Alb

Cum am o mare slăbiciune pentru animalele albe, am fost fericită în după-amiaza în care, evadînd în grădina zoologică din Belgrad printr-o spărtură din program, am descoperit printre animalele obişnuite o mulţime de animale albe.
Păuni albi.



Tigri albi.



Lei albi.



Canguri albi.



M-am minunat. Dar nu era nici o minune, era doar foarte frumoasa alegere reprezentativă pentru Belgrad. Beograd. Oraşul alb.

Duminicala

Căutam cu totul altceva, am găsit asta. Sublinirile sînt de acum trei ani, cînd a apărut cartea. Milan Kundera, "Arta romanului". Terapeutic şi reconfortant, ca întotdeauna.

Am terminat de finisat volumul de povestiri. I-am găsit titlu nou. Vreme de jumătate de an purtase un altul. Am plimbat titlul nou prin oraş, la umbră şi la soare. Titlul rezistă. Are culoare şi are textură (zîmbet de animal). Îl iubesc de-a dreptul!
Să vedem ce mai e de făcut. De mîine, înapoi la treabă!

Kikinda, deja mi-e dor de tine

Foto: Edi Matić

Abia m-am întors acasă, aseară, de la Festivalul de proză scurtă Kikinda Short 06 şi sufăr de o oboseală pe care cel mai uşor aş defini-o ca un refuz la adaptarea la acest acasă. Să încerc să povestesc cum a fost, deşi va fi foarte greu să concentrez o săptămînă densă şi uluitoare într-o simplă postare de blog. Fiindcă săptămîna aceasta, dilatată şi concentrată, am detaliat-o în lungi scrisori jurnaliere, scrise zilnic în camere de hotel anume ca să nu uit amănunte, ştiind de la bun început că o să fie o nebunie frumoasă cum eu, cel puţin, n-am mai trăit. Şi încă ezit, nu ştiu dacă se cade sau ba să postez aici paginile multe, multe, scrise zilnic acolo. O să mă gîndesc.
Deocamdată voi spune aşa: festivalul e de o amploare nebănuită. Şi un farmec... Nici după ce citisem rîndurile extrem de flatante scrise anul trecut de Radu Pavel Gheo, participant la ediţia a cincea, nu-mi puteam imagina că va fi cum a fost. Peste orice aşteptări.
La ediţia a şasea, acum, au participat 25 de autori din 19 ţări. Cel mai mare număr de participanţi, ţări şi limbi diferite. Multe ţări invitate pentru prima oară, mulţi scriitori ale căror cărţi sînt traduse acum în Serbia.

Voi scrie aici toate numele participanţilor la festival, mai ales fiindcă, din cîte ştiu deja, se vor găsi cititori ai acestui blog care să exclame: "A, îl cunosc pe...! Ne-am întîlnit la...!"
Aşadar: Peter Denčev (Bulgaria), Eric Gauthier (Canada), Neven Ušumović (Croatia), Jaroslav Rudis (Czech Republic), Evie Wyld (England), Adam Marek (England), Kallia Papadaki (Greece), Ulrike Almut Zandih (Germany), Thijs de Boer (Netherlands), Kinga Julia Kiraly (Hungary), Giorgio Fontana (Italy), Žarko Kujundžiski (Macedonia), Bjarte Brejtejg (Norway), David Machado (Portugal) Veronica D. Niculescu (Romania), Jasmina Vrbavac (Serbia), Mića Vujičić (Serbia), Gregory Norminton (Scotland), Bernard MacLaverti (Scotland), Tomaž Kosmač (Slovenia), Siân Melangell Dafydd (Wales), Holly Howitt (Wales). Plus oaspeţi surpriză. Ţara invitată de onoare - Wales, prezentă cu trei scriitoare (dintre care una a pierdut avionul, aşa că lista s-a scurtat un pic).
Pe lîngă autori şi oaspeţi, au participat: scriitoarea Mirjana Djurdjević (Serbia), criticul literar Vladimir Arsenić (Serbia), editorul Marko Pogačar (Croatia), scriitorul Edi Matić (Croatia), editorul Jim Hinks (England), selecţionerul Roland Orčik (Hungary) şi agentul literar Jamie Coleman (England), colaborator al editurii Faber and Faber. Şi, desigur, scriitorul Srdjan Srdić, editorul festivalului.

Mult mai mult decît nume într-o listă. Odată ce începeai să vorbeşti, cu oricare dintre ei, aflai lucruri surprinzătoare despre fiecare şi ieşeau ca iepurii din joben punctele comune. A fost o mare încîntare să discutăm, să ne plimbăm împreună, să descoperim cunoştinţele comune, din lumea literară şi nu numai (fiindcă în primul rînd de cinematograful românesc ştiau toţi, şi fiecare spunea de alt film favorit), apoi să ne ascultăm poveştile (ce diversitate de teme şi stiluri!), să schimbăm impresii, să ne facem în cele din urmă promisiuni.

Au fost două seri de lectură la Kikinda, în curtea bibliotecii, sub cerul liber şi grozav de înstelat, pe o scenă, cu torţe arzînd de jur împrejur şi public numeros. Fiecare scriitor a citit în limba lui, iar pe zidul din spate au fost proiectate traducerile în engleză şi sîrbă.
Apoi două seri de lecturi la Belgrad, prima în clădirea Parobrod (Vaporul cu aburi), un centru cultural, fiindcă se anunţa vreme rea; iar a doua din nou sub cerul liber, o seară de ţinut minte, în Kalemegdan Park, lîngă fortăreaţa Belgradului, acolo unde rîul Sava curge în Dunăre.

A fost şi o masă rotundă pe tema rolului agentului literar şi al traducerilor, axată mai ales pe ceea ce se poate traduce - şi se doreşte tradus, pe criterii destul de dure, nedrepte, chiar triste - în limba engleză, din ceea ce se scrie în est. O discuţie foarte relaxată, deschisă, sinceră; altfel n-ar fi avut nici un sens.
Organizatorii au avut grijă să fim doar seara scriitori şi emoţionaţi, iar ziua să ne bucurăm de ghiduşii turistice: ne-au făcut un program minunat. Ne-au dus la muzeul din Kikinda, să vedem mamutul descoperit în 96, vai, mamuţica Kika, să vedem şi-un film 3D cu povestea ei, atît de drăgălaşă şi tristă, încît unii au ieşit cu ochii în lacrimi, fiindcă murise mamutul ale cărui oase erau în încăperea alăturată. Şi la Terra, un centru unde artişti plastici din toată lumea petrec cîte o lună şi lucrează în lut, pe terenul unei foste fabrici de ţiglă. Aici am ajuns în trăsuri, după un lung tur al oraşului.
Kikinda are un farmec cu totul şi cu totul special, este o minunăţie de loc, şi-am ştiut de îndată ce-am pornit înspre Belgrad că îmi va rămîne în suflet mai mult decît orice capitală europeană. N-am cum să intru în detalii aici, sînt mult prea multe de povestit. Poate voi face o selecţie de fotografii şi un fel de tur vizual cu mici explicaţii scrise.
La Belgrad m-am bucurat de locul unde se varsă Sava în Dunăre, de plimbările făcute de una singură printr-o ploaie măruntă, de animalele albe de la grădina zoologică (aflată şi ea în aceeaşi zonă a fortăreţei). Şi mai ales de ultima seară de lecturi, nespus de fericită. Belgrad, Belgrad, o să revin.

