Copila de zapada

Apare Copila de zăpadă.

Mai întîi a apărut printre copaci, urmată de o vulpe. Apoi, foarte încet, s-a apropiat de casă. În casă erau doi oameni singuri, foarte singuri, era o dată ca niciodată, ca întotdeauna. Apoi, sfioasă, fetiţa a intrat. Şi tot aşa a plecat. Aşteptări. Urme pe zăpadă, carte dragă din copilărie, un basm rusesc cu ilustraţii, alte urme pe zăpadă, de aripi şi de pernuţe cu gheare, o lebădă cu aripi pînă la cer, o vidră sperioasă ca inima unei femei prea singure, cîţi fulgi de nea, atîtea emoţii, cît alb, atîtea pete de culoare. Flori şi flori de gheaţă. Şi, înainte de toate, un mormînt mititel undeva într-o livadă, ascuns ca o rană sub haine. Frumuseţe, dor, dorinţă şi durere.
Copila de zăpadă, adică Faina. Fa-i-na...

Mi-a făcut foarte mare plăcere să o citesc şi traduc, astă-primăvară.
Este un roman de debut, o carte priceput construită, 54 de capitole foarte atent închegate. Acţiunea se petrece în Alaska, în 1920.

Despre carte, detalii interesante şi un fragment, pe site-ul Editurii Polirom, aici.
Alte două pagini, în Suplimentul de cultură.
Iar dacă vreţi să vedeţi o animaţie care surprinde bine atmosfera a poveştii, vizionaţi-o pe site-ul autoarei, Eowyn Ivey, aici.
Un fragment în Tiuk, cu un desen de Dan Perjovschi, foarte potrivit acestor zile.
Şi un fragment în Prăvălia culturală, aici.

***

„Pornind de la un vechi basm rusesc, scriitoarea îşi deapănă povestea despre dezolare emoţională şi spaţială, despre îndelungi suferinţe şi pierderi într-un minunat melanj de duritate şi delicateţe.” (Sunday Times)

„O bijuterie a artei nordice a povestirii. Oricine a cunoscut apăsarea unei ierni lungi şi alinarea adusă de o carte bună citită la gura sobei va aprecia cu siguranţă Copila de zăpadă.” (John Straley)

„O poveste încîntătoare despre iubire, speranţă şi supravieţuire în Nordul îngheţat.” (Daily Mail)

La pescuit

Să mă duc.
Să mă duc la pescuit cu cormorani în China, chiar eu să port pe umeri un băţ orizontal, un păsăroi la dreapta şi altul la stînga să îmi fie, să mă închin la tălpile lor late şi la gîtul strîns uşurel cu un laţ.
Să beau seara ceai verde cu lapte de iac, prin aburul lui să mă uit mult înapoi, la ziua de azi, să-i povestesc unei linguri despre cei doi băieţei.
Gemeni erau, cu tricouri portocalii şi un pic negricioşi, nişte budişti preşcolari dacă vreţi, stînd la coadă la Profi. Dar eu mi-i voi aminti în scena de după, de-afară, cînd unul rămăsese în urmă, între mine şi-ai lui. Cu gîtul întins spre porumbelul care se-nfoia în jurul porumbiţei, tot rotocoale şi fonfleuri, copilul şi-a strigat frăţiorul: "Uite, ăla, ăla a mîncat pia mult!". "A mîncat pia mult!", îmi va zice şi mie, rîzînd fericit ca acela ce ştie.
Iar mai devreme, la coadă, se înghionteau jucăuşi în spatele meu. Şi-şi ziceau unul altuia, micii budişti, cu aerul că-şi tot spun cea mai bună glumă din lume: "Toate astea sînt ale noastie!". Arătau spre piersicile şi iaurturile mele, cinci lei şi cinci bani număraţi din monede. Ruşinată, mama le dădea peste guri cu o mînă, cu cealaltă ţinînd sticla de lapte, să nu mai danseze aşa singură pe bandă. Nu se cădea.

Nu se cade.

La pescuit cu cormorani, poate-i un vis prea mare pentru cineva care pîndeşte păianjeni



şi fluturi



mereu
de la aceeaşi fereastră,
cu gîtul întins între pia mare, pia mic,
blocat între vîrste şi stări
ca o lumină care s-a stins.

Preventiv. Sau despre pericolele la care se supune un biet traducator

Dacă într-o bună zi o să mă salte poliţia fiindcă de la o vreme caut intensiv pe net bombardiere sovietice, veste antiglonţ, arme, totul în detalii foarte exacte, cu denumiri precise, în cifre şi litere, de parcă m-aş pregăti minuţios pentru un asediu, şi din avion, şi cu luneta, cu indispensabila cagulă, scandînd ziua lozinci decupate din poezii citite noaptea, vă rog să mă salvaţi venind cu această însemnare, pe lîngă sufertaşul cu mîncare.
Răspunsul e simplu: traduc.
O carte stranie, o scriitură minunată, tehnologie & poezie.
De ce-ai muri, de poţi trăi pe-un disc?

Altminteri, insist întru apărare, din realitatea străzii:
a înflorit catalpa,



sînt cireşe peste tot,



am mîngîiat un bot de cal



şi m-am delectat cu frumuseţea multicoloră a unor gunoaie:



Şi viaţa iarăşi copiază arta - o gărgăriţă, ieri, mergînd pe rama monitorului. De la dreapta la stînga, în sens invers acelor scrisului.

Anonim

Decît cireşe "inimă de porumbel", mai bine vişine anonime.

