Pene

Ar fi multe de povestit, dar nimic nu e mai important decît asta.

Cuibul devine mic. Puii cresc uimitor de mult într-o zi. Dacă te uiţi atent, atunci cînd respiră îi vezi şi cum cresc. Pene. Aripioare.
Nu vreau să plece. Îmi amintesc cum rămîneam, fetiţă fiind, lipită de geam atunci cînd mama se ducea pînă la piaţă. Mă uitam la ea cum se duce, cum se duce, uite-o cum a dispărut printre copaci, pe după blocuri, şi tragismul meu în plină îmbobocire mă îndemna să îmi spun o poveste despre cum nu se mai întoarce, eşti singură, ai rămas singură pentru totdeauna, aici, lîngă geam.

Pravalia culturala

Pur şi simplu: s-a redeschis Prăvălia culturală.
În anii de glorie 2006 şi 2007, cînd totul se deschidea şi înflorea, şi nu doar Sibiul avea şapte capete, se înfiinţase această prăvălie. Scriam de una, de alta, era o mare plăcere, lăsam deoparte treburile de bifat din agende, era mai frumos ca în zilele de muncă voluntară din copilărie, în faţa blocului, cînd puneam flori şi copaci îndrumaţi de o profesoară de rusă. Era. În anii aceia solzoşi, se adunau banii pe carduri şi nu aveai timp nici să te duci să priveşti ecranul bancomatului, darămite să cheltuieşti. Fuse şi se duse. În vremurile leşinat-hămesite de-acum, cu un singur cap şi şi-acela cu ochii în pămînt, cînd totul se închide, cînd totul s-a închis, uite că se mai şi deschide ceva. Încîntată de invitaţie! Mulţumesc pentru data trecută, vorba lui Cornel Mihai Ungureanu, şi mulţumesc pentru acum. Să sperăm că o să se aşeze lume pe băncuţă.

Faptul că micuţele mele contribuţii sînt aşezate în cutia cu Boabe pentru păsări sălbatice e o întîmplare foarte frumoasă, e o întîmplare.

Cuibul

Unde rămăsesem?
Cînd m-am întors de la Timişoara, zilele trecute, am lăsat geanta lîngă uşă, nici n-am intrat în casă, am dat fuga sub brad. Cine, cine, cine oare se debarasase de înveliş?
Apoi fuga sus, şi de-atunci tot sorb din priviri, e un potop de tandreţe, nici Peeping Tom n-a avut vreodată parte de atîta bucurie.
Sînt doi pui, azi împlinesc o săptămînă. Soţii Gugu vin pe rînd, îi acoperă - tot mai greu, fiindcă puii cresc atît de repede - îi hrănesc cu un "lapte" din guşă, deja încep să-i lase şi singurei pentru cîteva minute. Încă au puf galben, deja au şi pene. În două săptămîni probabil cuibul va fi gol. Dar mai e un infinit pînă atunci.
Iată:

Foca

Tocmai am venit de la atelierul de proză de la Colegiul "Gheorghe Lazăr", de care pomeneam mai jos. Ne-am jucat de-a Literatura fără eu-uri. Joaca mea preferată, cu ascunzişuri nenumărate, cu o singură intrare şi multe, neaşteptate ieşiri. Dar am venit ca să plec. Şi ca să spun că şi eu m-am jucat, la rîndul meu, scriind la temă dată. Un text pentru prieteni. Mulţumesc din suflet pentru provocare. Ce-a ieşit e aici, în Dilema veche.

Timisoara

Doar fotografii.
Mereu cu jumătate de anotimp înainte.

Şi-am venit repede acasă ca să merg aici. Şi m-am simţit minunat azi, ca o elevă. Ţrrr...

