Iar aseară, la Pe repede înainte, am simţit că este prea mult, prea frumos, că visul celor şase dansatori e prea greu de îndurat, şi-aş fi vrut să nu se aprindă lumina la final, tocmai cînd. S-a aprins. Visul s-a purtat mai departe, pe tălpile bascheţilor mei, nu spre casă ci spre centru, pe străzi paralele cu cele aglomerate, pînă în Piaţa Mare, unde se spărgea mulţimea, se termina un concert, şi iar înapoi pe străduţe pînă jos la Filarmonică, şi de acolo într-un taxi, în care curgea - şi nu, n-am visat! - Radio Cultural. "Anatomia melancoliei", a zis vocea bordo de la bord, jur.
Şase dansatori şi cîteva poveşti despre vise. Din scaune se croia drum suspendat, un pas înainte, înainte, înainte, la stînga, înainte, înainte, înainte, iarăşi la stînga, înainte, înainte... Şi dansatoarea care părea că patinează pe scenă, că face piruete pe gheaţă, şi muzica, şi lumina ca borcanul cu miere.
Mîine voi merge iarăşi la un spectacol de dans contemporan, fiindcă n-am mai prins bilete la Polanski Polanski, deşi era cu ceva timp înainte. Tot mîine, o dezbatere: Avem un trecut, cum procedăm? Anticomunism, critică socială şi reconstituire artistică. Participă Pawel Demirski, Dan Lungu, Alexandru Tocilescu, Gianina Cărbunariu; moderatoare: Iulia Popovici. Înţeleg că Vasile Ernu nu mai vine. Mîine, ora 13, Habitus.
2 comentarii:
Pe cat de mult mi-au placut ambele spectacole ale trupei din Israel pe atat de bizara a fost senzatia la final: de tristete ca nu ii voi mai vedea curand...
Pe mine ma intristeaza ca trebuie sa povestesc ceva ce trebuie vazut. E imposibil.
Poate ii vom revedea, la festival trupele bune revin adesea!
Trimiteți un comentariu