„E deja un stereotip să numim munca scriitorului izolată, dar în realitate chiar așa este, mai ales în cazul romanelor de mari dimensiuni. Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și să mă bată pe umăr, lăudându-mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la munca depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie să o poarte singur în spate, în tăcere.”
„De ce anume este nevoie pentru a putea lucra neîntrerupt? Desigur, de anduranță. (...) Dar de ce e nevoie pentru a dobândi anduranță? Răspunsul meu este unul singur, și foarte simplu: este nevoie de condiție fizică. Trupul trebuie să-ți devină aliat. (...) Îți trebuie o condiție fizică ieșită din comun ca să poți sta zilnic cinci sau șase ore în fața calculatorului de pe birou (sau, dacă preferați, în fața foilor de manuscris puse pe o ladă de mandarine), de unul singur, concentrându-te să creezi o poveste.”
„Un studiu recent spune că neuronii aflați în acea parte a creierului numită hipocamp se înmulțesc vertiginos în urma exercițiilor aerobice. O mișcare moderată, efectuată pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi înotul sau joggingul. Dar ce să vezi? Neuronii nou generați, dacă nu sunt folosiți timp de 28 de ore, pier. (Mare păcat de ei!) Pe de altă parte, dacă neuronii abia născuți primesc un stimul de natură cognitivă, încep să se activeze, se conectează la rețeaua creierului și devin o componentă organică a sistemului de transmisie a semnalelor. (...) În concluzie, îmbinarea zilnică a exercițiilor fizice cu activitățile cognitive are o influență cât se poate de benefică asupra muncii creative desfășurate de scriitori.”
Haruki Murakami - Meseria de romancier
28 ianuarie 2017
24 ianuarie 2017
21 ianuarie 2017
Eowyn Ivey, al doilea roman
Al doilea roman al lui Eowyn Ivey, Spre marginea luminoasă a lumii, a apărut zilele acestea la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom.
Am tradus cartea de-a lungul verii trecute, redactor este Dan Croitoru.
Enjoy!
18 ianuarie 2017
15 ianuarie 2017
Palide, focuri
Dimineţile încep cu un drum în grădină. În locul mic, de fiecare dată-i altfel. Dacă a nins sau dacă n-a nins, dacă a plouat sau dacă s-a mai uscat. Diamante de chiciură, gardul de plasă din capăt, grădina părăsită de dincolo, de unde cândva venea un arici, unde cândva a poposit un fazan. Cum aş vedea totul dacă nu ar fi focul cel palid, cel rostogolit acum nişte ierni, cu diamonds of frost şi urme pe zăpadă, un început, şi roaba goală pe pietriş, un sfârşit, şi nesfârşitele gânduri - despre ce e dincolo, despre vreo întâmpinare la poartă, către locul care poate că e sau poate că nu?
(Foto VDN)
(Foto VDN)
11 ianuarie 2017
6 ianuarie 2017
Grădina
Dimineața devreme, chiciura îmbracă
un boboc de trandafir încremenit într-o vârstă
care nu mai e a noastră de mult.
Albastră, tace grădina.
Vârtejuri în viță, frunze dantelate în coacăz,
câinii ascunși în cuștile lor.
Și de undeva uguitul guguștiucului gulerat.
Vor mai răsuna glasurile noastre vreodată
la fel,
un cvartet certăreț și voios sub vița de vie,
la masa acum acoperită de un strat
atât de subțire
de nea,
de care se sprijină înclinată
o lopată?
(foto: VDN)
un boboc de trandafir încremenit într-o vârstă
care nu mai e a noastră de mult.
Albastră, tace grădina.
Vârtejuri în viță, frunze dantelate în coacăz,
câinii ascunși în cuștile lor.
Și de undeva uguitul guguștiucului gulerat.
Vor mai răsuna glasurile noastre vreodată
la fel,
un cvartet certăreț și voios sub vița de vie,
la masa acum acoperită de un strat
atât de subțire
de nea,
de care se sprijină înclinată
o lopată?
(foto: VDN)
1 ianuarie 2017
Lac, loc, foc
Azi am fost pe lacul înghețat, am fotografiat chiparoși, păsări, scoici.
E ca o viață dincolo de capătul vieții.
Un loc ca un lac înghețat - un sine ca un lac înghețat - e perfect pentru scris. (Dacă nu traduci ca un rob.)
Un om pescuia la copcă. M-am uitat la el, m-am gândit, uite câte se petrec acolo, de fapt, sub pojghița albă. E viață și acolo, colcăie, palpită, se teme de cârlig. E și acela un foc.
E ca o viață dincolo de capătul vieții.
Un loc ca un lac înghețat - un sine ca un lac înghețat - e perfect pentru scris. (Dacă nu traduci ca un rob.)
Un om pescuia la copcă. M-am uitat la el, m-am gândit, uite câte se petrec acolo, de fapt, sub pojghița albă. E viață și acolo, colcăie, palpită, se teme de cârlig. E și acela un foc.
