Fulgi de Faina

Presimt că o să ningă la noapte, iar beţigaşul meu de marmură o să aibă concurenţă serioasă la sclipiri, scînteieri, la strălucirile sale de sub veioză. Captivă în altă poveste, dornică de evadare, mă întorc la Faina. Cana de lapte şi cufundarea în iarna de astă-vară. O să ştim că a nins înainte să deschidem ochii.



Copila de zăpadă
de Eowyn Ivey
- fragment -

Dar fata deja se îndepărta, alergând înspre colibă. A licărit printre copaci şi a fluturat pe deasupra stratului de nea, până când Mabel a rămas iarăşi singură în pădure. Lumina soarelui strălucea pe zăpadă, ea putea auzi vântul suflând dinspre gheţar, însă aici era linişte, atât de linişte, încât Mabel s-a întrebat dacă nu fusese singură în tot acest timp. A pornit prin zăpadă, printre molizi.

*

I-a luat ceva timp ca să îşi dea seama ce auzea. Mabel îşi umpluse până la refuz coşul cu fructele către care o îndrumase Faina. Şi-a pus la loc mănuşile şi ţinea coşul cu grijă, ca să nu îi cadă nici o singură afină în zăpadă. În timp ce se apropia de colibă, i s-a părut că auzea strigăte. Sau poate era un cântec. Apoi, când a ieşit dintre copaci şi a ajuns în curte, a auzit clar – râsete.
Jack şi copila stăteau unul lângă altul, cu braţele deschise şi mâinile aproape atingându-li-se. Iar apoi, pe neaşteptate, se aruncau pe spate, în zăpada adâncă.
Hai să vezi. Hai să vezi! i-a strigat copila lui Mabel.
Jack? Faina? Dar ce tot…
Suntem îngeri de zăpadă, a strigat Jack, iar fata a chicotit.
Mabel a mers înspre ei, cu coşul în mâini, şi a privit în jos. Jack era cufundat aproape treizeci de centimetri în nea şi îşi flutura braţele şi picioarele ca un om care se îneacă. Zâmbea larg, iar Mabel a văzut că avea barba şi mustaţa garnisite cu zăpadă.
Lângă el, copila stătea întinsă pe stratul de nea, zâmbind, cu privirea albastră pierdută pe cer.
Mabel a văzut acum că amândoi erau înconjuraţi de îngeri în zăpadă – silueta mai mare, mai adâncită a lui Jack, şi a copilei, mai mică şi mai uşoară. O duzină sau chiar mai mulţi erau presăraţi prin curte, doi câte doi, şi străluceau în lumina soarelui. Mabel nu văzuse vreodată ceva mai frumos. S-a plimbat printre ei.
Jack s-a chinuit să se ridice în picioare. Apoi s-a întins către Faina şi a apucat-o de mâini.
Uite, a strigat copila către Mabel.
Jack a tras-o pe Faina din zăpadă, amândoi râzând.
Ceea ce privea Mabel în zăpadă, la picioarele ei, îi tăia răsuflarea. Îngerul era atât de delicat, şi aripile sale erau perfect alcătuite, ca urma lăsată pe nea de o pasăre sălbatică atunci când se înalţă în zbor.
Nu-i frumos? a întrebat Jack.
Nu înţeleg. Cum…
Nu ţii minte, nu făceai aşa când erai mică? a întrebat-o Jack. Nu trebuie decât să-ţi fluturi braţele şi picioarele pe lângă tine. Hai. Încearcă şi tu.
Mabel a ezitat, cu coşul de fructe în braţe.
Ah, te rugăm. Nu vrei? a implorat-o şi copila.
Jack a luat coşul şi i l-a dat Fainei.
Nu ştiu. Cu fustele mele lungi şi toate astea.
Dar el a apucat-o de umeri şi, înainte ca ea să-şi dea seama ce-i face, a trântit-o uşurel pe spate. Ea s-a aşteptat să o doară, dar când colo zăpada pufoasă era ca o dună groasă care i-a atenuat căderea şi a amortizat orice sunet. I-a văzut pe Jack şi pe copilă zâmbind larg de acolo, de sus, iar deasupra chipurilor lor, cerul de-un albastru strălucitor. Apoi, mai aproape, cristalele de zăpadă ce-i încadrau faţa.
Şi-acum haide, i-a strigat Jack. Trebuie să-ţi fluturi braţele ca să faci aripile.
Mabel şi-a rotit braţele în sus şi a simţit rezistenţa zăpezii, apoi iarăşi, în jos. Apoi şi-a depărtat şi apropiat picioarele.
E bine? i-a întrebat.
Jack s-a întins înspre ea, li s-au unit mâinile, mănuşile cu un deget şi mănuşile de lucru, iar el a icnit când a ridicat-o în picioare.
Ah, uite. Uite, a strigat copila. Nu e perfect?
Mabel s-a uitat în jos, la îngerul ei de zăpadă. Ca şi al lui Jack, era adâncit în zăpadă şi aripile nu erau uşoare ca pana. Dar era drăguţ, trebuia să admită.
Al tău e cel mai frumos din toate, a zis Faina, a cuprins-o pe Mabel din jurul taliei şi a strâns-o puternic, iar Mabel s-a simţit de parcă ar fi căzut iarăşi, de parcă s-ar fi prăbuşit, râzând, înapoi în zăpada pufoasă.

*

Îngerii de zăpadă au rămas în curte, cu toate drumurile fetiţei înspre şi dinspre pădure, iar Mabel zâmbea când îi vedea. Nu era doar prezenţa lor stranie, dansând dinspre hambar spre colibă, dinspre colibă spre stiva de lemne. Mai era şi amintirea lui Jack lăsându-se să cadă pe spate ca un băieţel, cu Faina chicotind lângă el. Şi, apoi, braţele copilei în jurul ei, îmbrăţişând-o aşa cum îşi îmbrăţişează o fiică mama. Într-un fel plin de bucurie. Spontan. Cel mai frumos dintre toate. Cel mai frumos dintre toate.

Copila de zăpadă, de Eowyn Ivey, Editura Polirom, 2012.

(trad. V.D.N.)