Aripi

Aşteptăm primul zbor. Se spune că se petrece cam prin a cincisprezecea zi. Azi.
În ultimele zile, cît anii, puii au crescut ca-n poveste. Au aripi şi cozi. Stau singuri mai mereu. Mama vine din cînd în cînd şi-i hrăneşte tot cu secreţia din guşă. La apropierea ei puii tremură, se înfioară. La masă închid ochii, este un dans intens, foarte emoţionant.
Apoi, rămaşi singuri, nu se mai fac una cu cuibul - au început să reacţioneze la tot ce e-n jur. Pînă mai ieri erau nişte gogoşi cu cioc. Dormeau şi mîncau. Acum încep să perceapă sunete, mişcări. Văd, aud, clipesc, ţopăie în cuib nerăbdători, se întind, parcă abia îşi mai găsesc locul. Se pare că aripile astea nu vor mai rămîne mult timp nefolosite.
Sînt aici, gata să intervin la nevoie. Mă uit la toate păsările din jur. Şi ele au fost mici, şi ele au trecut prin asta. O să fie bine. O să fie bine. Senzaţia că asist la ceva esenţial, irepetabil, magic, normal.

Darul

Beckett. 13 aprilie 1906 - 22 decembrie 1989.

Fotografia e de acum doi ani şi ceva, cînd începeam să ne facem daruri.
Au existat cinci asemenea treceri, cu fiecare carte tradusă (trei romane, respectiv un volum de povestiri şi un set de proze scurte diverse). Aceasta a fost prima - şi a fost fotografiată fiindcă m-a luat şi pe mine prin surprindere. Bine ascunsă, a rămas în seiful unui folder. În primăvara asta, de un 13 aprilie, a decis să iasă la aer. E ca în dragoste, abia după un timp începi să înţelegi. După încă un timp poţi chiar să începi să povesteşti. Aşadar, iertare pentru lipsa de jenă. E vorba de daruri aici. Şi, dacă vrem, de penaj. Şi vrem.


***

Să te gîndeşti, cînd nu mai eşti tînăr, cînd nu eşti încă bătrîn, că nu mai eşti tînăr, că nu eşti încă bătrîn, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecîndu-se, necazul înseninîndu-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mîndrie, faptele mîndre devenind încăpăţînare; zvîcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zîmbeşti, pînă la urmă, stînd în umbră, ascultînd cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunînd, Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sînt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrîşnetul dinţilor se sfîrşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tînjetul după tînjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfîrşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfîrşit liber, pentru o clipă în sfîrşit liber, în sfîrşit nimic.

(Watt, fragment - traducere VDN, în curînd în volumul Opere II - trei romane - la Polirom)

Pene

Ar fi multe de povestit, dar nimic nu e mai important decît asta.

Cuibul devine mic. Puii cresc uimitor de mult într-o zi. Dacă te uiţi atent, atunci cînd respiră îi vezi şi cum cresc. Pene. Aripioare.
Nu vreau să plece. Îmi amintesc cum rămîneam, fetiţă fiind, lipită de geam atunci cînd mama se ducea pînă la piaţă. Mă uitam la ea cum se duce, cum se duce, uite-o cum a dispărut printre copaci, pe după blocuri, şi tragismul meu în plină îmbobocire mă îndemna să îmi spun o poveste despre cum nu se mai întoarce, eşti singură, ai rămas singură pentru totdeauna, aici, lîngă geam.