Mi-e dor deja de cei cu care am petrecut o săptămînă cît o viaţă. De Kallia Papadaki, din Grecia, care mi-a oferit noaptea pe la 1, într-o aripă nerenovată a hotelului din Kikinda, un concert la pianul prăfuit care parcă pe ea o aştepta, pitit sub o scară în spirală şi împins la perete. Povestirea Kalliei vreau să o traduc în limba română.
De Žarko Kujundžiski, din Macedonia, atît de cald în discuţii, tînăr scriitor care a făcut "o mică editură", unde să publice acele cărţi care nu fac vînzare, dar sînt pentru sufletul lui. Cît de mică editură, ce fel de cărţi? Păi, Erofeev cu "Moscova-Petuşki", Kafka cu "America"...
De Ulrike Almut Zandih, din Germania, care abia ce se întorsese din România şi ştia de atîţia poeţi de la noi, de Claudiu Komartin şi de Mihail Vakulovski, de Svetlana Cîrstean şi de Nora Iuga...
De Petar Denčev, din Bulgaria, care e şi regizor de teatru şi ştia de spectacolele lui Silviu Purcărete, şi pe care sper să îl revăd la festivalul de teatru din Sibiu.
De canadianul Eric Gauthier, primul om cu care am vorbit în prima seară şi care mi-a explicat cum e să fii story-teller şi a cărui izolare m-a făcut să mă simt deodată foarte în siguranţă în grup.
De Jaroslav Rudis, din Cehia, care mi-a povestit despre Kundera şi cum decurg vizitele lui "acasă" şi cum nu decurg traducerile în cehă, astfel că el i-a citit în germană cărţile scrise în franceză, şi care a povestit la dezbaterea despre traduceri cum te poate ajuta un titlu ca "Punk is dead in Helsinki" să fii tradus în Finlanda, deşi Helsinki e numele unui bar.
De Adam Marek, din Anglia, şi excelenta lui poveste cu ucigaşul de pui, şi timiditatea lui care a îndrăznit să facă cunoştinţă cu timiditatea mea, la o masă.
De Kinga Julia Kiraly, reprezentînd Ungaria, dar provenind din România, de rîsul ei luminos şi de purcelul Tobby care a băut bere în lipsa ei. Din mîna mea, o mînă fericită că scăpase de emoţiile lecturii din Kikinda.
De italianul Giorgio Fontana, fericit că tocmai o să îi apară o carte, la aceeaşi editură unde publică Antonio Tabucchi.
De norvegianul Bjarte Brejtejg, scump la vedere şi de cîteva ori dat dispărut, şi el cunoscător al cinematografului românesc.
Ah, de Gregory Norminton din Scoţia, care a spart gheaţa după plimbarea în trăsuri, cînd eram pe o terasă la cafea, cam grupaţi într-o parte balcanicii şi în alta cei de limbă engleză, şi s-a mutat la masa noastră, ca să vorbim despre Nabokov. Văzuse "Faust"-ul lui Purcărete la Edinburgh, îi făcuse şi o recenzie.
De minunatul scriitor irlandez Bernard MacLaverti, mutat în Scoţia, de umorul lui foarte pe gustul meu, de povestirea spusă cu atîta forţă şi încredere, de îmbrăţişarea lui spontană şi sinceră din ultima seară, cînd îi plăcuse biata mea glumiţă de pe scenă şi faptul că de nicăieri se ivise un cîine care s-a zbenguit tot timpul cît am citit, povestea fiind cu lupi blînzi precum căţeluşii... În condiţiile în care pe-acolo nu vezi coadă de cîine vagabond!
De Roland Orcsik şi rîsul lui molipsitor, încurajator. De Vera Papić şi atenţia şi blîndeţea ei.
De drăgălaşa şi isteaţa Holly Howitt şi poveştile ei foarte scurte, microfiction, trei la număr, toate delicioase.
De Siân Melangell Dafydd, care iubeşte poezia lui Radu Vancu şi a fost cucerită de felul în care el a vorbit despre poezie la Istanbul. Pe Radu îl ştiau de altfel mai mulţi dintre cei cu care am vorbit şi care scriau şi poezie. La fel pe Claudiu Komartin, pe Adela Greceanu.
Of, de toţi îmi va fi dor şi îmi pare foarte rău că n-am apucat să vorbesc cu toată lumea.

Iar acum toţi aceştia îşi scriu în continuare, îşi trimit poze, resping într-un fel sau altul rutina de acasă, se mai agaţă fiecare cum poate de minunatul Kikinda Short. Eu m-am agăţat cu o postare cît toate zilele... E greu să te rupi dintr-o dată de o felie de viaţă atît de frenetică.
Mulţumesc din suflet!

Festival de proza scurta - Kikinda Short (28 iunie - 3 iulie)

Cinci bilete de tren, un grafic de călătorie pe jumătate de pagină, bagaj.
Înainte de o plecare, îmi place să mă uit atentă pe Google Earth, să cercetez zona unde voi ajunge. Mă uit pe imaginile din satelit, le apropii cît pot, apoi dau click pe cîte o fotografie plantată de vreun binevoitor, mă văd plimbîndu-mă colo şi dincolo, uite Dunărea, uite parcul şi cetatea din Belgrad, uite Kalemegdan Park Music Pavilion, unde se vor ţine lecturile Festivalului de Proză Scurtă – Kikinda Short – care mă face să plec de acasă pentru o săptămînă, uite clădirea cu nume de vapor cu aburi şi uite în preajmă şi grădina zoologică, uite o nutrie, Domnul Nutrie!, şi uite un păun alb cocoţat pe o bancă, acum cu coada închisă, acum cu ea deschisă, evantai de posibilităţi şi emoţii. Uite şi orăşelul mic de lîngă graniţă unde se vor ţine alte lecturi, Kikinda, uite-i străduţele desenînd un oraş ca un caiet de matematică, uite şi mamutul.

Vor fi 25 de autori din 19 ţări, plecarea mea nu are legătură cu nici o instituţie, asociaţie sau uniune cu R în coadă, e datorată organizatorilor din Serbia şi celui care a deschis drum anul trecut, Radu Pavel Gheo, primul scriitor român participant la Kikinda Short, festival ajuns acum la a şasea ediţie.
Voi citi ceva din Orchestra portocalie, deşi între timp s-au mai născut destule povestioare. Din motive de scurtime.
See you!

Cateloasa

Era o zi cu coadă.































"Mami, uite un cîine cu barbă!"