Trenuri trenuri

Trenuri, trenuri, trenuri, trenuri. Fazani, iepuri, căprioară, berze. Cafea. Carte. Măsuță. Slavă domnului, acum nici urmă de pocăiți. Vulpe!
Fericire:

Vatra Dornei

Noaptea tîrziu, în drum către gară, m-a năpădit
frica - spaima că n-am să ajung
la vreme - și am început să alerg printre gropi. Era frig.
Cînd am traversat șinele, știu
că m-am împiedicat între sîrme,
și am căzut. M-am lovit la picior.
Nemișcat, întins la pămînt, cu glezna apucată răutăcios
în tot felul de fire subțiri - dar rezistente -
știu că am vrut o clipă să mă întorc pe spate,
cu fața în sus, și să privesc astfel o veșnicie
stelele. Nu doream însă îndeajuns de tare asta.
Cînd m-am ridicat și am pornit mai departe
noaptea era deopotrivă străină, ca oricare
din nopțile de pînă atunci. În gară,
am constatat că venisem cu mult prea devreme.
Am stat după aceea o mulțime
în restaurant, cu fața ascunsă în mîinile
rezemate în coate pe masa murdară - să nu
se vadă cum îmi vine să rîd.

Mircea Ivănescu, Alte poeme, Editura Albatros, 1973.

Oare citise Watt?

Asteptarea

Mai întîi a fost aşa, doar o străfulgerare. Cîte o clipă, cîte o imagine, un fîlfîit, goană. Apoi încrederea, grija, teama, aşteptarea, zile în şir.
De mai bine de două săptămîni, nu mai deschid fereastra de la dormitor. Dar sînt acolo, dincoace, mă uit printre frunzele narciselor, prin fanta dintre perdele.
Spuneam că la fereastra mea se cloceşte ceva. Nimic metaforic. Am un cuib de guguştiuci. Iar astăzi aştept şi aştept şi aştept, ar putea fi ziua, dar nu ştiu dacă o să mai apuc să văd ceva.

Străfulgerare:

Căutarea locului bun, încrederea, aşezarea în cele din urmă, cu multă şi migăloasă muncă:

Şi deodată, într-o sîmbătă dimineaţă:

Şi citim, şi aflăm că întotdeauna sînt două. Şi apoi, duminică dimineaţă:

Şi apoi adevărata aşteptare, cincisprezece zile şi nopţi, şi mai ales în nopţile cu vînt, cînd în toiul furtunii, din adăpostul meu le ziceam, îi rugam Rezistaţi, rezistaţi, o să treacă, şi ei rezistau, şi nu de ruga mea, chiar şi atunci cînd orice om ar fi plecat. Se zgîlţîia bradul de-ai fi zis că într-o clipă o să fie smuls cu totul, dar păsăroiul, acela dintre cei doi aflaţi în schimb, rezista, rezista.

Bradul meu, bradul meu, ce frumos e să te-mpart.

Povesti

M-am simţit vie.
E un mare dar să fii invitat să citeşti de-ale tale, oricît te-ai zbate înainte că n-o să fie bine, că nu ai de ce, că nu are rost, că mai bine ai fugi în ultima clipă. E un mare dar să întîlneşti oameni, să le vezi şi să le auzi sclipirile. Şi au sclipit! Cei din Zona nouă, fiindcă de ei este vorba. Cenaclul coordonat de Radu Vancu.
Am citit alături de Rita Chirian. Ea ne-a delectat cu poeziile din asperger. Eu am citit două povestiri scurte, extremele din Roşu, roşu, catifea. Care va să vină la Casa de pariuri literare. Eu am rămas fără suflare, dar povestirile au dat din coadă şi s-au bucurat de plimbare.

P.S.: Apropo de toată tevatura cu proza scurtă. Nehotărîtă, i-am rugat pe studenţi să aleagă ei ce ar dori să citesc: un capitol de roman sau două povestiri. Toate noi. Radu Vancu i-a rugat direct - să ridice mîna. Cine vrea povestiri? Atît de multe mîini, încît întrebarea cu romanul n-a mai avut rost.
Go, proza scurtă, go!