"Ca o floare de cîmp necontemplată". Garoafe turceşti cumpărate pe înserate şi închise în casă. Cît vor rezista, nefericitele?

Cum să faci oamenii dragi să nu-şi mai pună nasul roşu de clovn ori de cîte ori ies din casă? Mai bine-i să se vadă rana de sub mască.
Suferinţă. Dor de normalitate. Vechea poveste din copilărie, cînd îţi apăsai mîinile pe urechi, vrînd înăuntru.

Să fii mic, să fii infim. Să înveţi să-ţi cultivi numai şi numai slăbiciunile - să ai forţa asta. Colonii întregi de slăbiciuni cultivate ca la carte.

Trece ca să te ia din casa plină de flori.



Articol despre TIFF sibian, în Suplimentul de cultură aici.

Frumusete

Era o astfel de zi.
La locul meu, printre cîini.































Să încheiem lîngă ideal: bullterrier visînd.

Foto: V.D.N.

Hidosenia

Urîţenia duminicii în care, pentru prima oară în viaţă, profund dezgustată, n-am mers la vot, se transformă subit în hidoşenie. Un coşmar în derulare. Dar de data asta chiar n-am mai putut vota nici pe invers, nici pe inversul inversului, am simţit pur şi simplu că nu mai pot gira pe nimeni, jos urîţii!, că ceva trebuie să se schimbe profund, şi nu era necesară vreo întîmplare majoră, putea fi ceva infim, ceva ca-n Bucureşti, să poţi pune vîrful degetului şi-al speranţei pe un om care nu te dezgustă.
Zilele astea, oribilitatea întîmplărilor. Foarte bine punctat pe blogul lui Radu Vancu, excelent comentariul lui Ovidiu Nimigean. Pentru asta, nu pentru salarii şi pensii, sînt gata şi eu să ies, cu glasul meu distrus şi insignifiant, în stradă. Abia asta ar conta mult mai mult decît un vot aruncat într-o ghenă.
Fiindcă în duminica votului asta a fost marea supărare: aş fi vrut ca nu-ul meu să se audă, să fie o prezenţă, nu o absenţă.
N-am primit niciodată nimic de la ICR. Nu invitaţii, nu participări. Dar lucrul acesta, imediat după ce-l spun, ştiu că e o minciună. Am primit enorm. Enorm. Am consumat bunătăţi pe pîine, am scris despre multe dintre acestea, iar eu nu mai scriu de mulţi ani decît despre lucruri care îmi trebuie şi care mă emoţionează.

Un premiu

Era o astfel de zi.

Şi nu ştiu cum să simt şi cum să spun lucrurile astea, era mult mai simplu pe vremea coroniţelor.
Radu Vancu, aici, ştie şi zice mai bine. Şi mă bucur că are el îndemînarea şi înţelepciunea, alături de el te simţi într-adevăr confortabil, oricît ai gafa. Confortabil e cuvîntul cheie, iar alegerea îi aparţine, desigur, tot lui Radu.

Pe diploma mea primită aseară de la USR Sibiu scrie aşa: Premiul special pentru traducere - pentru traducerea operei lui Samuel Beckett (Editura Polirom). Iar pînă aseară nu mi-a fost clar exact pentru ce anume, ştiam doar că e pentru traducere, aşa că n-am zis nici ups. Sau ups.
"Operei" înseamnă o părticică, desigur. Jumătate din volumul I, Integrala prozei scurte, după care urmează volumul II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase şi nu prea.
Traducerile mele reprezintă suma textelor din limba engleză, apariţii în premieră la noi. Total semne, dacă contează pentru cineva, cam un milion şapte sute de mii. Scuzaţi-mi vulgaritatea, pentru mine au fost şi sînt mai mult decît semne, dar uneori ajută să reduci lucrurile complicate la lucruri simple. Limpezeşti şi pricepi cîte ceva. Totalul depăşeşte suma cărţilor de Nabokov pe care le-am tradus.

Îi mulţumesc lui Radu Vancu pentru frumoasa prezentare din care, de emoţii, n-am reuşit să aud foarte mult, îmi făceam aer cu diploma după superba-mi bîlbîială - habar n-avînd că Radu urma să ia Premiul "Piaţa Aurarilor" şi era deci îndreptăţit să aibă şi el emoţiile lui. Sînt sigură că iarăşi a exagerat minunat. Mi-a plăcut partea cu rănile. Traducătorul ar trebui să vină să ne arate rănile... E dureros de adevărat, iar dacă am fi mai pricepuţi probabil ne-am răni mai puţin.
M-a strivit menţiunea cum că acest premiu special s-a mai acordat o singură dată, cu mulţi ani în urmă.
Sînt bucuroasă că mi-am amintit şi i-am menţionat pe toţi ceilalţi traducători ai seriei Beckett, cei care au tradus textele din limba franceză: Ileana Cantuniari, Constantin Abăluţă, Gabriela Abăluţă.

Mulţumesc.
Şi mă gîndesc ce frumos a pus Radu Pavel Gheo o poză cu darul primit de el de la nişte prieteni, anul trecut parcă, la primirea unui premiu USR Timişoara: un teanc de foi albe îngrijit legate, cu titlul "O carte nouă". Nu-mi fac griji, am primit deja o carte nouă de tradus. :) Dar, ca orice răsfăţat, mi-aş dori darul lui Gheo.

Magie, nimicuri dulci

Era o astfel de zi.
Erik Satie,
Erik Satie.

