe să spună - şi cînd, şi cum, totul despre cînd a fost cît pe ce, şi doar de ce n-are de ce spune, fiindcă seamănul ştie că aşa ceva nu există.
În timpul ăsta, seamănul tace. Şi doar cu degetele, şi doar ca din întîmplare, mai mîngîie nodul, ca pe-un puişor de o zi îl ţine în palmă, şi-l cîntăreşte cu grijă, şi-l aşază la loc, şi-apoi funia uşurel o apucă, şi o leagănă încet, poate aşa cum vîntul coada unui cal obosit, poate aşa cum o coardă în mîinile unei fetiţe plictisite, poate aşa, aşa de încet că nici n-apuci să-ţi dai seama cînd peste umăr ţi-o aduce, şi ţi-o aşază acolo, în scobitura în care se sprijinea capul pisicii. De blana asta aspră a ta îţi mîngîi obrazul, şi-n mîngîierea asta e tot ce îţi poate spune seamănul tău care tace.
Şi cînd puţinul de spus a fost spus, atunci taci şi tu, amînatul.
Şi-abia un pic mai tîrziu vocea din ceafă îţi spune:
Să-ţi fie ruşine.
Şi-ţi este. Şi-atunci îţi ţii respiraţia o clipă, o clipă prelungă în care toţi aceia ce spun şi tot spun cuiva care moare că viaţa-i frumoasă, că viaţa merită trăită, de parcă ar unge temelia unui zid cu mortar - viaţa-i frumoasă - şi apoi ar mai trînti deasupra o cărămidă - merită trăită - toţi aceşti constructori laolaltă cu harnicele lor plescăieli înspumate dispar. Şi-atunci, cu coada în braţe, poţi în sfîrşit să adormi. Coada-ţi toarce.

In sfirsit

În sfîrşit înapoi printre copacii aceştia,
vărgat de fericire ca un peşte-velier.

Sa vorbesti peste capul pisicii

Se alege cartea de călătorit.
Călătorie cu atîta umbră bună.
Se dă bineţe pisicii şi tot ce se vorbeşte se vorbeşte de faţă cu înţeleptul adormit.





Alte pisici

Să te apleci să mîngîi pisica, atunci cînd
intri într-o cameră străină - însă privind
spre fiinţa care, lîngă fereastră, a rămas
în picioare, urmărindu-te, fără surîs
aparent, doar că în ochi cu un fel de sclipire
în care se repetă lumina de dimineaţă a soarelui
cum ţi-o închipuiai pătrunzînd prin fereastra înaltă -
pentru că acuma, cînd eşti tu aici, este seară.
Să vorbeşti peste capul pisicii, pe care-l simţi ridicat
să te privească atentă - să vorbeşti, poate indiferent
(şi asta ar fi un păcat - căci simţind sub palmă acea moale
adeverire a lumii care este blana pisicii, ar trebui
să crezi în realitatea fiinţelor, şi a altor fiinţe
decît a acestor făpturi cu blană). Acum
să ştii că eşti într-o vreme cu lumină scăzută,
şi cu moliciuni vibrînd calde - şi să-ţi aduci
aminte încet că pe vremuri visai să intri în camere
necunoscute, cu pisici alintate, şi ferestre înalte,
şi acolo să stai nemişcat, respirînd...

(Mircea Ivănescu, Poesii, Ed. Cartea Românească, 1970)

Şi ce-aş fi vrut să mai spun, dar numai cuiva foarte apropiat, ar fi Portretul unei Doamne - cărţi groase, încheieturi subţiri - şi ce-aş fi vrut neapărat să spun, neapărat dar în aşa fel încît să nu se audă, este Egocentrism.
Şi, la final, Întoarcerea.
Se ascultă Adagietto, Mahler, 5, pînă la secătuire.

Liliac

Despre cel care moare acolo se vorbește aici.
La cafea. După-amiază de sîmbătă, dincolo de fereastră - pisica.
Raționamente se construiesc vitejește, cărămidă de dreptate pe cărămidă de calcul se aşază; cu atîta ușurință pot unii clădi turnuri de argumente - viețile-s ale noastre, morțile ale altora - în mijlocul sufrageriilor cu podea de nisip. Noi stăm muți, în poală ne-am adus capetele funiilor transparente, ca pe pisici obeze și leneșe ni le mîngîiem, ni le creștem. Cu cît mai drepte se înalță raționamentele lor, cu atît mai adînc și mai strîmb se cuibăresc pisicile amînărilor noastre. Spre cerul de doi metri și de trei sute de wați creşte construcția de vorbe, încă un pic și frazele vor sfredeli podul. Şi fiecare vorbă vorbită așază un batic în capul unei bocitoare, fiecare virgulă face un nod sub o bărbie, fiecare punct pune o pereche de pantofi în niște picioare. Noi, rușinați, tăcem și le promitem ștreangurilor ghemuite în poală că niciodată atîtea cuvinte. Și le mîngîiem, le tot mîngîiem; morțile nemurite tresar în somn fericite. Dincolo de fereastră, pisica bătrînă își croieşte drum tremurat din crengi de liliac.