Antonio Tabucchi

L-am întîlnit la Sibiu, era în vara lui 2008, el străbătea România însoţit de Norman Manea. Au lansat cărţi, s-au plimbat prin centrul oraşului, au văzut berzele de la Podul Minciunilor, au rîs, ne-au fermecat. Am rămas vrăjită după vizită şi mai ales apoi, după ce am citit "Se face tot mai tîrziu", şi mi-am dorit mult, mult de tot, ca măcar o clipă prelungă să trăiesc ca într-una dintre povestirile lui, ca măcar o singură dată o frază să-mi iasă ca acelea ale lui. Mi-am dorit, şi sigur că mi-e foarte ruşine s-o spun, să pot scrie ca el. Şi cu încîntare şi neruşinare am spus-o celor foarte apropiaţi. Se întîmplase ceva. Şi am tot recitit cartea aceasta, şi apoi şi alta, dar acolo sînt lucruri care nu se pot învăţa, ele se trăiesc şi se dizolvă în tine, este unul dintre acele soiuri de frumuseţe care nu poate fi posedată.

Acum Antonio Tabucchi a murit şi nu ne rămîne decît să citim, ascultînd, văzînd:

Iubito,

el venise în seara aceea de departe şi era obosit. Obosit de somn, pentru că dormise multă vreme. Dar cît de multă? A, multă, vreme îndelungată. Se simţea ca urîtul din pădurea adormită. Pădure în sensul de codru, iar în mijlocul drumului era o piatră. Şi nu ştiuse să treacă dincolo de ea şi de aceea rămăsese să facă pe urîtul din pădurea adormită.

(Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez - din volumul Se face tot mai tîrziu, editura Polirom, traducere de Mihai Minculescu)


În fotografia făcută de mine la Sibiu, cel mai fericit moment trăit vreodată de vitrina magazinului Billa.

Inseninari

Doamne, ce s-a înseninat. Dar chiar, ce s-a mai înseninat.
Traduc o carte frumoasă, frumoasă, ce lux să o pot alege şi să simt că am ales bine, frumoasă e cuvîntul potrivit. Zicea cineva că pentru cît se plătesc traducerile nici nu s-ar ridica din pat. Somn uşor! Pentru mine povestea asta e chiar un motiv să mă scol din pat dimineaţa. Şi aprind lampa odată cu femeia din carte, şi-mi leg ghetele, şi mă duc la rîu, şi încerc cît e gheaţa de groasă, şi trec, şi trec, pînă dincolo, la peretele de stîncă, şi ascult muzica fisurilor şi apoi mă întorc, şi pun cartofii pe masă, şi el vine, şi parcă nu mă aude cînd îi zic că m-am dus astăzi la rîu, ba mă aude, zice să mă ţin departe, gheaţa nu-i încă groasă destul. Nu înţelege. Dar şi lui i-au apărut fire albe. Se lasă noaptea, se termină primul capitol. Cucerită, adorm odată cu femeia din carte, cu faţa la pereţii din buşteni. Alaska, 1920.
Iar la fereastra mea se cloceşte ceva. Despre asta va urma.

La Bucuresti

Unde să te duci tu la Bucureşti, între betoane?
Aici:

sau aici:

sau aici:

sau pe lîngă acest Scumpetu Somnorosu:

sau ca să socializez cu un cameleon subit îndrăgostit de clipitul insidios al ochilor, gesticulînd dornic, gargui însufleţit, mînuţe, burtică, găurel expus cu dulcea neruşinare a animalelor, atît de înduioşător, ca să ţi se prelingă sufletul pe geam, deodată să vrei atingere de cameleon:

Sau la librăria preferată, Anthony Frost, unde zice că:

şi nu costă nimic să te uiţi şi să te întrebi dacă şi pentru Moş Crăciun o fi prea mult o sută de euro, poate că nu, dar Crăciunul e departe şi tentaţia aproape:

sau la librăriile nou descoperite, Antic Ex Libris - vizitat trei din aceeaşi familie (fraţi care seamănă şi, din fericire, nu prea seamănă; a patra rudă prea departe); la una din ele îl găseşti pe Boswell nou-nouţ la exact o treime din cît costa la librăria preferată, şi altele, şi altele, aşa da:

fiindcă nu e nevoie de clădiri cochete sau fundiţe sau mirosuri, importante sînt cărţile, şi ele trebuie să fie rodul îndrăznelii, şi ele trebuie să fie multe, diferite, roiuri-roiuri, niciodată aceleaşi în două librării, cum nici albinele nu-s niciodată două la fel, niciodată aceleaşi.