Pravalia culturala

Pur şi simplu: s-a redeschis Prăvălia culturală.
În anii de glorie 2006 şi 2007, cînd totul se deschidea şi înflorea, şi nu doar Sibiul avea şapte capete, se înfiinţase această prăvălie. Scriam de una, de alta, era o mare plăcere, lăsam deoparte treburile de bifat din agende, era mai frumos ca în zilele de muncă voluntară din copilărie, în faţa blocului, cînd puneam flori şi copaci îndrumaţi de o profesoară de rusă. Era. În anii aceia solzoşi, se adunau banii pe carduri şi nu aveai timp nici să te duci să priveşti ecranul bancomatului, darămite să cheltuieşti. Fuse şi se duse. În vremurile leşinat-hămesite de-acum, cu un singur cap şi şi-acela cu ochii în pămînt, cînd totul se închide, cînd totul s-a închis, uite că se mai şi deschide ceva. Încîntată de invitaţie! Mulţumesc pentru data trecută, vorba lui Cornel Mihai Ungureanu, şi mulţumesc pentru acum. Să sperăm că o să se aşeze lume pe băncuţă.

Faptul că micuţele mele contribuţii sînt aşezate în cutia cu Boabe pentru păsări sălbatice e o întîmplare foarte frumoasă, e o întîmplare.

Cuibul

Unde rămăsesem?
Cînd m-am întors de la Timişoara, zilele trecute, am lăsat geanta lîngă uşă, nici n-am intrat în casă, am dat fuga sub brad. Cine, cine, cine oare se debarasase de înveliş?
Apoi fuga sus, şi de-atunci tot sorb din priviri, e un potop de tandreţe, nici Peeping Tom n-a avut vreodată parte de atîta bucurie.
Sînt doi pui, azi împlinesc o săptămînă. Soţii Gugu vin pe rînd, îi acoperă - tot mai greu, fiindcă puii cresc atît de repede - îi hrănesc cu un "lapte" din guşă, deja încep să-i lase şi singurei pentru cîteva minute. Încă au puf galben, deja au şi pene. În două săptămîni probabil cuibul va fi gol. Dar mai e un infinit pînă atunci.
Iată:

Foca

Tocmai am venit de la atelierul de proză de la Colegiul "Gheorghe Lazăr", de care pomeneam mai jos. Ne-am jucat de-a Literatura fără eu-uri. Joaca mea preferată, cu ascunzişuri nenumărate, cu o singură intrare şi multe, neaşteptate ieşiri. Dar am venit ca să plec. Şi ca să spun că şi eu m-am jucat, la rîndul meu, scriind la temă dată. Un text pentru prieteni. Mulţumesc din suflet pentru provocare. Ce-a ieşit e aici, în Dilema veche.

Timisoara

Doar fotografii.
Mereu cu jumătate de anotimp înainte.

Şi-am venit repede acasă ca să merg aici. Şi m-am simţit minunat azi, ca o elevă. Ţrrr...

Trenuri trenuri

Trenuri, trenuri, trenuri, trenuri. Fazani, iepuri, căprioară, berze. Cafea. Carte. Măsuță. Slavă domnului, acum nici urmă de pocăiți. Vulpe!
Fericire:

Vatra Dornei

Noaptea tîrziu, în drum către gară, m-a năpădit
frica - spaima că n-am să ajung
la vreme - și am început să alerg printre gropi. Era frig.
Cînd am traversat șinele, știu
că m-am împiedicat între sîrme,
și am căzut. M-am lovit la picior.
Nemișcat, întins la pămînt, cu glezna apucată răutăcios
în tot felul de fire subțiri - dar rezistente -
știu că am vrut o clipă să mă întorc pe spate,
cu fața în sus, și să privesc astfel o veșnicie
stelele. Nu doream însă îndeajuns de tare asta.
Cînd m-am ridicat și am pornit mai departe
noaptea era deopotrivă străină, ca oricare
din nopțile de pînă atunci. În gară,
am constatat că venisem cu mult prea devreme.
Am stat după aceea o mulțime
în restaurant, cu fața ascunsă în mîinile
rezemate în coate pe masa murdară - să nu
se vadă cum îmi vine să rîd.

Mircea Ivănescu, Alte poeme, Editura Albatros, 1973.

Oare citise Watt?