Marea zaharnita

Facebook ştie totul despre noi, mai puţin cîţi dintre noi mai trăiesc.
Zi de zi în marea zaharniţă linguriţa nepăsătoare ne amestecă, morţi şi cu vii. Ne topim, ne topim unii într-alţii. Tot mai mulţi noi, tot mai mulţi ei, toţi la fel.
În dreapta paginii, în fiecare zi, între "Persoane pe care s-ar putea să le cunoşti", rumen în obraji, vesel, fericit, mi se tot recomanda mortul. Un băiat. Am stat la aceeaşi masă cîndva. Pe aceeaşi canapea ne-am înghesuit, printre alţii. N-am vorbit niciodată prea multe. Da, da, ne cunoaştem.
Altminteri, aici, în cimitirul vesel, n-ai cum să recunoşti mortul de viu.
Aici, în cimitirul vesel care va creşte odată cu ţara, morţii vîrstnici nu vor trebui niciodată să cedeze locul morţilor tineri. E loc pentru toată lumea, bucuraţi-vă şi vă veseliţi laolaltă!

P.S.: Dear Mr. Sugarloaf, oare m-aş putea îmbogăţi dacă v-aş vinde ideea? Your Sugariness, o rubrică nouă: chiar lîngă data naşterii să fie şi-a morţii. Cît ziceţi că-mi puteţi oferi? Aş putea trece iarna?

Ofertă specială de sărbători: Butonul de stins lumina în zaharniţă. Doar pentru vii! Apasă acum!

Intuneric

In glezne

Dar pot şi eu să te învăţ cîte ceva, a zis viul. Ce-mi spui tu despre după eu n-o să învăţ niciodată. Dar ştiu cîte ceva despre dinainte.
Aceia care amînă sînt condamnaţi să poarte fără încetare alegerea. Aceia care se vor spînzura, bunăoară, nu se vor mai plimba nici o clipă fără să tîrască la gîturi invizibilul ştreang, funie plumbuită, amînări răsucite. Ca pe lanţul rupt zăngănind pe străzi cîinele evadat dintr-o curte, amuşinînd libertatea pe care o cunoaşte abia pe la margini, aşa îşi vor purta funia grea - capătul tîrît zgomotos pe trotuare, nodul din gît, umerii străduiţi înainte, cleiul paşilor, un fel de fericire ca un capăt franjurat în miresme înaintea nărilor, lanţul cînd şi cînd călcat de o talpă: "Aveţi un ceas, nu vă supăraţi?", va întreba un om. Iar el va auzi: "...adineauri ţi s-a adus aici dumitale un mort. Ai fi atît de amabil să mi-l arăţi?". Desigur. Îşi va sufleca mîneca, va descheia cureluşa, îi va dărui maşinăria. Vor mulţumi, vor pleca. Omul într-o direcţie, cu încheietura însemnată, el în cealaltă, cu şarpele la gît, cu apăsarea dureroasă a pămîntului în glezne, visînd, şi construind migălos acest vis, al clipei în care lanţurile vor fi minunat înălţate şi gleznele atît de uşoare vor fi.

Locul

M-am întors să mai văd locul. Uite-l. Lîngă potecă, dincoace de leagăne, sîngele gros îmbibat în pămîntul bătucit, penele negre, doar una pestriţă, perfectă, pasăre de pradă. Cine pe cine? Nu ştiu. Am stat mai mult de data asta, am cercetat pînă am simţit zvîrcolirea. Nu trebuie să ştii a cui, nu trebuie să ştii cine a fost victima şi cine călăul, e de ajuns să cunoşti cînd şi cînd înfiorarea penelor tale de pe piept, junghiul care cere.
Doi paşi mai departe, şi uite şi ciotul. Sus, potrivit de sus, un ciot curbat al copacului, ca braţul amputat chiar de sub cot al unui cerşetor întrebînd: n-ai să-mi dai? Am să-ţi dau. Am să-ţi dau. Te uiţi aşa de neîncrezător. Ai încredere. Toate astea, ale nimănui, ale tale vor fi. Urneşte-te, orbete. Te împiedici de-un ciot pămîntean. O rădăcină din cele care te trag de picior şi te aruncă înapoi de unde-ai plecat - ah ce de oameni fericiţi ah ce de oameni fericiţi. Cu piepturile atît de netede, ei, atît de netezi şi atît de fericiţi, ei.