31 decembrie 2016
2016 – o cronologie
Momente, momente. Rața mandarin de pe Dâmbovița, în prima zi din 2016. Primul drum în Delta Văcărești, iarna. Vorba de cultură, în ianuarie, întâlnirea cu E. Ariciul de la mama. Apariția Hibernaliei. Narcisele de la A. Pescărușii făcându-și cuib pe terasă. Lectură la Timișoara, de ziua lui Nabokov. Vestea aprobării SVJS la Polirom. Rubinul. Albăstrelele. Ploaia cu soare din mai. Romanițele de la Eva. Arad, locurile unde a copilărit și a mers la școală tata. Păsările din Parcul Bordei, egretele, lișițele, găinușele de baltă, stârcul de noapte. Fluturii și sfinxul colibri din liliacul sălbatic. Mimoza din Icoanei. Apariția SVJS. Murele, zmeura, afinele din vară. Cana vernil de la D. Sfincșii colibri de pe Victoriei. Ochelarii noi. Plaja roșie din Constanța, la capătul verii. Prima seară pe plajă, cu L. și A. Furtuna de nisip. Cormoranul din port. Craiova. Nuferii egipteni. Sinaia, Peleș, brândușele. Lansarea SVJS din București. Bistrița, luna răsărind uriașă pe drumul nostru nocturn de la Cluj. Bucuria, spaimele, gangurile, plimbarea peste pod. Senzația că mi se fac daruri doar din greșeală. Păsările cu coadă roșie din turn. O îndrăgostire. Sibiu, seara de la librăria Habitus, drumul de dimineață în Dumbravă, valea aburită, copacul înclinat, brândușele, casa. Vanessa atalanta în Cișmigiu, în octombrie. Iași, stolul de ciori dimineață, cucuveaua noaptea, crizantemele, bisericile, câinii. Revederea. Curcubeul din zori, acasă, în noiembrie. Lansările de la târgul Gaudeamus. Scrisorile către Vera, SVJS. Ultimul FILB.
Dacă ar trebui să cern toate astea și să aleg un singur moment, atunci ar fi ziua de 23 aprilie, când am citit la Cărturești în Timișoara, și au fost lângă mine mama, tata, sora, pentru prima oară la o lectură toți patru, de parcă am fi stat iarăși în sufrageria noastră de demult și-aș fi îndrăznit, în sfârșit, să le cânt.
Dacă ar trebui să cern toate astea și să aleg un singur moment, atunci ar fi ziua de 23 aprilie, când am citit la Cărturești în Timișoara, și au fost lângă mine mama, tata, sora, pentru prima oară la o lectură toți patru, de parcă am fi stat iarăși în sufrageria noastră de demult și-aș fi îndrăznit, în sfârșit, să le cânt.
24 decembrie 2016
Cuvinte și curaj să fur timp (Scrisoare de Crăciun)
Dragă Moș Crăciun,
În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.
Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.
Mulțumesc,
Vera
(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)
În ciuda scrisorilor prăpăstioase pe care mă tem că le primești, să știi că a fost un an bun. Și, oricum, nu despre ani ar trebui să fie vorba aici. Și nici despre bun sau rău. Pauză de privit pe fereastră: ce abur se înalță din hornul bisericii! Și mă mai tem de ceva: mă tem că ți se cer vrute și nevrute. Eu însămi am contribuit cu mult prea multe cereri absurde de-a lungul anilor. Cât trebuie să te fi nedumerit desenele mele, cuvintele scrise cu litere strâmbe și mari. Așa că anul ăsta, în care am primit și-am primit, când nici nu speram și cât nici nu speram – căci s-au întors la mine înflorite semințele plantate în ultimii trei, patru ani, și-am înțeles că altul poate culege bucurie din lucrul făcut de tine la tristețe – anul ăsta, te rog să mă lași pe mine să așez daruri în tolba ta. Împarte-le cui dorești. Nu-s mare lucru. Niște cărți pe care le-am tradus în anii trecuți și care-au apărut acum, dintre care aleg: „Scrisori către Vera” pentru părinți și „Un băiat numit Crăciun” pentru copii. Eventual și cărțile scrise în anii trecuți și apărute acum – n-o să le spun numele, cine le va dori le va găsi. Atât am putut face în atelierele noastre de spiriduș de la penultimul etaj, unde-i tavanul albastru și-o liniște de poți să asculți secundarul. De-aici mă uit iarăși la abur, la luminile străzii, la mașinile care trec. Ceasul din turnul bisericii bate de șapte.
Mă uit uluită, zi de zi, la oamenii care se agită vrând să pună ordine în univers, comentând, comentând, comentând la orice subiect, dar uitând să-și facă întâi ordine în propria ogradă. Ograda mea e asta, Moșule dragă. Un birou, o veioză, plimbarea de o oră la prânz. Mi-am zis, poate cu orgoliul furnicii, că dacă-mi pun ordine în micul meu mușuroi, s-ar putea ca asta să ajute cumva și la ordinea lumii. Cred foarte tare în asta. Vreo doi prieteni mi-au spus că-i indiferență izolarea și-au tras de mine spre vârtejuri comune, unde-ar fi de îndeplinit o datorie pe care nu pot s-o pricep – o prezență la vorbă. Nu m-am dus. Nu mă duc. O să plec capul și-o să spun, deloc indiferentă, departe de zarvă: mi-aș dori să rămân tot aici. Pentru ceilalți, la fel, mi-aș dori să se oprească din roată, din goană, să se dea jos din carusele străine. Să se uite-nspre ei. Să se asculte. Să strecoare mâna în cel mai ascuns buzunar și să vadă ce-o să găsească acolo. Posibil să fie o firimitură, un nimic prețios care, alintat ușurel, va crește și se va așeza miraculos nu pe masa lor, ci pe-a altora. E o putere magică a noastră, dacă de magie e vorba zilele astea: ca din nimic să putem meșteri daruri. Cuvintele, aceste nimicuri splendide, chiar pot schimba lumi. Asta-i tot ce-am avut anul ăsta și asta mă rog – nu la tine, știi bine! – să mi se dea și-n anul care vine: cuvinte și curaj să fur timp. Să mai pot meșteri niște daruri. Apoi, să apară cei care au nevoie de ele.
Mulțumesc,
Vera
(La invitația Ancăi Vancu, pentru Adevărul - Cinci scriitori români îi scriu lui Moș Crăciun)
23 decembrie 2016
2016 în cărți
Două cărți publicate și patru traduceri, grosul fiind lucrat în anii trecuți - din 2013 încoace.
Aproape nimic din ce-am lucrat anul ăsta n-a apărut. 1500 de pagini traduse - patru cărți și jumătate. Una dintre ele e la tipar, apare în ianuarie - Eowyn Ivey. Alta e-n lucru, sunt exact la jumătate - biografia lui Keith Richards / Rolling Stones.