Ploua

Plouă, plouă, ce frumuseţe-n sclipiri şi ce dulce amăreală în toate.
La televizor nu mai contenesc hîrjonelile, şi dacă toţi se zbat să despice în patru atacul lui Băsescu la rege, eu mă amărăsc în tăcere încercînd să pricep atacul unui mare scriitor român la Nabokov.
Deodată s-a schimonosit frumuseţea celui crezut frumos, deodată s-a schimonosit obrazul, iar vocea ce încă pare blîndă, dar mi se pare că ascunde otravă, a căzut ca un paloş, din senin, peste tot ce s-a făcut vreodată mai frumos în literatură. De ce?
Mai întîi, am tot auzit la radio atacul spus cu voce diafană. Şi-am crezut că eu n-am înţeles bine. Era ceva tăiat undeva, ceva nu funcţiona, ceva nu se lega, nu se putea să fie aşa. Apoi am auzit pasajul întreg. Era vorba despre credinţă, despre scrisul ca adresare lui... Dumnezeu. Era despre scriitorii uriaşi, mari şi frumoşi, cu stil impecabil, care, da, creează personaje, construiesc lumi, dar care, chipurile, nu pot trece "mai sus" de acel nivel. Către ce? Către... credinţă! Şi rămîn "doar" acolo, la un nivel inferior. Doar acolo! Iar după numele lui Nabokov mai urma un nume de mare scriitor care rămîne "doar" acolo. Al lui Mircea Horia Simionescu. Iar după numele acesta mai urma un nume. Al altui mare scriitor care rămîne "doar" acolo. Şi poate ar mai fi urmat şi altele.
Apoi am văzut fragmentele din cartea unde se reiau ideile acestea, şi cu alte argumente, şi m-am amărît şi mai tare.
Chiuie de bucurie cei care n-au priceput o iotă din frumuseţea, sensibilitatea şi complexitatea chirurgicală a lui Nabokov, din credinţa lui, care e dincolo de orice religii prosteşti, în fiinţă, în detaliile fiinţei umane. A creat personaje al căror zeu cu plasa de fluturi în mînă a fost el însuşi, "doar" un om ca şi ei. A detestat scrisul celor cu cruce la gît, care şi-au construit justificări pentru personaje prin cruci largi făcute în pieţe deschise, şi nu prin mici-mari porniri fireşti, umane, autentice, a văzut ridicolul şi grobianul din tomuri uriaşe cu pretenţii de cărţi uriaşe. Şi-a inversat propriile valori şi a inventat personaje din negativul propriilor credinţe, riscînd să-i fie atribuite prosteşte caracteristici ale personajelor magistral imaginate. Şi ar fi rîs acum de pe vreo pantă însorită, şi mi-ar fi zis şi mie: "Idiotule!", văzînd cît m-am amărît. De imaginea asta mă agăţ şi mă duc să mă uit iarăşi la ploaie. Aş fi vrut să nu zic nimic.

Cele mai frumoase cautari

O păstram de cîteva luni pe un bileţel galben.
Cea mai frumoasă căutare de pe Google care a adus pe cineva aici:
Crocodil cu coada lungă şi un glas încîntător.
Azi i se mai alătură una:
Cum fac furnicile fără aripi aripi?

TIFF 4

E ultima zi de TIFF şi probabil ultima zi de forfotă şi pe blog.
E vremea să îi zic acum blogşorului meu că îl iubesc. Sînt împăcată că m-am desprins de vîltoarea facebookinistă, acolo se comunică la orizontală, cu toată lumea şi cam cu nimeni, aici încă mai poţi vieţui într-o verticală, fie ea şi infimă, cît piciorul ciupercii, fie ea şi fragilă, cît firul de iarbă, acum e, acum nu mai e.
Blogul meu intim, păienjenos şi jurnalier, unde nu mi-e ruşine să pun nici calea ferată cînd simt că de toate m-am săturat, fiindcă ştiu că mai toţi sînt dincolo, unde e "lumea", haha, lumea de dincolo, şi-atunci aici noi putem vorbi mai în linişte, fie şi singuri. Lumea de dincoace.



Ieri după-amiază mi-am luat frumuşel cochilia-n spinare şi m-am dus la "Albă ca zăpada". Dacă vă vine să rîdeţi, think again, că eu am plîns ca un viţel luat de lîngă mamă. Balet contemporan, ultima creaţie a coregrafului Angelin Preljocaj, cu costume create de Jean-Paul Gaultier şi 26 de dansatori, "Albă ca Zăpada" este repovestită în imagini vii, cu delicată tentă erotică, amintind de "Romeo şi Julieta" prin cuplul tragic care face minunate momente împreună. Piticii nu sînt în plan principal, nici nu se disting unul de altul, uitaţi de desenul animat. E o poveste de dragoste. Este, practic, filmată scena pe care se dansează, şi totuşi rezultă un film. Imaginile sînt superbe, muzica, o, n-am zis de muzică, e muzică de Mahler. Iar unde nu e, e simfonia tălpilor goale pe podea, sau a palmelor, o muzică a corpurilor care transformă şi povestesc fiecare emoţie, fiecare frază a poveştii e reconstruită în mişcare.
Tulburătoare apariţia căprioarei în pădurea de mesteceni, desprins dintre aburi apare trupul ei, dezgolit are pieptul şi între sînişori e prinsă pe cureluşe o inimă roşie, iar dansul ei îţi rămîne ţie în locul acela.
Şi absolut minunat un prelung moment de final, cel în care prinţul o găseşte pe Albă ca Zăpada şi o crede moartă, şi dansează vreme de zece minute infinite cu trupul ei crezut mort, un dans între un viu şi un ne-în-su-fle-ţit pe care îl puteţi vedea aici. Zece minute memorabile.
"Albă ca Zăpada" rămîne favoritul meu din acest festival şi îmi pun o dorinţă: fie ca noul trend al TIFF de Sibiu să rămînă astfel, cu filme legate de celelalte arte. E mai mult decît îşi poate cineva dori.

*

Apoi am plecat prin oraşul acesta unde aveam de pierdut jumătate de oră pînă la filmul următor, mi-am luat un covrig, m-am întors ferind bulevardul, iar pe străduţa mică, pietruită şi mică, ce leagă Mitropoliei de Centumvirilor, mi-am auzit limpede paşii sunînd muzical, sunînd cinematografic, dacă ar fi fost vînătorul prin preajmă mi-ar fi putut vedea şi smulge inima din piept. Filmele astea încîntătoare îţi ascut toate simţurile, şi vezi, şi auzi altfel după aceea, un timp.

*

Şi-am intrat apoi, cam temîndu-mă că prea repede, la "Principii de viaţă", regia Constantin Popescu, după scenariul de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu, cu Vlad Ivanov în rol principal. Sala plină, succes deplin, rîsete şi aplauze la final, atmosferă de festival.
Filmul e foarte bun, Vlad Ivanov face un rol de zile mari, poate chiar mai bun decît în "4, 3, 2", zic şi eu, ca spectator subiectiv, cu un film proaspăt în minte. Interpretează un ghiolban al zilelor noastre, un om obişnuit ar zice mulţi, fără să se recunoască în el, eu zic un ghiolban obişnuit. Camera îl urmăreşte peste tot, practic nu există scenă fără Vlad Ivanov, e filmul lui.
Să vedem cum e cu ghiolbanul obişnuit. Adică un bărbat care are şi el acolo, "ca oricare", o maşină, îşi face o vilişoară, are şi familie, ba are chiar două familii, fosta şi actuala, un băiat cu prima soţie (adolescent), un altul cu a doua (bebeluş). Genul de om care se bagă în toate, cu bună-voie şi cu bunăvoinţă, are pentru orice un sfat, un principiu, stă cu ochii pe muncitorii care fac vila, vorbeşte cu vînzătorii, se bagă în faţă la ghişeul de la bancă "doar ca să întrebe", îşi abureşte clienţii de la tipografia unde lucrează, "sărut-mîna" în faţă, "vită" în spate, cu băiatul cel mare, un adolescent, face pe şmecherul, pe tînărul, dar nu reuşeşte decît să fie penibil şi enervant, cu toţi banii şi toate principiile lui sănătoase. Se agită pentru plecarea la mare, la Albena, a doua zi dimineaţa, probleme peste probleme, zarvă din nimic, practic o zi în care se-nvîrte ca titirezul, agitîndu-i pe toţi şi de fapt nefăcînd nimic important; sînt sigură că ştiţi genul.
O scenă nespus de amuzantă: Personajul interpretat de Vlad Ivanov, dansînd nebuneşte în bucătăria lui, abia ieşit din duş, înfăşurat într-un prosop, pe muzică de... pe muzică de... Compact! Hahahaha! Punct ochit, portret final! S-a rîs cu lacrimi.
O scenă dramatică, de ţi se rupe carnea pe tine, către final. Nu detaliez. După "Portretul luptătorului la tinereţe", film cu un subiect interesant, imagini frumoase însă un scenariu nu tocmai bine pus la punct, Constantin Popescu reuşeşte acum un film mult mai bun, decupînd cu precizie o dramă din mica istorie a vieţii cotidiene.
Trailer aici.
A, şi un bonus al filmului: diverse personalităţi din lumea artistică (actori, cîntăreţi), presărate ici-colo, ca figuranţi, ba fumînd, ba stînd la vreo coadă, ba sprijinind un perete. Foarte amuzant. De descoperit!