Şi, desigur, liniştea străzii:

Şi, desigur, muzica străzii:

Aşa a cam fost.
O grămadă de betoane. Beton.

Adevarata viata

Cartea de tren se alege ușor. Cărțile cu supracopertă sînt minunate, dai jos haina colorată și explicită și, iată, cartea fără titlu. Perfectă.
Călătoresc într-o alveolă cu cinci locuri - slavă cui le-a gîndit: trei de-o parte, două de alta, decalate frumușel. Doar o bătrînă, al cărei chip îl privesc cu nesaț cînd picotește. Mîinile. Alte desene.
Abia spre finalul călătoriei - ei, fiindcă eu nu voi fi ajuns nici la jumătate - cînd ni se întîlnesc privirile, îmi vorbește. Abia șoptește, neobișnuit pentru vîrsta ei. 90 de ani. În august. Și deodată mă întreabă ce citesc. Manelistul de la fereastră, care-a poluat în fel și chip spațiul de cînd s-a urcat, e cu ochii pe mine. Am impresia că mii de urechi s-au ciulit din toate alveolele din jur. Dar într-o clipă socotesc și rezolv: un om cu un auz așa fin poate că stă binișor și cu vederea. Deschid cartea, apropii de ochii ei prima pagină. Taină păstrată. Căci ea citește pe litere, ușurel.
Și-apoi zice: Dar biblia o citești?
Nu scocotesc. Răspund ca animalul care nu știe să mintă. Privind-o în ochi, doar două litere: Nu.
A! Se lasă pe spate, dezarmată, dezamăgită, uluită, șocată, revoltată, deodată femeie, deodată femeiușcă. Toate acestea se multiplică într-un tremur mulțumit al manelistului de lîngă fereastră. Sînt, așadar, chiar sînt o zgripțuroaică! El știa.
Bătrîna vîră mîna în buzunar și scoate o broșurică din acelea. Apasă titlul cu un deget, apasă și din voce: Alege viața! Îmi zice că totul, totul, totul... Dar eu, cam ca pentru mine: E viață și aici... Îmi mîngîi Nabokovul, Adevărata viață a lui...
Dar sînt pierdută, în ochii și urechile tuturor alveolelor.
Singură din nou. Predeal, zăpadă în straturi, zăpadă de-o viață de iarnă.
Doamne, Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă, cînd oi albi, cînd oi îmbătrîni, cît oi apuca, cum oi fi, cu biblia mea să rămîn alături, nu cu a lor.


***

Oricare ar fi concluzia acestui pasaj, e neîndoielnic că numai cine știe ce înseamnă să te desparți de un ținut iubit poate fi atras de această imagine a nostalgiei. Mi-e imposibil să cred că Sebastian, oricît de îngrozitoare va fi fost Rusia din care am fugit, n-a simțit acea strîngere de inimă pe care am cunoscut-o cu toții. Una peste alta, aceea fusese casa lui și...

Adevărata viață a lui Sebastian Knight, de Vladimir Nabokov.
Traducere de Anca Băicoianu.

Luna si Marte

Da, se vede Marte, se vede minunată, e mare, roşie şi nici nu clipeşte lîngă Lună, spre răsărit. E un cer de nopţi mari!
Iar dincolo, spre apus, Jupiter şi Venus, albe, remarcabile.
Pozele sînt nimic. Dar vreau să păstrez atît cît am furat.
Şi mîine seară, poziţie aproximativ la fel.

Perceptie

Aici se termină Sibiul.
Era o astfel de zi.
Şi ieri, şi azi, şi. Zile şi zile.