Alături, seria basmelor de buzunar și prezențe în câteva volume colective.
Patru festivaluri literare - Arad, Bistrița, Iași, București. Lecturi din cărțile noi în opt orașe.
Reacții mai multe ca oricând. Nu mi-aș fi imaginat că niște cărți scrise pe teren alunecos și fragil, ca să nu pronunț cuvântul care începe cu s, nici cuvântul care începe cu d, pot aduce atâta bucurie.
Mulțumesc tuturor celor care se hrănesc din cărți, care au citit vreuna dintre cărțile astea și care-au dat semn.
Crăciun fericit!
17 decembrie 2016
„Citește cartea asta”
Cu foarte mulți ani în urmă, când încă avea ursul coadă, iar eu aveam o prietenă foarte bună, adică prin 1991, prietena asta a mea a venit într-o zi pe la mine și, așezată direct pe covor, mi-a spus: „Citește cartea asta”. Afară probabil bătea un vânticel cald care legăna pânza șezlongului din balcon și înfiora crinii. Dana mi-a dăruit o carte sub titlul căreia scria „basm-roman”, iar asta mi s-a părut grozav. Și mai era și un subtitlu atrăgător: „Strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”. Pe copertă scria „Momo”, Michael Ende. Sub coperte aveam să descopăr o poveste incredibil de frumoasă, în esență despre cum își pierd timpul tocmai cei care strigă că n-au timp de pierdut. Pe atunci, încă nu scriam. Dar azi am impresia că probabil prin tot ce-am scris mai apoi am căutat să regăsesc și să păstrez ceva din frumusețea și misterul acestui basm-roman despre timp. „Momo” aș așeza sub bradul oricărui prieten.
„Cărți germane de pus sub brad” - o anchetă de Eli Bădică, pe DLITE, blog de literatură german-român.
„Cărți germane de pus sub brad” - o anchetă de Eli Bădică, pe DLITE, blog de literatură german-român.
16 decembrie 2016
Colindul nucii poleite
E-atâta alb în amintirea asta,
cum caut s-o desfac ca pe o nucă
ce-mi poleiește peste ani fereastra
c-un licăr încercând să îmi aducă
timpul trecut, cu scânteieri și stele,
un urs de pluș cu șorț și cu tichie,
căluți sub brad, în crengi lumânărele,
și patru versuri dintr-o poezie
rostite de fetițe bucălate
(când nu le-aud pitici bărboși iviți
de printre portocale), ciocolate,
ciubuc și turtă dulce, biscuiți,
fereastra aburită... Și, doar mie,
părinții tineri, în bucătărie.
Continuarea în Formula AS din această săptămână, în cadrul anchetei „Zvonuri din zăpezile de-altădată”, de Dia Radu, la care mai răspund Matei Florian și Adina Rosetti.
În același număr, care se găsește de azi la chioșcuri, un interviu pe care i l-am acordat într-una din diminețile trecute Diei Radu.
cum caut s-o desfac ca pe o nucă
ce-mi poleiește peste ani fereastra
c-un licăr încercând să îmi aducă
timpul trecut, cu scânteieri și stele,
un urs de pluș cu șorț și cu tichie,
căluți sub brad, în crengi lumânărele,
și patru versuri dintr-o poezie
rostite de fetițe bucălate
(când nu le-aud pitici bărboși iviți
de printre portocale), ciocolate,
ciubuc și turtă dulce, biscuiți,
fereastra aburită... Și, doar mie,
părinții tineri, în bucătărie.
Continuarea în Formula AS din această săptămână, în cadrul anchetei „Zvonuri din zăpezile de-altădată”, de Dia Radu, la care mai răspund Matei Florian și Adina Rosetti.
În același număr, care se găsește de azi la chioșcuri, un interviu pe care i l-am acordat într-una din diminețile trecute Diei Radu.
15 decembrie 2016
Nu mi-e frică de baubaul recitirii
Nu mi-e frică de baubaul recitirii. Recititul e cel mai bun prieten al scrisului. Dacă atunci când traduc o carte o citesc de cel puțin trei ori la traducere și încă o dată la redactare – dar sunt și cărți citite de opt ori la rând –, la scris pierd șirul, recitesc de mult mai multe ori. Scrisul e circular, e rescris după scris și iar rescris după scris, urmat întotdeauna de recitit la rece, după ce cartea se așază o vreme, astfel că ajungi să știi pe de rost cele mai muzicale pasaje, să îți sară în ochi și cratima ștearsă sau pusă de un redactor conștiincios care vine, totuși, din altă poveste. Apoi, după ce cartea e tipărită, trăiesc în ea încă o vreme. Chiar dacă aș fi pornit deja pe alt drum, mă pomenesc că o iau din nou înapoi, în aceeași poveste, răsfoiesc, recitesc – iar toate astea fac parte dintr-un necesar ritual de desprindere. Se spune că blochează scrisul cărțile nepublicate. Într-o oarecare măsură, da, însă numai o vreme. Apoi poți lăsa praful să se așeze liniștit pe ele. Nu contează prea mult ce ții în sertare. Însă ceea ce-am observat că e foarte important, la mine, este acest recitit al cărții tipărite. Face parte din ciclul de viață al cărții.
Sigur, probabil că întrebarea se referă la cărțile vechi, să zicem la un volum de debut, recitit zece ani mai târziu. Mă uit uneori, nevoită să aleg un text, un fragment. Nu am mari surprize. Știu ce-i acolo. În felul în care atunci când mă privesc în oglindă, mă sperii, dar știu c-o să mă sperii. Mă văd schimbată, obosită, dar știu că așa trebuie să fiu, și fără să ridic ochii din podea sau din chiuvetă. La fel, textul vechi are hibele lui, stângăciile lui de demult, pe care i le cunosc, însă mai este acolo ceva la care țin foarte mult – prospețime, un soi de naivitate, distanță de tot ceea ce înseamnă „lume literară”, o libertate la care visez de fiecare dată când mă gândesc să încep să scriu iarăși o carte. Acolo, la începuturi îmi doresc să ajung.