Magie de carte nouă.
Un CD cu muzică de la Bookfest. Acasă, înapoi în sarabanda întîmplărilor interioare, ce muzică ascultă personajul din carte în liftul lui programat să meargă cu o viteză de patru ori mai mică? Aceea care te-a făcut să te opreşti în tîrg şi să ceri - asta. Asta.

Singurătatea, batjocorită oricît, e nepreţuită, o strîngi în braţe şi fugi şi ea te doare de sub coaste, inimă de vioară, lemn dulce al meu. Nu ne prinde nimeni, nu ne prinde nimeni. Nimeni, nimeni, nimeni.



Foto: "Companion; Loneliness" - Val Jean

Cred că undeva prin aceste zile se împlinesc zece ani de cînd m-am aşezat să scriu prima poveste. Era într-o dimineaţă devreme. Altă poveste.
Ia să continuăm tot aici.
Era o altă poveste, mereu îmi doresc să mă întorc în ea.
Era dimineaţa devreme, 2002, nimeni nu se trezise, beam o cafea la fereastră, da, fereastra asta şi pervazul ăsta, şi deodată schelălăitul, bufnetele - jos, în parcare, un bărbat cu doi superbi labradori negri îl bătea pe unul dintre cîini, doar pe unul. Lovituri cu picioarele în burtă şi înjurături. Am început să scriu aşezat, insist pe aşezat, voiam să înţeleg durerea, tot ce-a fost înainte a fost haos şi bîjbîială, nimic. A ieşit una dintre povestirile din volumaşul de debut. Apoi au urmat alta şi alta, doi ani am adunat.
Unde vreau să ajung?
Am început să scriu din gol şi în gol. Golul ăsta trebuie reamintit, ca să fac mereu lucruşorul să meargă.
Din gol. Eram venită relativ de curînd în oraşul ăsta unde nu-mi găseam locul. Nu mai voiam să lucrez ce lucrasem, mă feream de presă ca de otravă. Plecasem de la un serviciu complet nepotrivit, nu găseam de lucru. Mă simţeam singură, singură într-un oraş nou şi cu un nume nou, mă pierdusem de mine, începeam ceva ce nu ştiam cum să încep; singurătatea nu ţine de alţii, singurătatea e dublul tău gol care aşteaptă lîngă tine cu un nod în gît, aşezat pe marginea căzii, ca să îi spui o poveste. În golul ăsta am simţit nevoia să încep să scriu, să-mi scriu poveşti, poveşti despre alţii, pe cît posibil niciodată despre mine, oricum totul e despre noi, să trăiesc în alte vieţi, să construiesc dacă se poate, să sar dintr-o viaţă în alta, ce mai bogăţie la îndemîna săracului. În acea primă poveste stîngace, apare şi femeia la fereastră, bînd cafea şi văzînd scena. Avea să fie poziţia mea ideală cînd vine vorba de scris - cea a spectatorului exterior.
În gol. Aveam un computer amărît, huruia ca elicopterul în ultimele sale luni de viaţă, poate că la un moment dat s-a ridicat şi-a plecat fîlfîind din foldere; reala lui calitate este că nu avea internet. Atunci au apărut primele uşi închise, patru pereţii, fereastra, cana de ceai - atunci au început ele să devină ceea ce sînt şi acum.
Nu cunoşteam şi nu mă interesa absolut deloc ceea ce se numeşte lume literară, singurul lucru care conta era golul-povestea-călătoria. Scrisul, nu publicarea; gîndul, nu discuţia de pe marginea lui exterioară. Iar asta e ceea ce contează şi acum, doar că acum e necesar să transpiri un pic pentru surzenie.
Golul mi se pare în continuare singurul lucru de învăţat într-o viaţă. Tăcutul, aşteptatul, taina.
De foarte multe ori, în goana prezentului cu limba scoasă, mă gîndesc la început. Mi-e dor de atunci. Vreau să-mi reamintesc golul, să-i pipăi buricul. Şi atunci trag din computer cablul de net şi sînt din nou înapoi, într-o lume aşa cum se cuvine. Tu şi cu tine.

Şi iar şi iar şi iar, Erik Satie.

Post Bookfest

Azi se termină intermezzo-ul. Pornim la drum nou, linişte, motor.
Investiţie de început: riglă de lemn, 2 lei.
Dar înainte de start, un fel de punct final - debarasarea intimă: cîteva impresii fugare de la Bookfest.

Imposibil de priceput de ce lumea se dă în vînt să fie în preajma scriitorilor. Scriitorul e scriitor doar cînd e singur.

La tîrg se vorbeşte enorm, deşi toată lumea ar vrea să fie linişte.

Adorabil M.H., poate încadrabil în Watt ca "jerpelit şi flenduros", grozav de frumos aşa, glowing de-a dreptul în cenuşiul lui. Opus strălucitorilor loco, cu pantofii lor nespus de ascuţiţi, guralivi, atotprezenţi, plecînd de la tîrg cu pas hotărît, larg, satisfăcut, urcînd în bolid, lăsînd duhoare de gaz şi de ban în urmă, şi-un fel de huiduit mut pe care nu-l vor mai auzi, nu l-ar auzi nici dacă l-ar auzi.

M.H. spunînd că nu prea vorbeşte, că nu e un bun vorbitor. Scriitorii scriu, nu vorbesc. Sună cunoscut, nu? Tortura.
Ridicolul celor care au o replică imediat, la orice.
Nu am deloc încredere în scriitorii care au darul vorbirii.