Asteptarea

Mai întîi a fost aşa, doar o străfulgerare. Cîte o clipă, cîte o imagine, un fîlfîit, goană. Apoi încrederea, grija, teama, aşteptarea, zile în şir.
De mai bine de două săptămîni, nu mai deschid fereastra de la dormitor. Dar sînt acolo, dincoace, mă uit printre frunzele narciselor, prin fanta dintre perdele.
Spuneam că la fereastra mea se cloceşte ceva. Nimic metaforic. Am un cuib de guguştiuci. Iar astăzi aştept şi aştept şi aştept, ar putea fi ziua, dar nu ştiu dacă o să mai apuc să văd ceva.

Străfulgerare:

Căutarea locului bun, încrederea, aşezarea în cele din urmă, cu multă şi migăloasă muncă:

Şi deodată, într-o sîmbătă dimineaţă:

Şi citim, şi aflăm că întotdeauna sînt două. Şi apoi, duminică dimineaţă:

Şi apoi adevărata aşteptare, cincisprezece zile şi nopţi, şi mai ales în nopţile cu vînt, cînd în toiul furtunii, din adăpostul meu le ziceam, îi rugam Rezistaţi, rezistaţi, o să treacă, şi ei rezistau, şi nu de ruga mea, chiar şi atunci cînd orice om ar fi plecat. Se zgîlţîia bradul de-ai fi zis că într-o clipă o să fie smuls cu totul, dar păsăroiul, acela dintre cei doi aflaţi în schimb, rezista, rezista.

Bradul meu, bradul meu, ce frumos e să te-mpart.

Povesti

M-am simţit vie.
E un mare dar să fii invitat să citeşti de-ale tale, oricît te-ai zbate înainte că n-o să fie bine, că nu ai de ce, că nu are rost, că mai bine ai fugi în ultima clipă. E un mare dar să întîlneşti oameni, să le vezi şi să le auzi sclipirile. Şi au sclipit! Cei din Zona nouă, fiindcă de ei este vorba. Cenaclul coordonat de Radu Vancu.
Am citit alături de Rita Chirian. Ea ne-a delectat cu poeziile din asperger. Eu am citit două povestiri scurte, extremele din Roşu, roşu, catifea. Care va să vină la Casa de pariuri literare. Eu am rămas fără suflare, dar povestirile au dat din coadă şi s-au bucurat de plimbare.

P.S.: Apropo de toată tevatura cu proza scurtă. Nehotărîtă, i-am rugat pe studenţi să aleagă ei ce ar dori să citesc: un capitol de roman sau două povestiri. Toate noi. Radu Vancu i-a rugat direct - să ridice mîna. Cine vrea povestiri? Atît de multe mîini, încît întrebarea cu romanul n-a mai avut rost.
Go, proza scurtă, go!

Antonio Tabucchi

L-am întîlnit la Sibiu, era în vara lui 2008, el străbătea România însoţit de Norman Manea. Au lansat cărţi, s-au plimbat prin centrul oraşului, au văzut berzele de la Podul Minciunilor, au rîs, ne-au fermecat. Am rămas vrăjită după vizită şi mai ales apoi, după ce am citit "Se face tot mai tîrziu", şi mi-am dorit mult, mult de tot, ca măcar o clipă prelungă să trăiesc ca într-una dintre povestirile lui, ca măcar o singură dată o frază să-mi iasă ca acelea ale lui. Mi-am dorit, şi sigur că mi-e foarte ruşine s-o spun, să pot scrie ca el. Şi cu încîntare şi neruşinare am spus-o celor foarte apropiaţi. Se întîmplase ceva. Şi am tot recitit cartea aceasta, şi apoi şi alta, dar acolo sînt lucruri care nu se pot învăţa, ele se trăiesc şi se dizolvă în tine, este unul dintre acele soiuri de frumuseţe care nu poate fi posedată.

Acum Antonio Tabucchi a murit şi nu ne rămîne decît să citim, ascultînd, văzînd:

Iubito,

el venise în seara aceea de departe şi era obosit. Obosit de somn, pentru că dormise multă vreme. Dar cît de multă? A, multă, vreme îndelungată. Se simţea ca urîtul din pădurea adormită. Pădure în sensul de codru, iar în mijlocul drumului era o piatră. Şi nu ştiuse să treacă dincolo de ea şi de aceea rămăsese să facă pe urîtul din pădurea adormită.

(Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez - din volumul Se face tot mai tîrziu, editura Polirom, traducere de Mihai Minculescu)


În fotografia făcută de mine la Sibiu, cel mai fericit moment trăit vreodată de vitrina magazinului Billa.

Inseninari

Doamne, ce s-a înseninat. Dar chiar, ce s-a mai înseninat.
Traduc o carte frumoasă, frumoasă, ce lux să o pot alege şi să simt că am ales bine, frumoasă e cuvîntul potrivit. Zicea cineva că pentru cît se plătesc traducerile nici nu s-ar ridica din pat. Somn uşor! Pentru mine povestea asta e chiar un motiv să mă scol din pat dimineaţa. Şi aprind lampa odată cu femeia din carte, şi-mi leg ghetele, şi mă duc la rîu, şi încerc cît e gheaţa de groasă, şi trec, şi trec, pînă dincolo, la peretele de stîncă, şi ascult muzica fisurilor şi apoi mă întorc, şi pun cartofii pe masă, şi el vine, şi parcă nu mă aude cînd îi zic că m-am dus astăzi la rîu, ba mă aude, zice să mă ţin departe, gheaţa nu-i încă groasă destul. Nu înţelege. Dar şi lui i-au apărut fire albe. Se lasă noaptea, se termină primul capitol. Cucerită, adorm odată cu femeia din carte, cu faţa la pereţii din buşteni. Alaska, 1920.
Iar la fereastra mea se cloceşte ceva. Despre asta va urma.

La Bucuresti

Unde să te duci tu la Bucureşti, între betoane?
Aici:

sau aici:

sau aici:

sau pe lîngă acest Scumpetu Somnorosu:

sau ca să socializez cu un cameleon subit îndrăgostit de clipitul insidios al ochilor, gesticulînd dornic, gargui însufleţit, mînuţe, burtică, găurel expus cu dulcea neruşinare a animalelor, atît de înduioşător, ca să ţi se prelingă sufletul pe geam, deodată să vrei atingere de cameleon:

Sau la librăria preferată, Anthony Frost, unde zice că:

şi nu costă nimic să te uiţi şi să te întrebi dacă şi pentru Moş Crăciun o fi prea mult o sută de euro, poate că nu, dar Crăciunul e departe şi tentaţia aproape:

sau la librăriile nou descoperite, Antic Ex Libris - vizitat trei din aceeaşi familie (fraţi care seamănă şi, din fericire, nu prea seamănă; a patra rudă prea departe); la una din ele îl găseşti pe Boswell nou-nouţ la exact o treime din cît costa la librăria preferată, şi altele, şi altele, aşa da:

fiindcă nu e nevoie de clădiri cochete sau fundiţe sau mirosuri, importante sînt cărţile, şi ele trebuie să fie rodul îndrăznelii, şi ele trebuie să fie multe, diferite, roiuri-roiuri, niciodată aceleaşi în două librării, cum nici albinele nu-s niciodată două la fel, niciodată aceleaşi.

Şi, desigur, liniştea străzii:

Şi, desigur, muzica străzii:

Aşa a cam fost.
O grămadă de betoane. Beton.