Pe de altă parte, am debutat târziu, și nu doar că textele scrise până atunci s-au pierdut, dar mai am în sertar două romane pe care, slavă Domnului, nu le-am publicat. Acest prim roman publicat anul ăsta este, așadar, al treilea scris. Pe acelea, nepublicatele, nu le mai recitesc. Din fericire, nu sunt nevoită s-o fac.
Dacă îmi este îngăduit să depășesc și numărul de semne, și tema, aș adăuga un fragment dintr-o scrisoare a lui Nabokov: „ Mi-a fulgerat prin minte o nouă teorie a creaţiei literare, pe care i-am dezvoltat-o imediat (într-un fel, mă gândisem deja la asta: nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-odată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărţii (pagini, rânduri şi aşa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat).”
Nu mi-e frică de baubaul recitirii, ca să închei, mai frică mi-e de cei care scriu despre cărți fără să fi simțit nevoia să o ia de la capăt și astfel să priceapă întregul.
(răspuns la întrebarea „Dacă ai fi nevoit să-ți recitești cărțile, care ar fi teama ta cea mai mare?” - anchetă de Bogdan Coșa, revista Steaua nr. 11-12, 2016)
Sigur, probabil că întrebarea se referă la cărțile vechi, să zicem la un volum de debut, recitit zece ani mai târziu. Mă uit uneori, nevoită să aleg un text, un fragment. Nu am mari surprize. Știu ce-i acolo. În felul în care atunci când mă privesc în oglindă, mă sperii, dar știu c-o să mă sperii. Mă văd schimbată, obosită, dar știu că așa trebuie să fiu, și fără să ridic ochii din podea sau din chiuvetă. La fel, textul vechi are hibele lui, stângăciile lui de demult, pe care i le cunosc, însă mai este acolo ceva la care țin foarte mult – prospețime, un soi de naivitate, distanță de tot ceea ce înseamnă „lume literară”, o libertate la care visez de fiecare dată când mă gândesc să încep să scriu iarăși o carte. Acolo, la începuturi îmi doresc să ajung.
Pe de altă parte, am debutat târziu, și nu doar că textele scrise până atunci s-au pierdut, dar mai am în sertar două romane pe care, slavă Domnului, nu le-am publicat. Acest prim roman publicat anul ăsta este, așadar, al treilea scris. Pe acelea, nepublicatele, nu le mai recitesc. Din fericire, nu sunt nevoită s-o fac.
Dacă îmi este îngăduit să depășesc și numărul de semne, și tema, aș adăuga un fragment dintr-o scrisoare a lui Nabokov: „ Mi-a fulgerat prin minte o nouă teorie a creaţiei literare, pe care i-am dezvoltat-o imediat (într-un fel, mă gândisem deja la asta: nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-odată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărţii (pagini, rânduri şi aşa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat).”
Nu mi-e frică de baubaul recitirii, ca să închei, mai frică mi-e de cei care scriu despre cărți fără să fi simțit nevoia să o ia de la capăt și astfel să priceapă întregul.
(răspuns la întrebarea „Dacă ai fi nevoit să-ți recitești cărțile, care ar fi teama ta cea mai mare?” - anchetă de Bogdan Coșa, revista Steaua nr. 11-12, 2016)
13 decembrie 2016
H.
Pescărușii aduceau scoici uriașe pe mal, le goleau, sideful lor strălucea dintre acele ruginii de chiparos, era soare. Mi-am luat câteva acasă, le-am spălat, mi-am pus cerceii în ele. Țin argint, chihlimbar și topaz în scoici așezate pe rafturi, cum alții își țin zacusca și murăturile în cămară.
11 decembrie 2016
8 decembrie 2016
6 decembrie 2016
These days
These days.
Abia la trei ani de când stau aici încep să simt locul, să îndrăgesc alei, să am cotloanele mele, să știu unde-s păsările, să caut una și să văd alta, să caut o brândușă și să dau de un pănțăruș, să caut un pănțăruș și să dau de un cârcel de glicină, să caut o poveste și să dau de-un sonet. Aproape cum în Sub Arini cândva.
Zile și luni cu traduceri interminabile, de nerostit nici un of, o să dureze. Sfânta Septembrie m-a părăsit. Acum ne rugăm la Februarie, la Martie.
Să traduci o biografie a unui star rock - ceva destul de amuzant, în definitiv, fie ea și de peste un milion de semne. Există pentru toate un mal.
Atât de fericită că parcul mă primește. Jumătatea mea de oră de patrulat fâșia de rai.
(foto VDN)
5 decembrie 2016
„Ferice de acela ce nu”
Eram la un festival de literatură la Timișoara, toamnă, soare, o zi plăcută, stăteam pe o terasă prin centru, mâncam, beam vin roșu, în stânga aveam un prieten, scriitor român, în dreapta era un scriitor sârb, meseriaș, s-a aplecat dintr-o dată spre mine și mi-a șoptit din senin, continuându-și parcă o frază rostită în cealaltă parte: „...dar nu ești fericită”. Și-a dat înainte, ca un corb care-mi bate-n fereastră: „nu ești fericită, unul ca mine poate să vadă.” Am continuat să mâncăm, să vorbim, eu cu prietenul meu, el cu al lui, apoi s-a aplecat și-a scuipat încă un pic de sânge pe jos, m-am uitat, am văzut roșu pe piatră.
Nu trebuie să fii fericit ca să scrii, trebuie doar să nu fii sâcâit și să ai timp. Aș zice că nefericirea e întotdeauna un motor mai bun pentru scris. Și pentru trăit, pur și simplu. Fericirea e supraestimată, gușată și leneșă.