Despre lansare.
Îmi pregătisem, pentru orice eventualitate, o versiune mai lungă şi aşezată pentru lansarea traducerii. Cît de cît, nişte idei, nişte puncte, să nu mă fac chiar de tot rîsul. Mi s-a mai întîmplat blocajul total, nu o dată. Dar am avut bănuiala că atunci ceva o să mă facă să vreau s-o iau la fugă. Şi-am pregătit şi versiunea telegrafică. Două-trei vorbe. Bine am făcut. Era tîrziu, era ca la tîrg. Nu era loc de onduleuri.

Despre munca de traducere nu se vorbeşte - fiindcă e indecent să povesteşti în public ce faci tu în dormitor; jucaţi şah, partida din Murphy e parte din poveste, personajele îşi dansează paşii caracterului; e grozav de amuzantă, eu am jucat-o de trei ori după ce am transcris-o în notaţia obişnuită la noi; citit poezia aparent banală cu "Nu se-abate/ Watt o iotă/ însă de la ce" - felul meu de-a da cuvîntul autorului; celor care doresc poză cu autorul - poftiţi după colţ, e acolo un panou cu portretul; trei vorbe, nu mai ştiu ce. A, despre Dream, că e pasăre rară.
E o formă de respect să fii scurt şi să fii chiar uşurel superficial, să nu te iei în serios, mai ales în condiţiile unui tîrg. Dramatice sînt lucrurile acasă. Despre asta trebuie să fii nebun să povesteşti în public. Cu microfoane!
Supunîndu-mă îndemnului, m-am fotografiat şi eu cu poza autorului. Sîntem mici, sîntem infimi, iar asta trebuie reţinut ca unică concluzie finală.

Dacă aş fi fost faţă în faţă - nu, umăr în umăr, fără să ne privim - cu cineva dornic să asculte, i-aş fi zis, cum îmi zic mie însămi, că:
La radio, în emisiunea ei, A.G. m-a întrebat dacă m-a pregătit traducerea lui Nabokov pentru Beckett. Stăteam pe un pat din garsoniera de împrumut. Am scos nişte sunete care trebuie să se fi auzit cumplit. Am bîiguit, cred, un sincer şi poate neruşinat Nu. Sau "m-o fi ajutat cumva, ştiu şi eu?" care suna în mod sigur a Nu. Ceva cam aşa. Am încercat să nuanţez. Sigur nu am reuşit. Vorbesc foarte, foarte prost.
Aş încerca să spun ceea ce gîndeam în tren.
Văd pe fereastră, din goana trenului, pajişti, ceaţă, cai.
A traduce din Nabokov a însemnat asemenea călătorii. Tainice, matinale, nepovestite nimănui, cu un fior de teamă pe şira spinării, uitarea de mine odată cu cufundarea în poveste, privitul intens al acestor pajişti, atenţia în descrierea ceţei - de evitat cuvîntul lăptoasă, de căutat mereu altul - strălucirea, scînteierea boabelor de rouă, privitul calului maro al cărui contur se desluşeşte vag, descrierea gîtului întins către iarbă, a botului umed amuşinînd, a sunetului firelor de iarbă zdrobite.
Pentru Beckett însă, a trebuit, cu fiorul de frică şi jenă permanent în spinare, cu buzele încleştate, mută pînă la boală, să sar din tren în mers, să nu strig, să sar apoi peste şine, să nu închid ochii o clipă, să merg cu pasul furnicii către cal, grijă să nu-l sperii, să mă apropii cu un milimetru pe lună, să văd atunci, despicînd lent ceaţa, că de fapt e o iapă, că dincolo de trupul ei e un mînz care împinge cu botul, căutînd laptele, tremurînd pe picioare. Să şi gust laptele, să vreau să adorm acolo, să nu pot, să nu mai pot. Să mă domine teama, doar teama, dar să mă şi veselesc nebuneşte, să nu ştiu dacă între timp şinele de tren nu s-au mutat cumva chiar pe sub mine.
Ceea ce nu spune nimic despre frumuseţea cărţilor celor doi autori. Nu e loc de comparaţie, desigur. Atunci, dragă ureche de lîngă mine, dragă ureche internă, aş fi deschis Vis... şi aş fi citit cele două pagini în care Belacqua le compară pe Syra-Cusa şi Smeraldina - "iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente" şi apoi "Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile?". Da.
Vorbim doar despre muncă, vorbim despre ce s-a tăcut în ultimii ani, vorbim despre neputinţă şi spaime.
Aş fi răspuns, deci, nu. Un nu mai nuanţat.
Şi, pe de altă parte: Te pregăteşte o iubire de alta? Te pregăteşte o despărţire de alta?
Şi mai ales despre spaimă şi muţenie aş fi simţit şi încă simt nevoia să urlu, dar despre asta e indecent să vorbeşti şi în şoaptă. E bună, e terapeutică, e prietenoasă umăr în umăr, gură la gură, cîte o lungă postare de blog, ca aceasta. Doar un leac ca să poţi să taci mai departe.
Luaţi-o ca pe o tăcere, dacă vă rătăciţi pe aici. Aşa a şi fost.




- Fragment inedit din roman de sertar, plus strigăt de criză, pe blogul CDPL, aici.

- Fragment de povestire în Tiuk, aici.

