Aici, a doua zi

Mă aflu aici. House of Čolović, în Mala Vrbica, sat lîngă Kragujevac, Šumadija, Serbian Tuscany. Este prima mea experiență Writers in Residence și totodată sînt prima care deschide șirul invitaților în programul realizat de Ministerul Culturii din Serbia și de Biblioteca "Vuk Karadzic", Kragujevac.
N-am nici un merit să mă aflu aici, niciodată n-am înțeles cum pleacă scriitorii cînd pleacă, eu doar am trimis un cv unui scriitor sîrb ale cărui povești îmi plăcuseră (așa de mult, încît pe una am tradus-o de drag), el mi l-a cerut și depus pentru o rezidență la ei, la Ministerul Culturii, iar într-o bună zi, astă-primăvară, m-am trezit că am fost aleasă. Nici o instituție românească implicată.
Vor urma lecturi și vizite, dar deocamdată n-am de făcut nimic altceva decît să lenevesc și să fac ce poftesc.

După șocul de ieri - fiindcă șocantă poate fi și întîlnirea cu un loc ideal pentru scris și leneveală - m-am trezit devreme și am petrecut cîteva ore bune în locul ales pentru dus povestea la capăt. Nu se trezise nimeni, avantaj eu și ora României.
Alegerea locului a fost dificilă. Fiindcă așa-i cînd ai prea multe opțiuni la dispoziție. Aici este o curte circulară, cu casele aceleiași familii de jur împrejur și nenumărate cotloane unde să te joci de-a ariciul și sobolul. Să fie la una dintre măsuțele de sub nuci, să fie în leagănul larg de lîngă piscină, să fie pe unul din scaunele de lemn de sub tei, dinspre casa bunicilor, să fie în camera cu vestigiile familiei, să fie în camera mea, să fie pe terasa din față? Nu, e pe terasa lungă din spatele casei, cu închidere (și cu deschidere) din geamuri glisante, cu vedere către o pantă lină și spre casa străveche de jos, amintind de cele din Dumbrava Sibiului, și dincolo de ea curți largi pe unde cred că trec seara oile, și dincolo de acestea doar dealuri și copaci cît vezi cu ochii.

Primele momente ale dimineții le-am petrecut mută în fața ecranului, apoi privind nesătulă la joaca celor patru pisici ale casei, un motan bătrîn, o pisică mamă și un tînăr tată, plus puiul care încă mai suge și îi fugărește pe toți, salturi, salturi.
Dar și mai devreme, la fereastra din camera mea, fusese spectacolul dat de o droaie de veverițe în nuci, niciodată n-am văzut atîtea veverițe, dar și mai fascinante erau sunetele, sunetele nemaiauzite vreodată.
Despre sunete trebuie scrisă o altă postare. Să nu uit de dinamita nuntașilor de aseară, de muzică și de păsările mari, nocturne, zburînd din copaci cu un țipăt.

Despre loc.
House of Čolović, aflată în centrul unei moșii de o sută cincizeci de hectare, în satul Mala Vrbica, moșie ce a aparținut cîndva fraților Čolović. Istoria este copleșitoare. Una dintre cele mai vechi și influente familii ale acestei zone a Serbiei, care a dat intelectuali, soldați, chiar și un campion de tir între cele două războaie mondiale. În trei curți circulare se află clădirile vechi și noi ale acestei familii.
Casa Veche, construită la începutul secolului 19, este monument protejat de stat, amintește de frumusețile noastre din Dumbravă.
La trei tei distanță, cum scrie în micul prospect care-i nimic față de realitate, se află Casa Nouă. Construită în 1900 și restaurată în 2010. Un amestec de vechi și nou, cum să îi zicem, este un vechi minunat pus în valoare, o casă muzeu în care parcă te temi să pășești, dar ești îndemnat să te uiți, să atingi, să dormi... Documente, trofee, poze de familie, obiecte unice cu valoare sentimentală și istorică, pînă și reclame ale vremii, mobilier de atunci și de acum, totul frumos și grozav de funcțional, o casă nouă îmbrăcată în hainele vechi excelent prezervate... Inteligent renovată, cu apartamente moderne sus, în fostul pod, apartamente purtînd nume de femeie - eu mi l-am ales pe Milunca, după ce am cam refuzat să stau jos, în dormitorul muzeu, unde aveam senzația acută că deranjez de la primii doi pași înăuntru. În spate casa istorică, dealuri și cer, în laterală piscină și mese delicioase pregătite de Ivan, cel care se ocupă de oaspeți, nepotul proprietarului acestui loc incredibil.

Este duminică. Au venit în vizită unchi și alți unchi, toți bărbații familiei sînt atît de înalți și îți strîng mîna cu putere. Septuagenari, octogenari, purtătorii unei gene speciale, cu particularități vizibile la toți, o anumită vigoare, o anumită ținută. Se îmbrățișează scurt și apoi discută, discută, mi se transmite senzația neprețuită a unei familii mari și închegate, trecînd peste epoci și vremuri, plănuind hățurile prezentului. Mă retrag pe terasa cealaltă, să-i zicem a mea, după ce Ivan ne-a delectat cu o plăcintă cu brînză (iar aseară una cu zucchini), nici o pisică nicăieri, se face cald iarăși, inima stă cuminte la locul ei, la fel ca și timpul.
Pisicile levenesc pe treptele casei.