Fericită sunt când văd în Cișmigiu o pasăre nemaivăzută. Aștept pițigoii și deodată apare, mică, ruginie, cu pete mici albe, saltă cu coada înălțată de ici până colo, pe buturugă, pe sub tufe, pe lanțul dintre scaune. O caut și aflu ce este: cea mai mică pasăre de pe la noi, vine iarna, e greu de văzut, și mai greu de fotografiat, și numele ei este pe placul celor care adoră să se troglodească - Troglodytes troglodytes. Pănțărușul. Sau ochiul-boului, ca să rimeze cu-o floare. În prima imagine, stă, o crenguță cețoasă o taie. În a doua, e o săgeată, un abur - a plecat. În altă zi am văzut-o din nou, a stat, a sărit, s-a apropiat. Ăstea-s momente de fericire. Opt grame, o viață.
(foto VDN)
Nu trebuie să fii fericit ca să scrii, trebuie doar să nu fii sâcâit și să ai timp. Aș zice că nefericirea e întotdeauna un motor mai bun pentru scris. Și pentru trăit, pur și simplu. Fericirea e supraestimată, gușată și leneșă.
Fericită sunt când văd în Cișmigiu o pasăre nemaivăzută. Aștept pițigoii și deodată apare, mică, ruginie, cu pete mici albe, saltă cu coada înălțată de ici până colo, pe buturugă, pe sub tufe, pe lanțul dintre scaune. O caut și aflu ce este: cea mai mică pasăre de pe la noi, vine iarna, e greu de văzut, și mai greu de fotografiat, și numele ei este pe placul celor care adoră să se troglodească - Troglodytes troglodytes. Pănțărușul. Sau ochiul-boului, ca să rimeze cu-o floare. În prima imagine, stă, o crenguță cețoasă o taie. În a doua, e o săgeată, un abur - a plecat. În altă zi am văzut-o din nou, a stat, a sărit, s-a apropiat. Ăstea-s momente de fericire. Opt grame, o viață.
(foto VDN)
2 decembrie 2016
Adio, America!
Există undeva în America o bibliotecă a cărţilor nepublicate, o uriaşă colecţie a manuscriselor refuzate. Despre Biblioteca Brautigan am aflat din Bartleby & Co, a lui Enrique Vila-Matas.
Zicea acolo că biblioteca asta „cuprinde numai cărţi avortate. Cei care au astfel de cărţi şi vor să le trimită Bibliotecii lui Nu sau Brautigan, nu trebuie decât să le expedieze pe adresa localităţii Burlington, Vermont, SUA. Ştiu din sursă sigură că – deşi sunt interesaţi să adune doar manuscrise proaste – nu resping nici unul; din contră, au grijă de ele şi le expun cu maximă plăcere şi respect.”
Când am citit asta, aşteptam răspuns de la o editură pentru un manuscris trimis de câteva luni. Muncisem trei ani la carte. Eram hotărâtă ca, în cazul în care mi se respingea la editura asta bună, să nu încerc în altă parte, ci să trimit manuscrisul aici, la biblioteca-muzeu. Am căutat pe internet. M-am asigurat că locul există cu-adevărat. Biblioteca Brautigan reuneşte peste 300 de manuscrise, „urmând viziunea scriitorului Richard Brautigan de a crea o casă (ce frumos se potrivește aici cuvântul „home”, traductibil şi prin „azil”) pentru acele volume nedorite, lirice şi chinuite, ale scriitorilor americani, fără să fie judecate în privinţa conţinutului sau tehnicii. Enter here.” Am dat click. Am văzut un loc cu verdeaţă, şiruri de copaci, un câmp, nişte oi. Ce loc de îngropăciune ideal! Ce minunat or sta acolo, mute, cărţile refuzate, şi poate că or şuşoti între ele doar dimineaţa devreme, umăr în umăr, „ţi-e frig?”, „nu, m-am obişnuit, dar o îmbrăţişare n-ar strica”, „vino-ncoace”, „ai grijă la colţul acela, e plin de adjective”. Dar... Am tresărit, am dat înapoi. Ale scriitorilor americani, am citit bine? Da, americani. Nu se poate. Poate că e doar un detaliu, n-are cum să fie adevărat. Poate că dacă am da timpul nu foarte mult înapoi, am vedea ce ar face dacă li s-ar încredinţa, să zicem, un manuscris al lui Beckett, primul roman, refuzatul, Dream of Fair to Middling Women, publicat postum, la treizeci de ani de la scriere și la trei ani după moarte. Să zicem că îl ducem la muzeu. Se primeşte? „Nu-i american, dar vă rog. Văd că aveţi şi-un autor care stă în Ecuador.” „Da, dar ăsta s-a născut în America...” „Haideţi, doamnă, romanul e scris în engleză, îl primiţi?” Sau următoarele două romane, respinse de câte treizeci, patruzeci de ori, înainte să vadă, cum se zice, lumina. Lumina tiparului. As opposed to bezna sertarului. Ar fi expuse într-o vitrină specială, excepţia excepţiei, cu scuze încrustate mărunt pe o plăcuţă de argint. Da, dar ce șansă poţi avea ca român? Ei bine, gândul că o carte respinsă de o editură ar fi respinsă şi de muzeul cărţilor respinse ar fi prea greu de îndurat. Iată cartea cea mai nedreptăţită din lume. Respinsa din lumea respinşilor. Însă n-am apucat să-mi savurez prea mult gheara care începea să mă strângă. Publicare aprobată. Adio, muzeu, adio, America! Însă tot îmi mai place să mă gândesc din când în când la asta. Nefericirea hrănește.
(Răspuns la întrebarea „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?”, anchetă realizată de Cristian Pătrășconiu, revista Orizont).
Zicea acolo că biblioteca asta „cuprinde numai cărţi avortate. Cei care au astfel de cărţi şi vor să le trimită Bibliotecii lui Nu sau Brautigan, nu trebuie decât să le expedieze pe adresa localităţii Burlington, Vermont, SUA. Ştiu din sursă sigură că – deşi sunt interesaţi să adune doar manuscrise proaste – nu resping nici unul; din contră, au grijă de ele şi le expun cu maximă plăcere şi respect.”