Trei

Am plecat de la Bookfest cu numai cinci cărți. Și un cd cu muzică.
Trei acum. Două deoparte.
În casa de împrumut se desfășoară din nou Frînghia înflorită (Radu Vancu) - avans cîteva luni şi o zi faţă de celelalte două cărţi - vezi postarea precedentă. Iar în tren, la drum cu Păzitoarea (Ana Dragu), mereu dulce întreruptă de fetița asta care a fugit de lîngă mama ei și cine știe de ce s-a cuibărit așa strîns lîngă mine, eu îi rup cîte trei foi din agendă, ea desenează, alte trei foi din agendă, alte desene, și în timp ce ea desenează eu citesc, și între paginile Păzitoarei se strecoară rînd pe rînd desenele acestei fetițe - cifre, litere, flori, linii și puncte, toate însemnate de un tremur care mă ucide de drag. Și de fiecare dată îi mulțumesc cu aceeași lentoare, și ea deodată, fără avertisment, îmi sare de gît și mă pupă pe un obraz, și apoi imediat și pe celălalt, și mă sugrum de durere, nespus de fericită. O strîng în brațe, îi simt coastele mici, dintr-o greșeală aș putea s-o fărîm. Ea începe să-mi numere alunițele de pe braț, rîdem, nu le termină nici pînă poimîine, apoi se repede într-un gest intim, mă feresc, ea îmi șoptește ceva și atunci o las - îmi aranjează cu foarte mare meticulozitate bretelele sutienului pe sub cele ale maieului, să nu se zărească nici urmă. Fetița coboară la Bușteni, nu înainte ca mama ei să îmi spună ce are, o boală cu nume complicat, pe scurt, adaugă, îi lipsește o parte din cerebel. Ne-am îmbrățișat iarăși și iarăși, mi-a luat la final toate desenele din carte, mi-a spus că mi le dă la întoarcere, ne-am promis revederea. Raluca, 7 ani.
Între paginile Păzitoarei citite rămîn rătăcite două din cele opt desene, aşa cum le-a aşezat fetiţa. Unul este chiar la pagina 48:

eu
sunt păzitoarea.

iar celălalt la 63, însă eu voi cita din

nu

nu ușurința cu care

îngheață pămîntul peste tine
ci faptul că abia atunci
începe represiunea

te scot afară din casă
din patul în care ai visat
de lîngă cana de ceai

aruncă fotoliul cu arcuri găsit într-o noapte
pe cînd aveai 36

apoi îți adună lucrurile și le dau de pomană
cămășile primite de ziua ta continuă să trăiască în coșul de rufe...

Nu ştiu să vorbesc despre emoţii de felul acesta. Iar de la Brașov se înnorează, dincolo de păduricea aceea apunea soarele cînd te-ai dus, acum doar o vată plumburie, și începi vîntureasa de plastic (Marius Chivu), și numai pînă la prima ilustrație mai poți înainta. Aici trebuie să te oprești și să spui: nu mai pot continua să fiu fericită din atîta disperare a altora.
Dar nu voi rezista nici pînă la Făgăraș.

Şi n-am rezistat.
Nu ştiu cum şi de ce se înlănţuie aşa uneori întîmplările.
Din vîntureasa de plastic e foarte greu de citat. E greu, adică, de extras un fragment. Fiindcă vîntureasa e o poveste. Un glob, un vîrtej. Din muzica ei delicată şi lină, dacă ai sărit un acord, rişti să strici totul. O poveste. O povară. Totuşi:

îi iau mîna stîngă şi o închin
încercînd să-i reamintesc gestul
ea descrie doar un cerc uriaş în care
ne cuprinde pe toţi privind
cu atenţie undeva drept în sus

la sfîrşit împing căruciorul înspre pronaos
ea apleacă uşor capul
apropie faţa de icoană
şi spune timid:
bună seara!


Aş fi vrut să mă pricep să scriu despre poezie. Dar nu ştiu. Aş distruge. Am scris doar despre mine. Despre mine călătorind şi citind trei cărţi minunate, cu munţii în stînga şi cu pajişti întinse pe care de data asta am zărit, să zicem, un iepure, o căprioară şi-o vulpe. O vulpe? (sîcîie-mă, voce, întrebare ticăloasă) Da, o vulpe! Dar eu n-am văzut niciodată nici una! zici. Nici eu, înainte, absolut niciodată. Şi-am rămas privind fix în locul acela, unde ea nu mai este.
De ce s-au aliniat pentru mine, ca planetele, aceste trei cărţi, atît de diferite, atît de înrudite? De ce s-a întîmplat să le citesc pe toate în aceeaşi zi, odată ca niciodată?
Căutaţi-le. Nu le veţi găsi uşor. Pentru toate va fi nevoie de ceva călătorii, de-un fel sau altul. Dar apoi vă veţi alege singur vulpea.

Bookfest

Bookfest.
Am Frânghia înflorită!
După un autobuz greșit și o plimbare de voie, de nevoie prin Herăstrău (dar minunată, chiar pe malul lacului, cu veveriță ronțăind la o nucă într-o salcie), am ajuns cu chiu, cu vai, dar extrem de fericită, la lansarea Frânghiei înflorite, de Radu Vancu. Nu cred că greșesc dacă spun că absolut niciodată nu am văzut un asemenea public la o lansare de carte. Oriunde te uitai... Nu. Dacă aș înșira aici numele celor prezenți, am face o postare demnă de Can-caniada poeziei. Nu. Nici un nume. Să rămînem la carte. Am fost onorată - onorată sună ca naiba, am fost tulburată, răscolită - să o pot citi pe cînd se numea Iubitul tău, mortul și era un document Word. Acum e frumos turnată în forma de hîrtie, se poate ține în brațe și cita cu emoție din ea, de exemplu așa:

... Un tip care s-a repezit la moarte

la fel cum un câine hămesit se repede
la boțul din mâna hingherului.
Devastat și totuși plin de speranță,

un copil așteptând în fiecare zi
să vadă dragoste în ochii abuzatorului.
Îl înțeleg ca pe un frate.