*

Albă ca Zăpada
Titlu original: Blanche Neige
Franţa, (2009)
Regia: Angelin Preljocaj
Cu: Isabelle Arnaud, Gaëlle Chappaz, Sergio Díaz
În 2008, celebrul coregraf Angelin Preljocaj a creat Albă ca Zăpada, un balet contemporan şi romantic cu 26 dansatori, pe muzică de Gustav Mahler. Costumele sunt realizate de Jean-Paul Gaultier, iar scenografia de Thierry Leproust. Sursa de inspiraţie este, desigur, povestea fraţilor Grimm.

*

Principii de viaţă
România, (2010)
Regia: Constantin Popescu
Cu: Vlad Ivanov, Gabriel Huian, Rodica Lazăr
Velicanu se consideră un bărbat împlinit. Are bani, o vilă nouă, s-a căsătorit cu o femeie tânără care i-a născut un copil şi are un fiu dintr-o căsătorie anterioară. Înainte de vacanţă, trebuie să lase totul în ordine, dar lucrurile încep să se complice. Criza de la sfârşitul zilei îl face să se întrebe dacă este într-adevăr atât de fericit şi împlinit...
Festivaluri: San Sebastian 2010, Bratislava 2010, Noordelijk 2010, Goteborg 2010

Si TIFF 3.2

Dinspre cărţi înspre filme. Mai suporţi, bloguşorule? Mai suportă, că mult o să tac apoi. Că asta mi-e singura culoare, într-o viaţă de negru pe crem.
Ieri, fiinţînd eu de una singură printre pagini, m-am apucat să desenez arborele genealogic, 28 de suflete ale unei familii din carte, din cartea. Tare încolăcite ramuri.
Iar azi dimineaţă am pornit spre TIFF la un film din secţiunea cu ramificaţii spre celelalte arte, de data asta Literatura. Cu L mare să fie.
"Să nu mă părăseşti" (Never Let Me Go), după romanul omonim al lui Kazuo Ishiguro.
La filmul de aseară, îmi atrăsese atenţia un spectator, două rînduri mai în faţă, ultimul loc de pe rînd, siluetă beckettiană, păr alb ţepos, ochelari, trunchi înclinat la treizeci de grade stînga, o fi adormit, s-o fi întablouat?
Surpriză: l-am regăsit tot acolo astăzi, cînd am intrat în sala mică a teatrului Gong. Acelaşi om, acelaşi loc, aceeaşi poziţie înclinată. Mă-nclin. Apoi am regăsit, în film, şi o actriţă de-aseară, Charlotte Rampling.
Despre film. Sau despre carte?
Despre carte, pe pagina Polirom. Tot despre carte, a scris Adriana Bittel: Tema principala a cartii nu e deloc stiintifico-fantastica, ceea ce-l fascineaza pe romancier e trecerea de la copilaria ocrotita si idilica la virsta adulta, modul cum prietenia si iubirea fac mai pretios timpul limitat al fiecarei vieti, memoria emotionala a perioadei cind eram inocenti si lumea parea mai pura. Scrisa cu limpezime si tensiuni bine conduse, Sa nu ma parasesti e o frumusete de carte, care si-a ocupat deja locul in clasamentele din Anglia si SUA pentru cel mai bun roman al anului.
În mare, este povestea unor copii dintr-un soi de internat straniu. Se va dovedi că sînt de fapt clone, aduse pe lume cu un sigur scop: donarea de organe. Cînd vor creşte, vor trăi foarte puţin ca adulţi. Vor face o donaţie, poate încă una. După a treia, puţini supravieţuiesc. Societatea "futuristă" e plasată, cel puţin în film, în anii 70, 80, apoi 90, căci nu despre "noi în anul 2000" e vorba aici, ci de suflete. Povestea e sublimă, nu e nici urmă de sf-isme, e o poveste despre copilărie, iubire, moarte din viaţă, neputinţă. În prim plan, trei copii, un băieţel timid şi două fete, crescînd, iubind, ieşind dincolo de internat, în lumea reală unde riscă să-şi întîlnească Posibilul, Originalul. La final, cînd un trup tînăr, cu cicatrice pe-o parte a trunchiului firav, se stinge, am plîns cum n-am mai plîns poate niciodată la un film, ruşinos, de spus doar blogşorului.
Nu, filmul n-a fost ca acelea din zilele trecute. E un film. Mi-a plăcut. Probabil o să fie dat în curînd la televizor. Probabil o să ronţăim floricele în faţa micului ecran, nu ştiu. Dar pe mine aici, în festival, în cadrul ăsta, într-o zi ca asta, m-a mişcat puternic. Şi m-a trimis la carte. Ceea ce s-a mai întîmplat cu un alt film, tot după un roman de Ishiguro, "Rămăşiţele zilei".

Ia priviţi un pic la clone şi spuneţi, au suflet sau...? Răspunsul n-o să se audă, o să fie acoperit de un urlet, din mijlocul şoselei va creşte o carne.
Trailer aici.

Să nu mă părăseşti
Titlul original: Never let me go
Ţara: Marea Britanie, SUA, (2010)
Regia: Mark Romanek
Cu: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley, Izzy Meikle-Small, Charlie Rowe, Ella Purnell, Charlotte Rampling, Sally Hawkins
Ruth, Kathy şi Tommy şi-au petrecut copilăria într-o aparent idilică şcoală-internat din Anglia. Pe măsură ce se maturizează, încep să-şi dea seama că trebuie să înţeleagă puterea dragostei care-i uneşte, în timp ce se pregătesc pentru realitatea bântuitoare ce-i aşteaptă.
Festivaluri: Londra 2010
Premii: Cea mai bună actriţă (Carey Mulligan) - British Independent Film Awards 2010

TIFF 3

Selectaţi, selectaţi!...
Aseară, cînd Piaţa Mare era plină ochi de mii de sibieni veniţi ca la urs, exact ca-n 2007, şi dincolo şi dincoace de garduri, la concertul lui Bregovic urmat de filmul "Ursul", eu dădui roată pieţei căutînd o nestemată, coborîi pe lîngă Muzeul de Istorie, pozai cerul violet şi mă oploşii în mica sală a Teatrului Gong, undeva prin spate, cu nimeni şi mai în spate, cu doar alte cîteva zeci de spectatori împietriţi împrejur. Şi-am văzut ceva ce nu se prea poate povesti, dar încercăm.
"Moara şi crucea", un film din 2011 al regizorului polonez Lech Majewski, care nu face "decît" să aducă la viaţă un tablou, tablou care nu e "decît" Drumul spre calvar al lui Bruegel cel Bătrîn.
De la primele cadre, figuri ca decupate din tablourile lui Bruegel - tolăniţi pe iarbă, dansatori, copii ghiduşi, femei cu privirea pierdută, morarul stînd undeva deasupra tuturor, un dumnezeu în nori de făină,



iar de-a lungul primei jumătăţi de oră nu se rosteşte nici un cuvînt, deşi pînza freamătă de viaţă şi sunete, sînt aşternute poveştile dimprejurul poveştii, şi Bruegel însuşi stă în iarbă şi priveşte pînza unui păianjen şi ştie că aşa va picta, ca un păianjen.