Când am citit asta, aşteptam răspuns de la o editură pentru un manuscris trimis de câteva luni. Muncisem trei ani la carte. Eram hotărâtă ca, în cazul în care mi se respingea la editura asta bună, să nu încerc în altă parte, ci să trimit manuscrisul aici, la biblioteca-muzeu. Am căutat pe internet. M-am asigurat că locul există cu-adevărat. Biblioteca Brautigan reuneşte peste 300 de manuscrise, „urmând viziunea scriitorului Richard Brautigan de a crea o casă (ce frumos se potrivește aici cuvântul „home”, traductibil şi prin „azil”) pentru acele volume nedorite, lirice şi chinuite, ale scriitorilor americani, fără să fie judecate în privinţa conţinutului sau tehnicii. Enter here.” Am dat click. Am văzut un loc cu verdeaţă, şiruri de copaci, un câmp, nişte oi. Ce loc de îngropăciune ideal! Ce minunat or sta acolo, mute, cărţile refuzate, şi poate că or şuşoti între ele doar dimineaţa devreme, umăr în umăr, „ţi-e frig?”, „nu, m-am obişnuit, dar o îmbrăţişare n-ar strica”, „vino-ncoace”, „ai grijă la colţul acela, e plin de adjective”. Dar... Am tresărit, am dat înapoi. Ale scriitorilor americani, am citit bine? Da, americani. Nu se poate. Poate că e doar un detaliu, n-are cum să fie adevărat. Poate că dacă am da timpul nu foarte mult înapoi, am vedea ce ar face dacă li s-ar încredinţa, să zicem, un manuscris al lui Beckett, primul roman, refuzatul, Dream of Fair to Middling Women, publicat postum, la treizeci de ani de la scriere și la trei ani după moarte. Să zicem că îl ducem la muzeu. Se primeşte? „Nu-i american, dar vă rog. Văd că aveţi şi-un autor care stă în Ecuador.” „Da, dar ăsta s-a născut în America...” „Haideţi, doamnă, romanul e scris în engleză, îl primiţi?” Sau următoarele două romane, respinse de câte treizeci, patruzeci de ori, înainte să vadă, cum se zice, lumina. Lumina tiparului. As opposed to bezna sertarului. Ar fi expuse într-o vitrină specială, excepţia excepţiei, cu scuze încrustate mărunt pe o plăcuţă de argint. Da, dar ce șansă poţi avea ca român? Ei bine, gândul că o carte respinsă de o editură ar fi respinsă şi de muzeul cărţilor respinse ar fi prea greu de îndurat. Iată cartea cea mai nedreptăţită din lume. Respinsa din lumea respinşilor. Însă n-am apucat să-mi savurez prea mult gheara care începea să mă strângă. Publicare aprobată. Adio, muzeu, adio, America! Însă tot îmi mai place să mă gândesc din când în când la asta. Nefericirea hrănește.
(Răspuns la întrebarea „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?”, anchetă realizată de Cristian Pătrășconiu, revista Orizont).
29 noiembrie 2016
FILB - 8, 9 decembrie
Festivalul Internaţional de Literatură – Bucureşti - „Adio, arme?”
Ediția a IX-a • 8, 9 decembrie 2016
ora 18:00, la Clubul Țăranului
Avem ghinionul de a trăi vremuri interesante: asistăm la nașterea naționalismelor care mai de care mai agresive, la triumful discursului xenofob, la o uniformizare a gândirii pe coordonatele unui „bun-simț” plat și lipsit de nuanțe. Am intenționat chiar de la nașterea acestui Festival, în 2008, să construim o platformă de libertate și de non-conformism și credem că e din ce în ce mai pregnantă nevoia de a ne întreba dacă literatura nu ar trebui să reintre în istorie și să folosească unica ei armă, cuvântul, împotriva unei lumi care de ceva vreme bolborosește și se bâlbâie. Scriitorii invitați în această a noua ediție a FILB au fiecare felul său de a lupta împotriva realității, fie refugiindu-se în trecut și în legendă, fie în basm și memorie, fie de-a dreptul, practicând o critică socială virulentă. Îi unește ceea ce ar trebui să fie – și este – motorul din spatele oricărui vehicul literar autentic: refuzul lumii așa cum este ea. Ediția aceasta le pune o întrebare retorică, așadar: Adio, arme? Răspunsul îl știm, dar vrem să-l auzim clar și răspicat.
(Bogdan-Alexandru Stănescu, Președintele FILB)
Joi, 8 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Despre «scriitura feminină»: există o scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară și pentru jurnalismul cultural?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Irina Teodorescu (Franța)
• Veronica D. Niculescu
• Lavinia Braniște
• Irina Georgescu Groza
Vineri, 9 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Fuga de realitate: utopii, patrii adoptate, realism magic. Ce se întâmplă cu bunul și bătrânul realism?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Jan Koneffke (Germania)
• Marin Mălaicu-Hondrari
• Vlad Zografi
• Tudor Ganea
http://www.filb.ro/
Ediția a IX-a • 8, 9 decembrie 2016
ora 18:00, la Clubul Țăranului
Avem ghinionul de a trăi vremuri interesante: asistăm la nașterea naționalismelor care mai de care mai agresive, la triumful discursului xenofob, la o uniformizare a gândirii pe coordonatele unui „bun-simț” plat și lipsit de nuanțe. Am intenționat chiar de la nașterea acestui Festival, în 2008, să construim o platformă de libertate și de non-conformism și credem că e din ce în ce mai pregnantă nevoia de a ne întreba dacă literatura nu ar trebui să reintre în istorie și să folosească unica ei armă, cuvântul, împotriva unei lumi care de ceva vreme bolborosește și se bâlbâie. Scriitorii invitați în această a noua ediție a FILB au fiecare felul său de a lupta împotriva realității, fie refugiindu-se în trecut și în legendă, fie în basm și memorie, fie de-a dreptul, practicând o critică socială virulentă. Îi unește ceea ce ar trebui să fie – și este – motorul din spatele oricărui vehicul literar autentic: refuzul lumii așa cum este ea. Ediția aceasta le pune o întrebare retorică, așadar: Adio, arme? Răspunsul îl știm, dar vrem să-l auzim clar și răspicat.