Se numeşte percepţie, nu trebuie să fii foarte isteţ ca să ştii. Cînd tot ce se întîmplă în jurul tău pare să aibă deodată legătură cu unicul lucru care te preocupă. Nu, nu stă toată lumea deodată în acelaşi cot ca şi tine, nu, nu se schimbă legi, nici măcar întîmplările nu se amestecă pentru a ţîşni din mănunchiul lor într-un mod diferit, adaptat buricului tău. E doar chestie de percepţie, percepţie, percepţie.
De exemplu, să zicem, cînd îţi pleacă iubitul în Japonia şi vezi deodată că pe toate lucrurile şi lucruşoarele scrie Made in Japan. Don't be silly, a scris şi înainte.
Şi totuşi, cum de toate "par" să se termine acum?
S-a închis pînă şi magazinul de la colţ, marele magazin atotsupravieţuitor, unde îmi fac de atîţia ani cumpărăturile, şi-a lichidat stocurile, vînzătoarele numai că n-au purtat doliu în ultima lună, acum sînt hîrtii în ferestre, înăuntru muncitorii pun gresie. E deja un fel de istorie. S-a dus.
Computerul mare mi se tot stinge, mi se tot stinge, trag de el ca de-un elastic, să mă mai ţină o carte, încă o recitire, încă o corectură, parcă m-aş ruga de-un bebeluş să mai caşte guriţa o dată la linguriţa cu mîncare, uite, avionul...
Pulovărache s-a oploşit lîngă magazinul mic. E umilit: i se zice Bobiţă!...
Casa scării crapă - încă un pic şi poţi strecura mîna.
Prietena cu care mă bucurasem să mă văd şi să vorbesc îmi zice la despărţire "întotdeauna am vrut să cunosc un scriitor", tai cu palma ultima frază şi plec bombănind, aproape în lacrimi, băga-mi-aş picioarele, băga-mi-aş picioarele.
Nimeni.
Nimeni, nimeni, nimeni, nimeni.
Şi deodată, de departe şi de şi mai departe, două semne. Din S. şi din S. Mai întîi una propunere de lună petrecută ca pîrş în altă ţară, într-un sat, într-un loc desprins exact din visul pîrşului - iar pîrşul alege o lună mai îndepărtată, nu dă năvală acum, nu, nu, căci pîrşul vrea să aibă la ce visa, vrea să aibă ce aştepta. Fiindcă întotdeauna visatul şi aşteptatul sînt mai importante ca fapta în sine. Pîrşii ştiu. Deodată un soi de fericire caldă sub blană. Al doilea S. nu se zice, se zice doar recunoştinţa că cineva s-a gîndit la tine, şi te aşezi şi te gîndeşti şi tu la altcineva, dacă atîta bine face asta. Iar al treilea S. poate fi, desigur, Sibiul. Ca să rezulte atît, un triunghi al tăcerii: Sss...
Şi pîrşii se mai şi plimbă încercînd să vadă Marte, dar nu văd, în schimb e un omuleţ verde pe canapeaua de acasă.

Aşa, jurnalier. Mă scuzaţi.

P.S.: Jupiter şi Venus, de la fereastra sufrageriei, remarcabile, absolut minunate!
Atît de frumos şi de liniştitor spectacolul cerului. Cum să nu rîzi de panicarzii care prevestesc un sfîrşit al lumii venit din ceruri? Niciodată. Sfîrşitul nu poate fi decît o poveste individuală, not with a bang, but with a whimper.

Acasa

Era o astfel de zi.