Acelasi altul

Sub Arini, acelaşi, altul.
And in the morning, diamonds of frost...

La fel, altfel

Acelaşi parc, altă zi, aceeaşi.
Intrăm în detalii.
A îngheţat Trinkbachul.
Apar ochi, cozi, gheare.

Sub Arini

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atît mai bine -



Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc



Tovarăş mi-i rîsul hidos, şi cu umbra

Prin geam

... Şi lebedele! Şi podeţele arcuite, şi bărcile. Şi zilele cînd singur, pe alei, ocolind pe drumul spre casă, printre copii ţipînd de încîntare la aflarea veştii că aceste castane, şi numai acestea, sînt comestibile, şi atunci strîngîndu-le ageri în buzunarele lor mici, şi lacomi, fericiţi cei cu hanorace, şi umplîndu-şi aşa de repede buzunarele mici, şi alergînd ţinîndu-şi-le cu palmele mici, şi micşorîndu-se, tot micşorîndu-se alergînd spre părinţi, nişte părinţi mici, atît de mici, cocoşaţi, scofîlciţi, doar nişte umbre sprijinite de sălcii, şi de stejari, şi de fagi, unde nici o castană, dar uneori ghinde, şi veveriţe, şi alte mici strîngătoare, rude cu Molly, mereu înfometate, mereu căutînd, mereu mişunînd, cu teamă, cu ochii mijiţi, cu blana tremurîndu-le pe spinările curbate, cu nările fremătîndu-le, cu lăbuţele din faţă la pîndă, frîngîndu-şi-le cînd nimic nu e de găsit, frîngîndu-şi-le cînd se întorc, nişte umbre şi ele, în cotloanele lor din copaci, între timp de păsări golite, păsări mari, nişte umbre şi ele, nişte umbre de corbi, nişte ciori, nişte coţofene şi, mai sus, foarte sus, nişte berze, şi apoi în casele lor, aceiaşi copii, cu buzunarele golite, aşteptînd să se încingă plitele, aşteptînd să pocnească una după alta castanele crestate, cu borcanele de zahăr gata deschise pe mese, strecurîndu-şi mînuţele în aceste borcane, şi punînd la ferestre, pe pervaz, cîte-o dîră subţire de zahăr, să vină barza, şi arătîndu-le mamelor, ridicaţi pe vîrfurile picioarelor, uite, aşa, ca să vină barza, şi mamele zîmbind, şi oftînd, şi acel oftat risipind grăunţele dulci, mamele, nişte ceainice amărui care n-au nevoie de zahăr, şi care îşi închid cu grijă toţi nasturii de la capot, în zilele de luni, şi în cele de marţi, şi în cele de miercuri, şi în cele de joi, şi desigur în cele de vineri şi mai ales în cele de sîmbătă, şi ţinîndu-i închişi pînă duminică dimineaţa, şi atunci deschizîndu-i doar pe furiş, dincolo de uşa dulapului, din care îşi aleg rochii de mătase, în duminicile în care maşinile soţilor lor o pornesc la plimbare, pînă aici, dar noi întotdeauna pe jos, pînă aici, şi aici sunetul castanelor noi care cad pe poteci, au căzut una cîte una de luni pînă sîmbătă, neauzite, şi auzite acum, pentru a fi adunate, cînd soarele străluceşte, şi poate că-i vînt, fiindcă vîntul e bun, deşi uite că niciodată nu schimbă nimic, şi duminicile astea toate la fel, una după alta, pînă cînd deodată apare un trenuleţ, ... ... ...
(fragment - Cureaua domnului Teodorescu)

Duminical

Era o astfel de zi.