(Bogdan-Alexandru Stănescu, Președintele FILB)
Joi, 8 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Despre «scriitura feminină»: există o scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară și pentru jurnalismul cultural?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Irina Teodorescu (Franța)
• Veronica D. Niculescu
• Lavinia Braniște
• Irina Georgescu Groza
Vineri, 9 decembrie
Lecturi publice și dezbatere cu tema „Fuga de realitate: utopii, patrii adoptate, realism magic. Ce se întâmplă cu bunul și bătrânul realism?”
Ora 18.00, Clubul Țăranului
Participă:
• Jan Koneffke (Germania)
• Marin Mălaicu-Hondrari
• Vlad Zografi
• Tudor Ganea
http://www.filb.ro/
27 noiembrie 2016
Lângă geam, privind amar; nuanțele tristeții
„Copilul a venit acasă într-o stare sufletească cum nu l-am văzut niciodată. Tu știi cum trăiește el de profund în lumea închipuirilor și această primă destrămare a iluziilor a avut un efect îngrijorător. Oricât am încercat, și mă-sa mare, și eu, nu l-am putut remonta. La toate încercările noastre de a-l convinge de contrariul celor spuse de învățătoare, nu reacționa decât cu o muțenie absolută. S-a tras toată ziua lângă geam și privea undeva în neștire, cu ochișorii umezi și privind amar la orice cuvânt i-l adresam.” - Radu Stanca despre predispoziția melancolică a fiului său, Barbu, într-o scrisoare din 25 decembrie 1961.
„Desigur, nuanțele tristeții sunt multe. Dar, în general, ea se manifestă printr-o atitudine de refugiu intelectual, de bunăvoință amară, de suferință înfrântă sau înfrânată, de retragere înțeleaptă în destin. Timpul, scurgând din orice stare sufletească tensiunea, o transformă pe aceasta în înlănțuire sălbatecă, în jăratec ascuns sub cenușe. Căci tristețea nu e altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristețe. Bucuria în declin e tristețe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți; pentru că, la limita lor inferioară, stă mereu aceeași matcă esențială a oricărui afect tensional: tristețea, adică echilibrul, adică unitarul.” - Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, 1942
Din 111 cele mai frumoase poezii de Radu Stanca, ediție îngrijită de Cosmin Ciotloș, Ed. Nemira, 2016 - deliciul tristeților acestor zile.
„Desigur, nuanțele tristeții sunt multe. Dar, în general, ea se manifestă printr-o atitudine de refugiu intelectual, de bunăvoință amară, de suferință înfrântă sau înfrânată, de retragere înțeleaptă în destin. Timpul, scurgând din orice stare sufletească tensiunea, o transformă pe aceasta în înlănțuire sălbatecă, în jăratec ascuns sub cenușe. Căci tristețea nu e altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristețe. Bucuria în declin e tristețe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți; pentru că, la limita lor inferioară, stă mereu aceeași matcă esențială a oricărui afect tensional: tristețea, adică echilibrul, adică unitarul.” - Radu Stanca, „Ceva despre tristețe”, 1942
Din 111 cele mai frumoase poezii de Radu Stanca, ediție îngrijită de Cosmin Ciotloș, Ed. Nemira, 2016 - deliciul tristeților acestor zile.
26 noiembrie 2016
Ieri
Tinichele, tinichele, vai de liniștile mele.
Cișmigiul, atât de aproape. Diminețile reci. Mestecenii tineri. Motanul negru la pândă dincolo de parapet, în preajma unei capcane pentru șobolani. Ultimele două brândușe, bulbii ceilalți scoțând fire verzi din pământul crăpat, neștiutori la seceră și frig. Cuibul de frunze al lebedelor negre, acum răsfirat, dispărut. Iedera înflorită, nici un fluture. Chioșcul cu băncile proaspăt vopsite - nu te așeza, mergi mai departe. Aleea glicinelor, un om și un câine cu glugă. Pițigoii, ciocănitoarea, pănțărușul văzut pentru prima oară acum. Pasăre mică, pasăre infimă, cum stai tu pe buturuga pe care urcă o iederă, cu toată viața ta cuprinsă în opt grame de carne, piele și pene.
Ei te iubesc în piept cu tinichele, dar cum se veselesc în zilele tale de ocnă. Viața-i frumoasă, viața-i frumoasă. Departe, departe.
24 noiembrie 2016
Azi
Final de toamnă-n Cișmigiu
Capcanele de șobolani sunt goale,
cățeii zburdă printre răhăței,
o ultimă brândușă își prăvale
scufia strâmbă spre un ciot de tei.
Bătrânii cu sacoși, pâinici și lapte
se uită la un avion și gem
înțepeniți cu capul dat pe spate
lângă statuia rece-a lui Tradem.
(Foto: VDN)
21 noiembrie 2016
SV și SVJS la Gaudeamus
Lansarea „Spre văi de jad și sălbăție”, cu Cosmin Ciotloș, Bogdan-Alexandru Stănescu, Adina Dinițoiu, Eli Bădică.
Apare „Scrisori către Vera”.
Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducerea volumului „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov, apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Juriul: Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter.