***

Cînd domnul Knott circula prin casă, o făcea asemenea cuiva nefamiliarizat cu domeniul, bîjbîind pe la uşi închise din timpuri imemoriale, îngenunchind fermecat pe sofalele de la ferestre, împiedicîndu-se în întuneric, căutînd în sus şi-n jos toaleta, oprindu-se nehotărît la baza scărilor, oprindu-se nehotărît în capul scărilor.
Cînd domnul Knott circula prin grădină, o făcea asemenea cuiva neobişnuit cu frumuseţile acesteia, privind la copaci, privind la flori, privind la tufişuri, privind la legume, de parcă acestea, sau el, fuseseră creaţi peste noapte.
Însă în camera lui, deşi uneori dădea să iasă din ea prin garderobă, aici părea domnul Knott cel mai puţin străin, şi se arăta în cea mai bună lumină.
Aici stătea. În picioare. Aşezat. Îngenuncheat. Întins. Aici mergea, încolo şi încoace, de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la uşă; de la foc la uşă, de la uşă la foc; de la fereastră la pat, de la pat la fereastră; de la pat la fereastră, de la fereastră la pat; de la foc la fereastră, de la fereastră la foc; de la fereastră la foc, de la foc la fereastră; de la pat la uşă, de la uşă la pat; de la uşă la pat, de la pat la uşă; de la uşă la fereastră, de la fereastră la foc; de la foc la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la pat; de la pat la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la fereastră; de la fereastră la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la uşă; de la uşă la foc, de la foc la pat; de la uşă la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la uşă; de la fereastră la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la fereastră; de la foc la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la foc; de la pat la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la pat.

Watt, Beckett.
(în curs de apariţie la Editura Polirom)

Despre pirsi

Doamne, ce de curaj mi-am făcut.

Mai întîi mă gîndisem, iar, iar, să închid blogul. Motive, o mie. Principalul, faptul că prea mult găsesc de cuviinţă să mă confesez şi să mă vait. Însă. Însă. E singurul loc unde/cu care mai vorbesc. Aşa l-am pornit, ca pe-un caiet, şi încă am convingerea că este suficient de umbrit. Mă simt bine în el.
Despre pîrşi. N-am fost atentă la ce mi-am dorit, şi uite că mi s-a îndeplinit.
Cît timp aţi stat vreodată complet izolaţi? Ştiţi cum e să nu ai absolut nici un fel de contact cu nici un fel de fiinţă de carne, o zi, şapte, zece, cincisprezece? Poate cîndva o să pot scrie despre asta. În fiecare din zilele care creşteau peste zece îmi venea să scriu un rînd, o exclamaţie, un urlet. Ar fi fost ca o voce dintr-un borcan, vocea unui spaţiu gol căzută într-un spaţiu gol. Singura fiinţă cu care am interacţionat a fost un cîine. Atît puteam zice. Mi-o repetam în fiecare zi. I-am ţinut fiecare lăbuţă între palme cîteva secunde, părea să-i fie frig. Scîrţîia. Mă cunoaşte de-acum, e o legătură intimă între noi, am fost impresionată cînd m-a strigat şi m-a oprit, ieri. Ştie, a simţit. Sau avea la fel de multă nevoie.
Şi-acum, ce de curaj mi-am făcut dintr-odată. Gesturi banale - să răspunzi la un telefon, să publici nişte poze, să stabileşti o întîlnire! - sînt gesturi de mare curaj. În lipsa oamenilor, nu mai eşti sigur de nimic din ce eşti. În prezenţa lor, în groaznicul "înapoi", te temi de ce-ai putea vedea, de ce parte din tine se va reflecta, şi cît de oribil. Dar, da.

P.S.: Am terminat de tradus o carte care mi-a plăcut mult. O jucărie din acelea care ştiu să facă tristeţile să stea în mîini şi să scoată limba, să te şi sîcîie, să te şi mîngîie. Cu isteţime. Se numeşte Vară fără bărbaţi şi a fost minunat de parcurs într-un februarie îngheţat. Mai multe cînd o fi să apară...