Iar astăzi, de la ora 16, lansăm "Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea" de Samuel Beckett. Mă voi intimida și voi uita ce voiam să spun alături de Dana Pîrvan-Jenaru și Bogdan-Alexandru Stănescu.

Faina, cuibul

Deşi cunosc de-acum atît de bine tristeţea asta post-predare, tot mă poticnesc în gol, tot mă cufund. În zilele astea pur şi simplu nu ştii de unde să legi viaţa mai departe, bucăţile nu se îmbină, ruptura e întotdeauna brutală, marginile zgîrie. De-o parte, cartea e dată şi dintr-odată nu mai ai acces în lumea în care ai trăit, te-ai cuibărit, te-ai simţit ca-ntr-o casă. De cealaltă, oamenii sînt deocamdată de evitat. Ar fi prea brutală aruncarea în altă apă. Dar o să vină ziua în care Faina se va întoarce aici, îmbrăcată în coperta, pardon, în haina ei albastră, cu fulgi de nea brodaţi, chiar dacă va fi vară şi va fi cald, iar eu o să o mîngîi şi acela îmi va fi nodul. Şi atunci vor fi şi oameni cu care să poţi şi să vrei să povesteşti despre genele ei încărcate de chiciură şi despre vulpea care, cînd moare, e uşoară ca o pisică bătrînă, şi despre nunta cu un căţeloi pe post de domnişor de onoare.

***

Zilele astea vor pleca şi puii de guguştiuc. Cuibul, seria a doua.
Cuibul a fost refăcut la o zi, două după ce au plecat primii pui. Păsările mari s-au întors, au ţesut cu crenguţe proaspete o plapumă fină, au urmat cele două ouă, puii galbeni cu urechioare vizibile, respiratul sacadat, o viaţă de dormit-mîncat, apoi tremurul din aripi la fiecare apropiere a părinţilor, şi acum primele călătorii pe creangă, ca pe o aţă întinsă deasupra lumii.

Cu degetelul prins in cursa

Mărturisesc de la bun început, s-ar putea foarte bine să fie doar vina mea.
Am găsit tot mai puţine bucurii anul acesta în festival (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 25 mai-3 iunie). Dacă anul trecut aveam nu doar disponibilitatea de-a scrie zilnic despre cîte ceva, dar scriam fugărită de emoţii care dădeau pe dinafară, acum e aşa, un fel de tristeţe, oricît m-aş scotoci, şi doar într-o singură seară am trăit emoţie, dar emoţie-emoţie, emoţia aceea turbulentă pe care o căutam, pe care mi-o doream. Caut şi doresc, sete îmi este - deci poate nu-i numai şi numai vina mea că m-au dezamăgit tocmai unele nume importante, tocmai spectacole cu mari aşteptări. Cred, şi o zic doar aici, în gaura mea de şoarece, pe un ton cît se poate de intim, că blestemata asta de criză ne-a lovit într-un fel mult mai subtil şi mai profund. Nu e vorba de festival, nu, ci de anumite creaţii luate la bucată, de imaginaţia şi forţa celor care creează, nu ştiu sigur, aşa simt, o lipsă de vlagă, poate o sictireală, poate ceea ce se întîmplă şi cu mine, la urma urmei, şi cu tine, nu ştiu. Dar, dincolo de asta, o încropeală, o grabă, de parcă am uitat să aşteptăm, dăm fuga să "publicăm", fie ce-o fi, repede-repede, chiar dacă rezervorul nu-i încă plin, chiar dacă nu-i încă nici măcar gol! Vorbesc despre teatru? Sau poate, cumva, am început să vorbesc despre literatură? Zîmbet şi de la capăt. Am simţit uneori că parcă mi s-au servit "bucatele sleite de la praznic" (mulţumesc, domnule Beckett). Ceva subtil şi care te ia cu frisoane, dacă stai să te gîndeşti.
Dar să vorbim despre emoţie - acea emoţie turbulentă simţită într-o seară. Fiindcă mi-am făcut un obicei din a scrie doar despre lucruri care îmi plac. Extrag din articolul care pleacă spre Suplimentul de cultură. Articolul întreg, la finalul săptămînii.

***

Iar apoi vine seara Afrim. Hoţul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Târgu Mureş, se joacă în sala mică din cocoaşa Sindicatelor. Pe-o băncuţă, în confortabilă beznă, spectatorul stă şi uită de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic, de-a te rupe de toate şi de-a te îngloba într-însa, în culorile, în cuvintele, în tonalităţile sale. Radu Afrim face echilibristică lingvistică, textul este mult transformat, sînt jocuri de cuvinte amuzante, surprinzătoare şi precise, ele sar ca iepurii din joben şi scînteiază într-o poveste – cum altfel? - dulce-amară. Frumuseţea şi talentul actriţei din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. Şobolănelul jucăuş trebuie şi el menţionat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la apariţia unor şobolani, a spus că sînt „afrimieni”. Frumos. Dar nu sînt. Şobolanul lui Radu Afrim este uman, îşi rîde de moarte cu gingăşie, prinzîndu-şi singur degeţelul în cursă, ah, iubibil ca toate animalele păpuşoase ale lui Afrim, în timp ce şobolanii lui Purcărete - swiftieni sau, dacă vreţi, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric - o sfîrşesc, vai, ciomăgiţi fără milă.
Radu Afrim se joacă şi ne dăruieşte joacă, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cînd în migăloasa construcţie un obraz plînge. În piesă se vorbeşte de apocalipsă, de inundaţie, afară răpăie violent şi rîzi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasă, unde se va fi materializat “Inundaţia soseşte, fraţii mei!... Puneţi mîna pe Biblie şi începeţi să vă rugaţi, pentru că Domnul Nostru ne face un cadou. Urcaţi-vă-ţi pe acoperişuri şi salvaţi-vă-ţi!”. Scara blocului chiar e inundată, peste tot sînt ligheane, dar din fericire nici un om, nici ţipenie de om. „Duhoarea destrăbălării infestează casa scării”, îţi zici închizîndu-te în casă, asta chiar a fost o zi magnifică. Spectacolele de stradă s-au anulat cu siguranţă, dar cui îi mai trebuie ceva după un spectacol de Radu Afrim?