Adevarata viata

Cartea de tren se alege ușor. Cărțile cu supracopertă sînt minunate, dai jos haina colorată și explicită și, iată, cartea fără titlu. Perfectă.
Călătoresc într-o alveolă cu cinci locuri - slavă cui le-a gîndit: trei de-o parte, două de alta, decalate frumușel. Doar o bătrînă, al cărei chip îl privesc cu nesaț cînd picotește. Mîinile. Alte desene.
Abia spre finalul călătoriei - ei, fiindcă eu nu voi fi ajuns nici la jumătate - cînd ni se întîlnesc privirile, îmi vorbește. Abia șoptește, neobișnuit pentru vîrsta ei. 90 de ani. În august. Și deodată mă întreabă ce citesc. Manelistul de la fereastră, care-a poluat în fel și chip spațiul de cînd s-a urcat, e cu ochii pe mine. Am impresia că mii de urechi s-au ciulit din toate alveolele din jur. Dar într-o clipă socotesc și rezolv: un om cu un auz așa fin poate că stă binișor și cu vederea. Deschid cartea, apropii de ochii ei prima pagină. Taină păstrată. Căci ea citește pe litere, ușurel.
Și-apoi zice: Dar biblia o citești?
Nu scocotesc. Răspund ca animalul care nu știe să mintă. Privind-o în ochi, doar două litere: Nu.
A! Se lasă pe spate, dezarmată, dezamăgită, uluită, șocată, revoltată, deodată femeie, deodată femeiușcă. Toate acestea se multiplică într-un tremur mulțumit al manelistului de lîngă fereastră. Sînt, așadar, chiar sînt o zgripțuroaică! El știa.
Bătrîna vîră mîna în buzunar și scoate o broșurică din acelea. Apasă titlul cu un deget, apasă și din voce: Alege viața! Îmi zice că totul, totul, totul... Dar eu, cam ca pentru mine: E viață și aici... Îmi mîngîi Nabokovul, Adevărata viață a lui...
Dar sînt pierdută, în ochii și urechile tuturor alveolelor.
Singură din nou. Predeal, zăpadă în straturi, zăpadă de-o viață de iarnă.
Doamne, Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă, cînd oi albi, cînd oi îmbătrîni, cît oi apuca, cum oi fi, cu biblia mea să rămîn alături, nu cu a lor.


***

Oricare ar fi concluzia acestui pasaj, e neîndoielnic că numai cine știe ce înseamnă să te desparți de un ținut iubit poate fi atras de această imagine a nostalgiei. Mi-e imposibil să cred că Sebastian, oricît de îngrozitoare va fi fost Rusia din care am fugit, n-a simțit acea strîngere de inimă pe care am cunoscut-o cu toții. Una peste alta, aceea fusese casa lui și...

Adevărata viață a lui Sebastian Knight, de Vladimir Nabokov.
Traducere de Anca Băicoianu.

Luna si Marte

Da, se vede Marte, se vede minunată, e mare, roşie şi nici nu clipeşte lîngă Lună, spre răsărit. E un cer de nopţi mari!
Iar dincolo, spre apus, Jupiter şi Venus, albe, remarcabile.
Pozele sînt nimic. Dar vreau să păstrez atît cît am furat.
Şi mîine seară, poziţie aproximativ la fel.

Perceptie

Aici se termină Sibiul.
Era o astfel de zi.
Şi ieri, şi azi, şi. Zile şi zile.