***

Scrisoarea pîrşului

Ce zi bună şi liniştită a fost asta. Vezi, despre asta îţi vorbesc cînd îţi spun de viaţa de pîrş. Eu ştiu sigur că aşa, fără alte zbîrnîieli pe cap, aş putea lucra foarte liniştită, că munca asta îmi place şi mi se potriveşte, dar e o condiţie esenţială să fiu pîrş, să nu pătrundă nici un nedorit în căsuţa mea, nimic să nu mă sîcîie.
Aşa a fost duminica asta. Duminica Pîrşului. Senin sticlos, o singurătate absolută, nici o sarcină de nici un fel, doar eu şi cartea asta, plimbările, muzica. Acum seara blîndă, nici un sunet exterior.
- Cum să fac să pot trăi aşa? se aude o voce. (traducere din limba pîrşă)
E ciudat, uite, e o nebunie, îţi scriu despre a munci şi a fi fericit. Deşi bătăi de cap şi complexe. Şşşş...
- Cum să fac?
De mîine începe iar vînzoleala. Şi totuşi, eu sînt o excepţie - deja de cîţiva ani nu mai (...) - autocenzură pîrşieră - şi mă feresc să (...) şi am reuşit parţial (...). Dar chiar şi aşa, cu urechile închise, cu ochii închişi, tot reuşesc să mă tracaseze: (...) - autocenzură pîrşieră majoră. Pîrşul a fost fericit astăzi aşa. Şi cum fericirea altuia e greu de iertat, iertare să cerem.
- Aş striga, ca să opresc goana nebunească, agitaţia, lăudăroşenia. O lume de pîrşi, iată idealul! Şi, cum nu se poate, vreau să fiu eu pîrş pînă la capăt. Pîrş pînă la capăt! (traducere din limba pîrşă)

P.S.: Azi, cu ochii deodată pe o singură frunză care părea să se ridice spre cer, cînd toate celelalte căzuseră, şi asta probabil numai ca să treacă lumina prin ea ca printr-o aripă, înainte să se culce şi ea. M-am întors din drum, am fotografiat-o.

Paturica

Ca asta trebuie să fi fost noaptea aceea din carte.
Apusese parcă mai devreme decît se cuvenea, ciorile se adunaseră stoluri în brazi, atît de gălăgioase pe cît de tăcuţi erau oamenii; oamenii, ca niciunul, încuiaţi în casele lor, ale stăpînilor lor, cîinii în lanţuri prea scurte, găinile adormite, florile înclinate. Bărbatul trebuie să se fi trezit pe la patru. Poate trei. Cobora din pat, cobora din cameră, străbătea coridorul, deschidea. Ridica piatra de pe scările casei, doar un pic bîjbîia cu buricele degetelor, găsea cheia. Lua cheia, o ţinea strîns în pumn, nu prea strîns, ca pe-un pui o purta sus, o lăsa două clipe pe pernă, aşa, în scobitura făcută de capul lui, am minţi zicînd caldă încă, rece, nu prea rece, neutru de rece, căuta colţul păturii, rupea un pătrat, nu chiar pătrat, cum se nimerea, nu prea mic, apoi beznă luminată de lună, încă un drum, şi cheia se întorcea sub piatra ei de pe scară, înfăşată în petecul din pătură.
Mi-e dor de Watt.
Oameni înţelegători, care ştiu să învelească o cheie într-un petec din pătura lor. Alţii s-o găsească acolo, s-o pună la loc.

Inspaimintator

Interactiv. Iată un cuvînt înspăimîntător. De pus pe fugă.
(Trei crizanteme galbene schimbă pe de-a-ntregul camera, încălzesc cuibul. Nu plec nicăieri.)

Ce gloată cu batice văd ca a fost la un film unde n-aş fi pus piciorul nici bătută. Şi ce gol la închidere, la filmul premiat, un hamac legănat, vreo douăzeci de oameni, somn-uşor, drag festival.

Mă uit printr-o revistă pe care-am pus mîna întîmplător, pe la festival, adusă acolo graţie sosirii unei mari vedete tv (şefă a revistei) care-a strîmbat din năsuc la încheierea festivalului, fără să-i ştie miezul, şi-a rîs de undeva de sus... În colţişoarele paginilor, cu litere mici, preţuri mari. Dar mari! Îmi ard ochii, mă mai uit odată, mă scarpin în cap, da: vreo 98 de milioane o rochiţă, 56 alta mai ieftină, vreo 26 nişte cizmuliţe, vreo 52 un sacouaş. Cu capul într-un norişor rîde şi tot rîde vedeta tv de micimea noastră. Rîd şi unii dintre noi, aiuriţi de farmecul gurii frumoase. Pe colţul biroului meu, în fişa de la finanţe, se chirceşte venitul meu întreg din anul trecut, ruşinat că nu face nici de-o rochiţică... Vedeta tv s-a întors acasă, de-acum iar ne citeşte ştirile cu aerul cuiva sincer îngrijorat de soarta noastră, a tuturor. Bleah.