Foto: Radu Afrim
căruia îi mulţumim.


Şi adăugăm că
era o astfel de zi
fiindcă era.

Foto: VDN

Articolul din Suplimentul de cultură aici sau în pdf.

Ingermania, Dingermania

Îngermania, Dingermania. Ce lume cunoscută, lumea copilăriei şi mai ales a vacanţelor mele, în cartea cu care mi-am petrecut ultimele seri, când terminam interminabila treabă. E aşa:

Precum ecoul unei îndepărtate şi tulburătoare lumi de vis mi se cuibăreşte încet-încet în ureche numele unui loc al cărui început se rosteşte când aşa, când aşa, precum căciulile schimbătoare pe mereu unul şi acelaşi creştet: Îngermania, Dingermania.Îngermania pleacă toţi cei care pleacă pentru totdeauna. Dingermania vin cele mai faine maşinuţe de fier. Îngermania există cea mai bună gumă de mestecat, cu hârtia cea mai colorată, cu aroma cea mai delicioasă, numai bună de întins cât e braţul de lung, între mestecături, din vreme în vreme, s-o poată vedea toată lumea. Dingermania sosesc din când în când unchi şi mătuşi cu valize mari şi doldora care ascund tot felul de lucruri de preţ. Aici la noi, se zice, avem tot ce ne trebuie. Însă tot ce e neobişnuit, ce e acătării, ce e dorit şi visat, zic toţi că vine Dingermania.

Fragmentul este din cartea Vârstele jocului. Strada Cetăţii, de Claudiu M. Florian.
Iar invitaţia pentru mîine sună aşa:
Lectură bilingvă. Sîmbătă, 26 mai, la ora 18, la Libraria-Cafenea Erasmus din Sibiu, Claudiu M. Florian va citi cîteva fragmente din romanul Vîrstele jocului. Strada Cetăţii, apărut de curînd la editura Cartea Românească.
În deschidere, Veronica D. Niculescu şi Jens Kielhorn vor spune cîteva cuvinte despre carte.

Deocamdată spun: sînt cucerită.

E bine asa

Nu mă pot desprinde, nu vreau să mă desprind. Mi-e bine aşa.
"Să flămînzeşti, să mori de sete, să pofteşti." Să te ţii deoparte. Să fii, nefăcînd. Să ţii strîns cortina pe faţă. Să nu ieşi. Să respiri prin ţesătura ei, dincoace, nevăzut. Cînd strigi, strigătul să-ţi moară stins în catifea. Să nu-i auzi, să nu-i vezi - şi atunci deodată iarăşi să vezi, iarăşi să auzi înăuntru. Să fii fericit. Să fie normal. Linişte, verde-gri.

Un lucru vechi, înapoi acolo unde fusese dintotdeauna. Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.
(Watt, Beckett; traducere VDN)

Astăzi trăiesc în dormitorul meu şi-n fragmentul acesta. Pajişti, pagini, interioare mobilate cu linişte. De-o săptămînă am stins iarăşi murmurul colectiv, nici urmă de şobolani foşgăind sub tapet. E bine.
Era o astfel de zi.

Foto: VDN, Sibiu, mai 2012
Unul dintre maci se dedică Adelei. De pus la rochie, de an bun.

Magie cu manusa albastra

Cît de faină poate să fie o poveste de iarnă cu o fetiţă pe nume Faina? Foarte, foarte.
Dar nu se vorbeşte la masă, vom vorbi după coperta finală. Acum altceva.
Mi se întîmplă întotdeauna lucruri stranii atunci cînd trăiesc într-o carte, cînd traduc ceva şi aproape nimic altceva nu mai are loc, viaţa se mută acolo, şi-atunci apar înaintea ochilor lucruri din acelea mărunte, pentru alţii nevăzute, pentru mine de-o stranietate precisă, tăioasă, concretă, incontestabilă, acele mici întîmplări aparent imposibile, şi totuşi iată sub ochii tăi, aici, acum, nimicul esenţial, nuca-n perete care vorbeşte. Ca o confirmare materializată din senin, dincolo de flexibilitatea alunecoasă a percepţiei şi interpretării. Mici, de-o precizie dură, ca nişte rezolvări de ecuaţii, semne presărate ici, colo, semne cum că drumurile se intersectează, se suprapun pe alocuri; semn că e bine, să crezi, tu, cel fără religie şi fără superstiţii, să crezi în asta şi să te sprijini, semn mititel şi doar aparent întîmplător, căuş de palmă în care să te cuibăreşti deodată, din mers, şi-apoi să te tot legeni fără ca nimeni să aibă habar.
Altfel ce să fie, de data asta, mănuşa albastră cu un deget, de lână, aruncată ieri pe trotuar lîngă căţeloiul Pulovărache? În povestea de iarnă, mănuşile fetiţei, albastre, cu un deget, de lînă, apar în fiecare capitol, sînt parte esenţială a intrigii. Şi iată în orăşelul meu, în faţa magazinului meu, sub ochii mei, într-o zi de la începutul verii, o mănuşă, doar una, suficientă - un semn, un zîmbet.
Mai întîi am rîs de Pulovărache – ia uite că nu mai ai pulover, dar ţi-a dat cineva o mănuşă albastră! Şi-apoi deodată, îndepărtîndu-mă, cu imaginea mănuşii de pe trotuar, cu albastrul intens încă zvîcnindu-mi în ochi, am încremenit. Iarăşi se mutase povestea în viaţă. Cît de straniu poate să fie, şi cît de firesc a devenit deja! Se întîmplă mereu. Şi mereu este la fel - pur şi simplu magic.