Personajele îşi văd de viaţă, sau de moarte,



Bruegel începe să umple pînza gri, dominată de moara de pe stîncă în care trosnesc roţile uriaşe de lemn, ştie deja unde va pune copacul vieţii şi unde cercul negru al morţii,



şi cum îşi va duce Isus crucea, şi că nu i se va vedea chipul, şi nu i se va vedea nici actorului de-a lungul întregului film.



Imagini absolut minunate, uneori lungi cadre încremenite, tablouri vii, în care simţi curgînd timpul, desfăşurările sînt impresionante, culorile fermecătoare.
Puteţi vedea mult mai bine în trailerul de aici.

Cînd am ieşit, Piaţa Mare era parcă şi mai plină. Bregovic şi "Ursul" au avut un enorm succes la public. Fiecare îşi culege genul de bucurie care i se potriveşte, asta-i frumuseţea festivalurilor.
Era o lună enormă, roşie, cum coborai pe lîngă Filarmonică. Iar contul meu de Facebook era blocat de cîteva ore, deşi nu fusese decît o sală cu spectatori selectaţi. Un gest care şopteşte zadarnic unei singure urechi din aglomerata Piaţă Mare: mergi la film într-o sală, mergi o dată măcar şi la un film într-o sală...


Moara şi crucea
Titlu original: The Mill and the Cross
Ţara: Suedia, Polonia (2011)
Regia: Lech Majewski
Cu: Rutger Hauer, Charlotte Rampling, Michael York
Lech Majewski, unul din cei mai aventuroşi şi inspiraţi cineaşti ai Europei, traduce în limbaj cinematografic capodopera lui Bruegel, Calvarul, invitând ştrengăreşte spectatorul să exploreze universul estetic al picturii pe măsură ce este prezentată realizarea acesteia.
Festivaluri: Sundance 2011, Rotterdam 2011, Göteborg 2011, Istanbul 2011.

TIFF 2

Aseară o uriaşă lună arămie, la răsărit, deasupra ruinelor. Am venit pe jos, pe bulevardul lat, privind umbra care creştea peste lună, aramă înnegrită, şi-am fost fericită că sînt aici, că sînt cumva, e o chestie pe care o simţi foarte limpede după ce n-ai mai vrut să fii nicăieri, iar ultima eclipsă n-o putusem vedea, nori peste nori, iar de asta uitasem cu totul. Uneori dă peste tine norocul, aşa, lună uriaşă, o umbră crescînd peste o lună scăzînd.
Diseară, la TIFF, "Moara şi crucea" sau cum e să vezi o capodoperă de Bruegel prinzînd viaţă.
Şi acum o poveste nespusă, tabloul meu preferat din Muzeul Brukenthal, în care-aş vrea să trăiesc,



mulţumesc domnule Miess, sau măcar aici.

TIFF 1

Primul film văzut la TIFF Sibiu, chiar primul din program, astăzi de la 11, a fost o încîntare, cu greu am ţinut marginea trotuarului la plecare. "Deşertul artei interzise" rulează şi mîine, de la 17, tot la Teatrul Gong. Mă rog, dacă-i pasă cuiva.
Noul profil al TIFF Sibiu, cu filme inspirate de celelalte arte, mie mi se potriveşte de minune.
N-am reuşit deloc să înţeleg (fără urmă de ton pedagogic!, pur şi simplu e ceva ce nu pricep) de ce la Sibiu nu vezi aproape niciodată spectatorii de la teatru la festivalurile de film, nici pe cei de la festivalurile de muzică la lecturile de poezie, nici scriitorii pe la... şi tot aşa. Pentru mine, nu există pagină scrisă fără fundal muzical, vizual, nu există spectacol de teatru fără bază de pagină scrisă sau fundal sonor, nu există concert fără fundal de text, şi tot aşa... E o beţie, toate se amestecă, din toate te hrăneşti, iar unicul mod în care te poţi exprima (un handicap) din toate îşi trage seva, atîta cîtă poate.
Sînt fericită. "Deşertul artei interzise", ce minunăţie de documentar, sala destul de goală, răcoare cînd afară e topenie, emoţii pînă la cer, culoare, culoare, culoare şi negură. Am rămas în scaun pînă s-a scurs şi genericul final, n-aş mai fi dat ochii cu strada.
Să reţinem numele: Igor Savitsky, cel care a creat un muzeu în deşertul din Uzbekistan (mai exact în Karakalpakstan), salvînd zeci de mii de picturi şi desene ale unor artişti ruşi oprimaţi, mulţi necunoscuţi înainte.
Iată, am găsit şi pagina oficială a filmului, este şi un trailer http://www.desertofforbiddenart.com. Ce fericită sînt, mi-am pus deoparte, am unde mă întoarce.
Diseară, "Poetul fericit" şi "Ieşirea prin magazinul de suveniruri" (şi ele, din fericire, programate de două ori). Nu ştiu cît voi sta prin Piaţa Mare, nu prea mult, cred că la Gong îmi fac cuib vreme de cinci zile. O poveste în care abia am intrat şi n-aş mai ieşi.

Deşertul artei interzise (The Desert of Forbidden Art)
Rusia, SUA, Uzbekistan (2010)
Regia: Tchavdar Georgiev, Amanda Pope
Cu: Edward Asner, Sally Field, Ben Kingsley
Cu riscul de a fi denunţat drept "inamic al poporului", Igor Savitsky salvează 40.000 de picturi şi alte capodopere ale artelor plastice create de artişti interzişi, creînd în deşertul Uzbekistanului sovietic un muzeu a cărui colecţie valorează în acest moment milioane de dolari.

Ma rog

Cine a dat ziua asta liberă şi de ce? Eu cînd o să primesc o zi liberă, pentru vreo credinţă de-a mea?
Pe bulevard, intoxicaţie de vorbe, glasul unui popă îşi tună în tot cartierul mierea amplificată de boxe, ce putere!, o poezie de Eminescu religios răstălmăcită, habotnici cu bot, nelipsitele costume, rîuri de greaţă, miere de supermarket.
Ticăitul se aude doar după colţ, departe.
Seara, la plecarea din librărie, doar pe lîngă ziduri poţi merge spre casă cînd tot omul merge spre centru, peştoş, în şuvoaie. Se aude-un cînticel! Omul cu fierăstrău lălăie. Ce lălăie el, ce? Un colind de Crăciun! În toiul verii, sună minunat de ironic. Surzii lasă cîte-un leuşor în cutie, ce frumos, ah, ce frumos. O vară cu colinde la fierăstrău, amin! Vină şi ierni fără popi în difuzoare şi smeriţi în costume. Azi e seara de ajun, deci da, cu a mic, blang, bleang, ioung...
Ieri am mîngîiat o cămilă. Părea fericită. Aş putea primi, pentru asta, o zi liberă? Mă rog.
Cam haotic, dar extrem de precis. Jurnalier, în apărare.