Se numeşte percepţie, nu trebuie să fii foarte isteţ ca să ştii. Cînd tot ce se întîmplă în jurul tău pare să aibă deodată legătură cu unicul lucru care te preocupă. Nu, nu stă toată lumea deodată în acelaşi cot ca şi tine, nu, nu se schimbă legi, nici măcar întîmplările nu se amestecă pentru a ţîşni din mănunchiul lor într-un mod diferit, adaptat buricului tău. E doar chestie de percepţie, percepţie, percepţie.
De exemplu, să zicem, cînd îţi pleacă iubitul în Japonia şi vezi deodată că pe toate lucrurile şi lucruşoarele scrie Made in Japan. Don't be silly, a scris şi înainte.
Şi totuşi, cum de toate "par" să se termine acum?
S-a închis pînă şi magazinul de la colţ, marele magazin atotsupravieţuitor, unde îmi fac de atîţia ani cumpărăturile, şi-a lichidat stocurile, vînzătoarele numai că n-au purtat doliu în ultima lună, acum sînt hîrtii în ferestre, înăuntru muncitorii pun gresie. E deja un fel de istorie. S-a dus.
Computerul mare mi se tot stinge, mi se tot stinge, trag de el ca de-un elastic, să mă mai ţină o carte, încă o recitire, încă o corectură, parcă m-aş ruga de-un bebeluş să mai caşte guriţa o dată la linguriţa cu mîncare, uite, avionul...
Pulovărache s-a oploşit lîngă magazinul mic. E umilit: i se zice Bobiţă!...
Casa scării crapă - încă un pic şi poţi strecura mîna.
Prietena cu care mă bucurasem să mă văd şi să vorbesc îmi zice la despărţire "întotdeauna am vrut să cunosc un scriitor", tai cu palma ultima frază şi plec bombănind, aproape în lacrimi, băga-mi-aş picioarele, băga-mi-aş picioarele.
Nimeni.
Nimeni, nimeni, nimeni, nimeni.
Şi deodată, de departe şi de şi mai departe, două semne. Din S. şi din S. Mai întîi una propunere de lună petrecută ca pîrş în altă ţară, într-un sat, într-un loc desprins exact din visul pîrşului - iar pîrşul alege o lună mai îndepărtată, nu dă năvală acum, nu, nu, căci pîrşul vrea să aibă la ce visa, vrea să aibă ce aştepta. Fiindcă întotdeauna visatul şi aşteptatul sînt mai importante ca fapta în sine. Pîrşii ştiu. Deodată un soi de fericire caldă sub blană. Al doilea S. nu se zice, se zice doar recunoştinţa că cineva s-a gîndit la tine, şi te aşezi şi te gîndeşti şi tu la altcineva, dacă atîta bine face asta. Iar al treilea S. poate fi, desigur, Sibiul. Ca să rezulte atît, un triunghi al tăcerii: Sss...
Şi pîrşii se mai şi plimbă încercînd să vadă Marte, dar nu văd, în schimb e un omuleţ verde pe canapeaua de acasă.

Aşa, jurnalier. Mă scuzaţi.

P.S.: Jupiter şi Venus, de la fereastra sufrageriei, remarcabile, absolut minunate!
Atît de frumos şi de liniştitor spectacolul cerului. Cum să nu rîzi de panicarzii care prevestesc un sfîrşit al lumii venit din ceruri? Niciodată. Sfîrşitul nu poate fi decît o poveste individuală, not with a bang, but with a whimper.

Acasa

Era o astfel de zi.

***

Cînd domnul Knott circula prin casă, o făcea asemenea cuiva nefamiliarizat cu domeniul, bîjbîind pe la uşi închise din timpuri imemoriale, îngenunchind fermecat pe sofalele de la ferestre, împiedicîndu-se în întuneric, căutînd în sus şi-n jos toaleta, oprindu-se nehotărît la baza scărilor, oprindu-se nehotărît în capul scărilor.
Cînd domnul Knott circula prin grădină, o făcea asemenea cuiva neobişnuit cu frumuseţile acesteia, privind la copaci, privind la flori, privind la tufişuri, privind la legume, de parcă acestea, sau el, fuseseră creaţi peste noapte.
Însă în camera lui, deşi uneori dădea să iasă din ea prin garderobă, aici părea domnul Knott cel mai puţin străin, şi se arăta în cea mai bună lumină.
Aici stătea. În picioare. Aşezat. Îngenuncheat. Întins. Aici mergea, încolo şi încoace, de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la uşă; de la foc la uşă, de la uşă la foc; de la fereastră la pat, de la pat la fereastră; de la pat la fereastră, de la fereastră la pat; de la foc la fereastră, de la fereastră la foc; de la fereastră la foc, de la foc la fereastră; de la pat la uşă, de la uşă la pat; de la uşă la pat, de la pat la uşă; de la uşă la fereastră, de la fereastră la foc; de la foc la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la pat; de la pat la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la fereastră; de la fereastră la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la uşă; de la uşă la foc, de la foc la pat; de la uşă la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la uşă; de la fereastră la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la fereastră; de la foc la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la foc; de la pat la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la pat.

Watt, Beckett.
(în curs de apariţie la Editura Polirom)