Drumuri, pajisti, dragalasenii, furturi

Drumuri, drumuri, drumuri, gol.
Ajunsă acasă, aflu că două dintre cărţile traduse, trimise prin poştă la începutul lunii, s-au pierdut. Puf... Îmi imaginez doi poştaşi citind Beckett II, unu-i muntean, altu-i bănăţean. Pentru uşurarea muncii lor, îi înştiinţez că în acest volum apetisant cuvîntul "poştaş" apare de patru ori.
Iată cea dintîi apariţie, în cinstea căreia se postează şi imaginile cu pajişti:

Un excrement. Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. (Watt)

Al doilea poştaş din carte este "un om fermecător, mare dansator şi iubitor de ogari". Al treilea are spasme la vezică, al patrulea derapează pe bicicletă, pe aleea cu pietriş.
Acestea fiind spuse, puteţi duce totuşi cărţile adevăraţilor destinatari?

P.S.: Spre seară, aflu şi de-un al treilea poştaş care-a furat un Beckett! De data asta, carte trimisă de editură. Ăsta trebuie să fie cel cu spasmele la vezică.

Bun bun bun de tipar

Bună, dragă dimineață. Ziceam așa:
M-am simțit minunat la Gala Bun de Tipar - întîlniri, discuții, îmbrățișări, un senin deplin, da, o seară nespus de fericită grație întîlnirilor.
La traduceri a cîștigat doamna Viorica Nișcov pentru Cartea Roșie a lui Jung, discursul dînsei m-a emoționat.
Casa de Pariuri Literare a cîștigat la New Entry, sala s-a dezlănțuit de bucurie autentică, bum-bum - era și spre final, se duseseră și emoțiile, și crisparea. Mulțumesc, Un Cristian, pentru minutul meu de glorie! Ca autor, nu ca traducător. :)
Au fost multe momente emoționante, discursul Norei Iuga la prezentarea premiului pentru Librăria Bastilia, al Ioanei Nicolaie la cărțile pentru copii și tineret, filmulețele dintre premii, cu librari sau graficieni care povesteau cum lucrau înainte de 89, filmulețul cu Antoaneta Ralian care a precedat premiul pentru traduceri, dar importante cu adevărat au fost întîlnirile, fie ele scurte, pe fugă, mereu într-o mare vălurită, mișcată, în holul arhiplin, unde mai toți ziceau vai, dar nu cunosc pe nimeni, pentru ca în clipa următoare să mai zărească un cunoscut și un altul și un altul, și hop îmbrățișarea. Mărturisesc, mi-a plăcut enorm, m-am simțit vie, vreau ca această gală să continue. Vorba cuiva de pe scenă: "să continue pînă la sfîrșit".
Momentul deget-în-jos, cu Dan Puric premiat strict pe cifrele din librării - și nu de juriul galei - a fost un soi de dezacord, urme scrîșnite pe timpane și ridicări din sprînceană. Dar, în fond, un moment rupt din realitate. O realitate de înfruntat? Mai degrabă de evitat, după umila mea părere, pe viitor. De dragul frumuseții unor astfel de seri.

Atît de fericită, aseară, după premii, am încercat să caut în mine acea scînteie, scînteiuță de regret că nu am luat premiul. N-am găsit-o. Simplele cuvinte n-am luat și premiu nu au loc în avalanșa de momente frumoase și bucurie și emoție. O spuneam cînd seara încă nu începuse, într-o emisiune la radio, și o simțeam din tot sufletul - oricine putea să ia premiul, eu eram onorată și fericită că particip într-o competiție în care nici nu m-am înscris. Spiritul competitiv de acest fel, mi-am zis ca să-mi închei autoanaliza, îmi lipsește cu desăvîrșire. Competiția mea a fost cu cartea în sine. Atît. Din mica prezentare dinaintea premiilor pentru cea mai bună traducere, a Simonei Kessler, am înțeles că la secțiunea asta au fost cele mai multe înscrieri. Bune, foarte bune. Și că abia au reușit să aleagă șase finaliste, foarte diferite. Erau cărți excepționale. Cum să nu te miri că ești acolo, sub coperta uneia dintre ele, și cum să vrei să fii tu, moț, alesul? N-ar fi un semn de curată nebunie?
Mulțumesc, Bun de tipar, pentru seara excepțională!

Și uite că n-am zis nimic de ceața în fuioare de pe drum, dintre munți, și de caii de pe pajiști, dimineața devreme.