Zece

A zecea zi din festival şi ultima. Scriu înainte să se termine, ca şi cum aş pleca de pe peron înainte să plece trenul. Fără fîl-fîl de batiste. A fost prea frumos.
Dincoace de peron, dincoace de zidurile gării, ce ne rămîne? Cîte sînt de zis, atîtea să tăcem.
Telegrafic, despre azi.
Festivalul începea, cu două zile înainte să-nceapă, cu Dan Perjovschi desenînd pe zidul exterior al pieţei teatrului. Stătea acolo singur şi-şi făcea treaba. Azi, după lansarea cărţii "20/22. Douăzeci de ani de texte", s-a vernisat desenul, proiectul: "Pe partea cealaltă" se numeşte, a crescut cîte un pic în fiecare zi.
În primele zile pozasem aşa:



Detaliu de pe trotuarul apropiat:



Detaliu de pe trotuarul îndepărtat:



Astăzi, la vernisaj,



Dan Perjovschi ne-a vorbit stînd pe un soclu: o buturugă,



şi ne-a mai desenat un mesaj:









Pa, FITS!

Noua

A noua zi, deja veche, pe sfîrşite. Şi mîine se termină şi festivalul.
Aseară, un spectacol de dans japonez foarte dark şi foarte luminos, cum se poate, se poate. Nu rezistă oricine. Cine rezistă e fericit.
Ecoul tăcerii, Yukio Suzuki Company, coregraf Yukio Suzuki şi tot el în rol principal. O intensitate fantastică a mişcărilor şi-a nemişcărilor, a muzicii şi a liniştii. Contraste, o nebunie de contraste. Asimetrii, asimetrii, crapă simetria de ciudă şi urîţenie. Au plecat din sală destul de mulţi, pe zonele cu muzică de neînţeles pentru ei. I-a orbit muzica, aş zice. E perfect, aşa şi trebuie. E minunat să poţi să fii, ca artist, atît de puternic încît selecţia să se producă pe loc, cine nu rezistă să plece de îndată de pe lîngă tine. Dispară nehotărîţii. Probabil că aşa muzică n-a auzit în viaţa sa nu biata Casă a Sindicatelor (schimbaţi-i numele, uf, schimbaţi-i odată numele, că-mi crapă degetele de ruşine de cîte ori sînt nevoită să-i scripţ numele!), dar nici Sibiul întreg. Cînd propriile acufene le-au fost acoperite de cele ale artiştilor, unii au plecat. Acufene, acufene, dar să fie ale noastre, adică. Eu le-am primit cu mare bucurie, le-am împletit, am curs ca pe tobogan pe uruitul care seamănă atît de tare cu uruitul din camera mea. Apoi iarăşi linişte, apoi iarăşi ţiuit şi uruit, vieţuit şi înnegurare.
Yukio Suzuki a explicat azi aşa: au pornit de la muzica lui Toru Takemitsu, de la concepţia lui că un sunet contează foarte mult pentru muzică. Nu există melodii, ci un sunet, apoi încă un sunet. Dansul este la fel. "Deja există atîtea genuri de dans în lume - clasic, balet, hip-hop... Dacă ne apucăm de balet, există deja o metodă, un nivel. Eu am vrut să încep de la zero, nu de la un nivel. Am vrut să realizez dansul meu, Yukio Suzuki, de la zero. Prin urmare, n-am mişcat imediat, nemişcat are o însemnătate. De acolo am găsit un sens. Dansul meu de acolo porneşte."
Îl iubesc pe Yukio Suzuki.

*

Iar astăzi, culoare şi obrăjori. Am fost la circ, un circ modern, Anonimi celebri / Les Parfaits Inconnus, din Canada. M-am dus de la patru după-amiaza, nu seara, ca să fie copii. Şi-au fost. Pozne pe scenă, cum să descriu? Dacă şase finalişti de la Românii au talent s-ar pune pe treabă şi şi-ar face o trupă, ar putea ieşi cam aşa ceva. Unul jonglează cu mingi, altul dansează la bară şi se urcă pe o scară neţinută de nimeni, altul merge pe bicicletă stînd în cap pe ghidon, altul se roteşte într-un cerc. Şi toate astea combinate cu o autoironie permanentă, de prăpădiţi nimeriţi acolo ca din întîmplare, în nişte costume ponosite, ca de acum zeci de ani...
Nu chiar "jerpeliţi şi flenduroşi", nu. Dar,

*

Dar, cu două rînduri în spatele meu, un om pe care l-am mai văzut în una din serile trecute. Un cocoşat, păr alb, privire pătrunzătoare. Lîngă el, un fel de pitic. Bună seara, domnule Hackett, i-aş fi zis. În toate văd un semn, cîtă vreme semnul e doar al meu. Un om mic şi unul mare, doi spectatori cam "jerpeliţi şi flenduroşi".
Bună seara, domnule Hackett.

*

Ah, draga mea, a zis el, uite-l pe Hackett.
Hackett, a zis doamna. Care Hackett? Unde?
Îl ştii pe Hackett, a zis domnul. Trebuie să mă fi auzit adesea vorbind de Hackett. Hackett Cocoşatul. Pe bancă.
Doamna s-a uitat atentă la domnul Hackett.
Deci ăsta-i Hackett, a zis ea.
Da, a zis domnul.
Bietul om, a zis ea.
Ah, a zis domnul, hai să ne oprim, vrei, şi să-i urăm seară bună. A înaintat exclamînd, Dragă prietene, dragă prietene, ce mai faci?
Domnul Hackett şi-a înălţat privirea dinspre ziua muribundă.
Soţia mea, a strigat domnul. Iată, soţia mea. Soţia mea. Domnul Hackett.
Am auzit atîtea despre dumneavoastră, a zis doamna, şi-acum în sfîrşit vă întîlnesc. Domnul Hackett!
Eu nu mă ridic, că n-am puterea, a zis domnul Hackett.
Dar nici să nu vă gîndiţi, a zis doamna. S-a aplecat înspre el, fremătînd de solicitudine. Dar chiar să nu vă gîndiţi, a zis ea.
Domnul Hackett s-a gîndit că o să-l bată uşurel pe cap sau măcar să-i mîngîie cocoaşa. Şi-a strîns braţele iar ei s-au aşezat lîngă el, doamna într-o parte, domnul în cealaltă. Prin urmare, domnul Hackett s-a pomenit între ei. Capul lui ajungea la subţiori. Mîinile lor se întîlneau deasupra cocoaşei, pe traversă. S-au lăsat în jos, înspre el, cu tandreţe.

Opt incandescent

Opt, dulce ca un covrig cu miere (de pe vremuri).
Ştiţi cum sînt momentele acelea despre care îţi dai seama, chiar cînd le trăieşti, că n-o să le uiţi niciodată? Aşa a fost aseară. Ştiam că o să fie minunat, n-aveam cum să ştiu ce fel de minunat. Minunat incandescent.
ÎnTimp, coregrafia Pal Frenak, Compania Pal Frenak (Ungaria/Franţa). Citiţi titlul în engleză, InTimE, citiţi intim. Grozav de intim. O scenă acoperită de trandafiri roşii. O canapea de piele roşie. O poveste cu cinci dansatori. Luaţi cîte unul, cîte doi, cîte trei. O poveste despre singurătate, disperare, iubire, fericire, căutare şi găsire/regăsire, sălbăticie, violenţă/tandreţe. Uitaţi tot ce ştiaţi despre dans. Ceea ce au făcut dansatorii lui Pal Frenak pe scenă trebuie văzut, fiindcă este un gen nou şi original de dans, cu mişcări rupte din carne şi suflet, care nu poartă în ele nici un clişeu din zona mişcării. Un dans al cărnii, dictat de trăiri. Astăzi, în conferinţă, am aflat că trupa călătoreşte mult în Europa, în ţări diferite, cu concepţii şi aşteptări diferite. Deşi peste tot publicul este entuziast, se văd diferenţele. La Sibiu, s-a aplaudat frenetic, deşi m-am temut şi eu, alături de artişti, de reacţia finală. Nu ştii niciodată cum se va reacţiona la un spectacol în care artiştii renunţă total la haine. Rămîn însă îmbrăcaţi în lumini şi în umbre. Ce tablouri puternice! Apoi, să te dezbraci pe scenă "e mai uşor cînd totul are sens", cum spunea azi Marie-Julie Debeaulieu, una dintre dansatoare. Şi are sens.
Din fericire, cei de la Compania Pal Frenak vor reveni aici. Au fost şi anul trecut la Timişoara, testaseră terenul, l-au simţit în regulă. Îi aştept, mi-au rămas în suflet.

