Era o astfel de zi.
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă-alături, pe ciment.
Îmi rupea spinarea astăzi pachetul cu cele zece cărţi, exemplarele din traducerea nouă, dar m-am pomenit că mergeam săltăreţ şi-aş fi vrut să nu ajung prea devreme acasă. Am savurat semaforul roşu, fiecare minuţel, şi apoi fiecare pas pe zebră şi înaintarea de-a lungul fiecărei străduţe, cu mânerele alea de la sacoşa roşie intrate în carnea umărului. E bine, bine de tot să te rupă fizic o chestie care ţi-a muncit mult timp numai mintea. Te simţi viu şi-ţi aminteşti dintr-o dată cum strigau muncitorii dintr-o uzină, demult, într-o grevă, spre turnul proiectanţilor unde erai şi tu: "Şobolanii! Şobolanii!". Ajungi rupt de oboseală acasă, şobolan cu roata de caşcaval în zece exemplare, şi nimic nu te doare. O zi fericită, cu teamă înzecită.
2 comentarii:
Bucuria asta acopere orice, te face să știi că nu trăiești degeaba!
Am şters fostul comentariu. Nu ştiu ce să zic.
Bucuria - aţi trăit-o recent, de asta vorbiţi de ea. Cu cărţile personale e altfel. Cu traducerile? Sunt momente de exaltare şi momente de groază. Poate tocmai groaza că s-a mai dus un an, s-au mai dus şapte ani. Şi scrisul unde-i? Apoi, e aşa de limpede că n-o să-i atingem niciodată pe cei pe care-i traducem, încât lista de priorităţi devine un piculeţ neclară - vorba lui Mircea Ivănescu, "după valoare".
Trimiteți un comentariu