Am primit cu emoție și mirare premiul pentru traducere la finalul Târgului Gaudeamus. Volumul „Scrisori către Vera” cuprinde, în cele 734 de pagini ale sale, două povești de dragoste: pe de o parte, este povestea iubirii lui Vladimir Nabokov pentru soția sa, Vera, de-a lungul a 53 de ani (scrisorile curg din 1923 în 1976), pe de altă parte este și povestea de dragoste a lui Nabokov pentru literatură. „Vreau să scriu” și „vreau să fiu cu tine” ar fi cele două teme mari ale cărții care se poate citi ca un splendid roman. Am tradus cu multă plăcere volumul, este a opta carte pe care o traduc din seria de autor Vladimir Nabokov de la Polirom, și îmi doresc mult ca prin scrisori cititorii să se îndrepte spre romanele lui Nabokov. Mulțumesc juriului alcătuit din Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter, precum și cititorilor pentru entuziasmul grozav arătat acestei cărți.
Comunicatul Editurii Polirom.
***
Scrisori în literatură, o emisiune de Dorina Călin la Radio România Cultural.
Apare „Scrisori către Vera”.
Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducerea volumului „Scrisori către Vera” de Vladimir Nabokov, apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Juriul: Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter.
Am primit cu emoție și mirare premiul pentru traducere la finalul Târgului Gaudeamus. Volumul „Scrisori către Vera” cuprinde, în cele 734 de pagini ale sale, două povești de dragoste: pe de o parte, este povestea iubirii lui Vladimir Nabokov pentru soția sa, Vera, de-a lungul a 53 de ani (scrisorile curg din 1923 în 1976), pe de altă parte este și povestea de dragoste a lui Nabokov pentru literatură. „Vreau să scriu” și „vreau să fiu cu tine” ar fi cele două teme mari ale cărții care se poate citi ca un splendid roman. Am tradus cu multă plăcere volumul, este a opta carte pe care o traduc din seria de autor Vladimir Nabokov de la Polirom, și îmi doresc mult ca prin scrisori cititorii să se îndrepte spre romanele lui Nabokov. Mulțumesc juriului alcătuit din Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter, precum și cititorilor pentru entuziasmul grozav arătat acestei cărți.
Comunicatul Editurii Polirom.
***
Scrisori în literatură, o emisiune de Dorina Călin la Radio România Cultural.
18 noiembrie 2016
15 noiembrie 2016
Azi
Trifoi în parcul din fața casei, ca decupat din Foc palid, unde „pe peluză: / Trifoi cu-al zorilor topaz pe buză / Și Shade într-un pantof și pijama.”, când ieși dintr-o traducere și mergi să iei șpalturi din alta, amânându-te veșnic, amânându-te veșnic.
(Foto: VDN)
13 noiembrie 2016
Lansări la târgul de carte
Lansări la târgul de carte Gaudeamus:
Standul Editurii Polirom
Spre văi de jad și sălbăție, Veronica D. Niculescu - vineri, 18 noiembrie, ora 18.30.
Invitați: Adina Dinițoiu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș
Moderatoare: Eli Bădică
Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov (trad. VDN) - sâmbătă, 19 noiembrie, ora 13.30.
Invitaţi: Veronica D. Niculescu, Dana Pîrvan, Mircea Mihăieş
Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu
Standul Editurii Nemira
Un băiat numit Crăciun, Matt Haig (trad. VDN) - vineri, 18 noiembrie, ora 11.30
De asemenea, în curs de apariție, la Editura Polirom, Spre marginea luminoasă a lumii, Eowyn Ivey (trad. VDN).
Standul Editurii Polirom
Spre văi de jad și sălbăție, Veronica D. Niculescu - vineri, 18 noiembrie, ora 18.30.
Invitați: Adina Dinițoiu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș
Moderatoare: Eli Bădică
Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov (trad. VDN) - sâmbătă, 19 noiembrie, ora 13.30.
Invitaţi: Veronica D. Niculescu, Dana Pîrvan, Mircea Mihăieş
Moderator: Bogdan-Alexandru Stănescu
Standul Editurii Nemira
Un băiat numit Crăciun, Matt Haig (trad. VDN) - vineri, 18 noiembrie, ora 11.30
De asemenea, în curs de apariție, la Editura Polirom, Spre marginea luminoasă a lumii, Eowyn Ivey (trad. VDN).
12 noiembrie 2016
La chiparoși
Roșii, chiparoșii.
Joi, când am traversat Herăstrăul, patru cormorani fericiți că nu-s oameni, plutind în perechi, dispărând, apărând, pești pe sub pod, roșii chiparoșii, motan birmanez tăcut, motan negru insistent, vreo doi obsedați dând târcoale femeii care se apleacă să fotografieze măceșii, frig și o liniște incredibilă - între un birou și un altul.
Azi șpalturi, înapoi și înainte. Peretele gri - peretele alb.
Visul recurent, cel cu crima necunoscută, uitată, descoperită, în altă formă, revenit noaptea trecută; mereu începe altfel, nu știu unde duce, mereu se termină la fel, ei mă așteaptă afară; de data asta, mută, mama îmi strecoară în mână un plic plin cu bani, să am să mă descurc o vreme, oriunde m-aș duce. Totul se frânge îngrozitor de dureros - nu am ieșire. Credeam că l-am stins. Nu.
Mă trezesc, înțeleg că a revenit visul cu vina îngropată, adorm greu, visez iar, o istorie, o regină, o comoară, Laura îmi vorbește încântată de toate acestea, pe mine nu mă atinge nimic din ce-o emoționează pe ea, mă uit la un tezaur fără nici un fior, mă aplec să văd un singur detaliu, într-un colț e un inel cu o piatră mare, roz pal, atât de limpede, o apă de trandafiri, mă uit prin piatră și văd dincolo de ea, metalul, montura, such beauty, oh, such beauty, oftez și izbucnesc în lacrimi, Laura îmi cuprinde capul în mâini, în poală, caută să mă liniștească, mă trezesc plângând. Such beauty, oh, such beauty.
(Foto: VDN)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)