Astăzi aş fi vrut să văd Furtuna, în regia lui Victor Ioan Frunză, însă deşi sînt două reprezentaţii nu mai e nici un bilet. Doar patru actori interpretează toate rolurile, aş fi vrut să îi văd. Am înţeles că regizorul se gîndea chiar la o variantă cu numai doi actori.
Voi merge tot la un spectacol de dans, de data asta japonez, Ecoul tăcerii, cu compania Yukio Suzuki. Anul ăsta, spectacolele de teatru-dans s-au dovedit a fi printre cele mai interesante, n-am auzit nici măcar o singură voce care să nu laude frenetic fiecare din aceste spectacole.

Să mai zic cîte ceva.
Că pentru străini sînt foarte atractive spectacolele sibiene, pe care din fericire le-am văzut înainte. Ieri, cînd intram la dans, un grec îi spunea unei colege, plesnind cu degetul într-un pliant cu Ofelia Popii: "I loved her! I loved her!". Era sugrumat de toate laudele pe care nu le putea formula aşa, la pas.
Apoi mai zic că e uluitoare organizarea, căci festivalul a crescut şi-a tot crescut. Sînt voluntari peste tot şi-mi face plăcere să schiţez şi eu o reverenţă în faţa fiecărei japoneze care stă la intrarea de la Casa Sindicatelor ca să-ţi spună zîmbind ca un soare, după ce altcineva îţi rupe biletul: "Bună seara!"
Apoi să mai zic, ca să nu uit, că sînt fermecată de zecile de feluri în care ştiu să-şi împletească, încolăcească, prindă părul la spate fetele din festival. Pe mine cine mă-nvaţă?
Şi închei zicînd că m-am simţit ca naiba după ce-am scris ieri de un spectacol care nu mi s-a potrivit. Fiindcă adevărul e că eu nu m-am potrivit acolo, nu spectacolul în festival. Sînt genuri foarte diferite, pe alese, pentru fiecare spectator. Totul e să îţi alegi.
Am vrut doar să punctez autenticitatea entuziasmului meu în privinţa celor care mi-au plăcut. Aşa că după experienţa asta o să continui să scriu întotdeauna doar despre ce îmi place.
Şi-am încălecat pe-o foaie şi mă duc să citesc un pic. Sînt frîntă.

Ziua a saptea

A venit şi ziua asta. De obicei - de cîţiva ani - scriu doar despre ce mi-a plăcut. Cu restul, să-şi bată alţii capul. Acum însă, jurnalier şi sertăros, o să scriu şi despre ceva ce nu mi-a plăcut în festival. Tocmai ca o asigurare că atunci cînd am zis bun, prea bun, chiar asta credeam, chiar asta simţeam. Simţire, simţire...
E bine să asculţi şi de recomandări (cînd ţi le face cineva cu care te asemeni în gusturi), şi de intuiţie (mai ales); poate aşa se face că pînă ieri mă lăudam că tot ce-am văzut mi-a mers la suflet. Aseară, fiindcă nu mai aveam bilet la nimic, fiindcă piesele din Sibiu deja le văzusem, se crease o ferestruică şi, ce zic, hai şi la întîmplare. Şi-am mers la Inimă însîngerată, ceva cu Neue Wiener Concert Schrammeln. Sala Studio, adică fosta sală de sport de la Sindicate.
Mă ţinu ceva de gleznă, aşa, ceva ca un pitic firav, cînd mă dădui jos din taxi (ploua). Şi zisei cu voce tare: ce-ar fi să nu intru? Ce-ar fi să fug cum am fugit din faţa uşii doctorului acum vreo lună? Alt pitic, mai netrebnic, mai cu burtă de bere şi cu favoriţi groşi, zise: haide, bre, intră, ai luat bilet, ai luat taxiul, haide, hai. Zvîrlii din gleznă, intrai. A, la intrare nici umbrela n-a vrut să se închidă, m-a înghiontit zdravăn în burtă (piticul firav, dar înverşunat!), însă eu deja ameţisem de la aburii piticului gras.
Despre spectacol nici nu voi scrie. N-am priceput nimic şi-aş fi plecat după primele trei minute, dar eram pe ultimul loc de pe rînd şi nu puteam să-i ridic pe toţi. M-am foit o vreme, am dat o şansă păcii. Zadarnic. Nu că nu s-au obosit austriecii să şi-l traducă (în orice, în engleză, în franceză, în ceva), nu că şi dacă ai fi ştiut ceva germană tot era greu de priceput ce spun actorii, nu că şi ce mai era titrat pe perete era un fel de rezumat al rezumatului, o selecţie din an în paşte a replicilor principale. Dar dincolo de asta, mi s-a părut ceva greu de suportat. N-am găsit nici un crîmpei de frumuseţe de care să mă agăţ şi să rămîn. Am evadat după vreo trei sferturi de oră, cînd mi s-au epuizat toate resursele de înţelegere şi cînd au binevoit să iasă şi alţii de pe rîndul meu.
A fost o excepţie! Poate altora le-a plăcut.
Cînd am ieşit, ploaia se oprise, piticul se sleise. Pe bordură i-am zărit urma fundului mititel; mă aşteptase cît mă aşteptase, apoi îşi luase scufia şi se dusese cine ştie pe unde, cred că la Opinia publică - unde m-aş fi dus şi eu, dar o văzusem deja.

Astăzi lansări, conferinţe. Şi-o pauză lungă pînă diseară, cînd mă duc la dans, În timp, Compania Pal Frenak, şi ştiu dinainte că o să fie foarte bine.
Cînd am ieşit de la conferinţe azi pe la prînz m-am dus să văd macii, macii aceia uluitori, descoperiţi anul trecut. Hai la maci, la maci, la maci, fiindcă-mi plac în draci, în draci. Am ajuns prea tîrziu. Sau poate că nu.

Sasea...

Iar aseară, la Pe repede înainte, am simţit că este prea mult, prea frumos, că visul celor şase dansatori e prea greu de îndurat, şi-aş fi vrut să nu se aprindă lumina la final, tocmai cînd. S-a aprins. Visul s-a purtat mai departe, pe tălpile bascheţilor mei, nu spre casă ci spre centru, pe străzi paralele cu cele aglomerate, pînă în Piaţa Mare, unde se spărgea mulţimea, se termina un concert, şi iar înapoi pe străduţe pînă jos la Filarmonică, şi de acolo într-un taxi, în care curgea - şi nu, n-am visat! - Radio Cultural. "Anatomia melancoliei", a zis vocea bordo de la bord, jur.
Şase dansatori şi cîteva poveşti despre vise. Din scaune se croia drum suspendat, un pas înainte, înainte, înainte, la stînga, înainte, înainte, înainte, iarăşi la stînga, înainte, înainte... Şi dansatoarea care părea că patinează pe scenă, că face piruete pe gheaţă, şi muzica, şi lumina ca borcanul cu miere.
Mîine voi merge iarăşi la un spectacol de dans contemporan, fiindcă n-am mai prins bilete la Polanski Polanski, deşi era cu ceva timp înainte. Tot mîine, o dezbatere: Avem un trecut, cum procedăm? Anticomunism, critică socială şi reconstituire artistică. Participă Pawel Demirski, Dan Lungu, Alexandru Tocilescu, Gianina Cărbunariu; moderatoare: Iulia Popovici. Înţeleg că Vasile Ernu nu mai vine. Mîine, ora 13, Habitus.

A cincea zi

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc şi aici din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.



Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.
Căţeluşul şchiop se retrage un pic la depou. Au, auci...

Ziua a patra

Între una, alta.
Cred că singura perioadă din an în care contează unde locuiesc este cea a festivalului de teatru. În rest, aş putea fi oriunde, totuna.
Azi scriem puţin în jurnalul festivalier, fiindcă scriem articol, şi blogul nu trebuie să fie articol, cum nici articolul nu trebuie să fie blog. Bla, bla.
Dimineţile sînt minunate la conferinţele de la Habitus, energizantă treabă să-i asculţi pe cei ce fac spectacolele, reconfortante limbile lumii, gesturile, privirile, totul mi se pare atît de benefic, e singurul loc unde mă duc fără teama că dau nas în nas cu lume, dimpotrivă. Moderator este zi de zi şi an de an Octavian Saiu, venit tocmai din Noua Zeelandă, cu care am schimbat cîteva vorbe, dar am simţit că într-un minut pot vorbi cu el ce n-am vorbit cu nimeni într-un an - despre ceva traduceri, despre ceva cărţi.
Acum o să merg la Balerinii timpului, în regia Emmei Dante, un spectacol nou, care se joacă acum şi la Teatrul Naţional din Bruxelles şi la Odeon în Paris. Curioasă ca o mîţă. Iar la noi se joacă într-o săliţă mică, mică - sala Studio de la Sindicate.
Iar apoi, pe înserate, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi. Se joacă în Hala Simerom. Deja fac miam-miam.
Constat că în tot festivalul ăsta n-am călcat pînă acum la teatru, am fost doar prin alte săli şi săliţe, iar asta e în regulă, că tot vorbeam că aş putea locui oriunde... Aşa şi cu teatrul.
Mîine, două lansări de carte: Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, la Habitus, ora 11.3o; În iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, la Erasmus, ora 13.30.
Despre Beckett a scris doamna Adriana Bittel aici.

Ziua a treia

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Blogşorul meu jurnalier o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.


Miriam W. - Foto de Radu Afrim.

*

S-a întîmplat să fie programate, în decurs de o săptămînă, două revederi cu colegi de facultate, de liceu. Nu pot să merg. Pentru că nu pot. Mă sprijin de festival; păi, chiar nu pot. Un fost coleg, care poate că m-a cunoscut cîndva şi crede că mă cunoaşte şi acum, mă înnămoleşte dis-de-dimineaţă, troacă de porci mă face, scriindu-mi de sentimente. Şi, zice, "cine este festivalul..."?
Închideţi-mă într-un sertar şi păpaţi cheia.

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!

Ziua a doua

Aseară, cinci ore cu Idiotul, în regia lui Eimuntas Nekrosius, încîntată de momentele de mută coregrafie ce acoperă pasaje cheie din roman. Favoritul serii, episodul scrisorilor Nastasiei Filippovna către Aglaia. Nastasia este un păianjen delicat, Nastasia este o mînă de oscioare cînd se face una cu podeaua scenei, Nastasiei îi cresc din păr fire albe şi lungi, din care i se ţese bandajul pentru cap, Nastasia roteşte oglinzi, Nastasia se frînge, în timp ce "băieţii" Mîşkin şi Rogojin se amuză cărîndu-şi crucea în stiluri diferite...
Foto din spectacol, de pe site-ul festivalului.
Astăzi, zi cu iz irlandez. Dimineaţa conferinţe, la prînz spectacol lectură în librăria Humanitas, Balena din Belfast de Jimmy McAleavey, după prînz Vocile din cimitirul vesel în Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare. "Muzica e irlandeză, Dar textul e românesc, Din Săpînţa renumită, Unde morţii toţi vorbesc."

Cine vrea strînge avere
crească viţăi cu plăcere
şi să scoale dimineaţa
eu aşa-m fost în viaţă
la la la...

Şi-am încălecat pe-o cană, şi-am plecat la Miriam W.

Prima zi

Era o astfel de zi.

Prima zi a festivalului de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de Acasă. Toate limbile pămîntului prin centrul Sibiului. Un tenculeţ de bilete într-un plic, pe masa mea. Acreditare. Program pe nouăsprezece pagini. Sublinieri cu galben, cu verde, cu albastru. Lansări de carte. Şi-am încălecat pe-o cafea lungă şi-am fugit la Idiotul. Tremur, ca un cîine care simte mirosul potrivit.

Adevaratele lebede

În arest la domiciliu, încercînd să recuperez timpul pe care urmează să-l pierd. Pierd nu e tocmai cuvîntul potrivit.
Aş fi putut fi la Budapesta, am rămas aici şi ascult, ascult, ascult. O fiinţă ascultătoare.
Vin multe peste noi, ne lăsăm cu drag să vină peste noi. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Opt spectacole pe lista scurtă cu de neratat. Alte zeci, pe lista cu întîmplările zilelor. Ceva lansări de carte. Pe 31 mai, Beckett.
Apoi, TIFF.
Apoi, o săptămînă în Serbia. Vom reveni cu amănunte.
Now throw yourself into a pool of silence.

Cu aripi, fara aripi

După ce se împerechează, furnica de lemn renunţă la aripi. Singură, folosindu-se de picioarele ei îndemînatice, îşi apucă aripile una cîte una şi şi le scoate, cum ţi-ai scoate o rochie de seară. Le pune atentă alături. I-au slujit. Apoi, pămînteancă, se întoarce în muşuroi, printre pămînteni.
Din spinarea broaştei perforate, din zeci şi zeci de găurele perfecte, se înalţă spre soare tot atîtea (ba chiar de două ori mai multe!) mînuţe de brotac, mici, translucide, despicînd uşurel aerul nou. Şi ies şi ies brotacii din spinare, şi lumea-i largă.
Un vierme alb mare şi gras, un parazit - amintind de visul din Disperarea lui Nabokov - face cumva şi intră, deghizat în hrană, în gura unui peşte. Acolo se prinde şi nu mai pleacă, devine după un timp chiar limba peştelui. Peştele, sîntem asiguraţi, se simte foarte bine - noua limbă îl ajută la vînătoare. Doar că are un zîmbet mai straniu.
Delfini cu un corn lung în frunte, ca inorogii, peşti care ştiu să se facă una cu fundul apei, omizi care devin cuiburi de viespi, cîte şi mai cîte într-o singură seară. Mă uit pe canalul cu dreptunghi galben, la televizorul de cîţiva ani exilat în cealaltă cameră, după uşă. În pauze, nu se schimbă canalul. Dacă cumva greşeşti şi calci pe lîngă, şi nimereşti pe la televiziunile "noastre" specializate în ştiri, acolo dai de fiare cu limbi parazitate, care şi-au dat jos de mult aripile, dacă le-or fi avut vreodată, şi care se bat în coarne, şi cărora le iese otrava în picuri din spinările transpirate. Murdărit, te întorci iute înapoi în dreptunghiul galben, să afli ce se mai petrece cu adevărat în lume.
Aşa sînt serile. Despre zile, data viitoare.