Terasa

Să visăm la terasa aceea, cincisprezece metri pătraţi deasupra tuturor, o merităm după cît ne-am dorit-o şi după cît am mai rîs de-acel loc cu verdeaţă. Cum rîdeam, cum ne tot construiam din hruba noastră pustie acea casă înaltă, înaltă, şi cum te-mbiam - într-alt fel, doar uneori, pe-ntuneric - să ne mutăm dincolo de tot împreună, acolo unde-i doar verde şi doar nimica de bine, şi iată-ne acum, încă de partea aceasta, încă aici, bîjbîind; şi-atunci hai - măcar pînă diseară, sau pînă mîine în zori, cînd o fi să sune agentul - să visăm la terasă de parcă deja e a noastră, camerele nu contează,-s egale, alege-ţi tu primul. O să avem în sfîrşit şi copac, zic, şi poate şi un motan, poate unul persan, poate alb, sau mai bine un sfinx, sfinx zici?, da, un sfinx, ce de dor ne mai este să simţim un petec de piele în palmă, sfincşii sînt calzi, palmele noastre... Şi vocea se stinge. Sfinxul nostru se va holba - înţeleptul! - în camerele de la Inter, în camerele unde vin fără-de-grijii şi iubitele lor care nu iubesc ametistul, nici roua, nimic, ele doar maimuţici purtate în lese visează, şi zgărzi cu cristale swarovski, şi nici de privirea încinsă a sfinxului nostru nu le pasă deloc. Şi-apoi seara tîrziu ne vom milogi alintîndu-l şi zicîndu-i pe nume, pîs-pîs, pîs-pîs Empedocle, să vină în casă. Căci noi vom fi orbi, numai nări şi urechi, laţi de încîntare pe terasa aceasta, care-i a noastră pînă sună agentul.

Shoplifter

Sibiu, duminica la mall. Ce se mai poate fura.
Alba, Alba... Dar, desigur, puloverul a fost negru.

***

A apărut un nou Tiuk!
Trebuie să vă spun că atunci cînd am primit de la m.vklvsk întrebarea de anchetă - "Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?" - am zis că eu n-am ce răspunde şi-am dat întrebarea la spate. Nu numai fiindcă nu ai cum să te îmbeţi dacă nu bei. Dar eram pînă peste urechi plină de-un singur scriitor, mută, oarbă, surdă. Şi-apoi, deodată ridicînd eu o clipă nasul din traducere, mi-am amintit că îmi şoptise cîndva Llosa să scriu aşa cum vreau eu dacă cred că există şi un singur om care să înţeleagă. Iar eu, înţelegeţi, ştiam sigur că există acel unul singur minimal. Trag nădejde că oricum nu e singurul, căci ceea ce astăzi la noi pare obscur se cuvenea să fie limpede cam de multişor, cum şi este, de altfel, pe alte meleaguri. Aşa că m-am pus pe scris - şi pe rîs - şi am scris, şi am rîs, şi declar acest răspuns de anchetă cel mai drag dintre toate date de mine vreodată. Şi jur că, deşi poate pare o brambureală, este foarte precis.
Desigur, aveţi o mie de alte motive să răsfoiţi Tiuk! La mulţi ani, Tiuk!

"Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?"
Ce păcat că nu beau. Dar dacă aş fi suficient de beată încît măcar să am impresia că stau la bar, pe un scaun foarte înalt, cu cerc de pus picioarele de asemenea foarte înalt, alături de scriitorul la care mă gîndesc neîncetat, atunci deodată mi-aş înălţa privirea spre el şi aş îndrăzni să-l întreb fără nici o introducere: „Why did the barmaid champagne?”. Şi m-aş ruga să-l aud cum după o clipă de mirare pufneşte, şi apoi, hohotele fiind cît de cît potolite şi şterse lacrimile din ochiul drept, răspunzînd-mi: „Because the stout porter bitter”. Apoi ne-am tăvăli pe jos de rîs, ne-am ţine cu mîinile de burtă, am zace în cele din urmă aşa, gîfîind şi privind în tavan, storşi, fericiţi, şi poate că am băga deodată de seamă că pe jos e un linoleum amintind de Braque. Că doar asta nu e altă poveste. Apoi ne-am aduna şi l-aş întreba ce mai face bunul nostru prieten, Cioran. Ce păcat că nu beau.

Mitisorii de alun

Se numeşte Kingdom of the Forest, la noi a fost tradus Împărăţia codru, şi e un poem de film, un an al pădurii vizionabil într-o oră, de la nivelul firului ierbii - buburuze făcînd triplu-salturi mortale cînd pe frunza lor cade o ghindă, furnici înecate într-un strop de răşină, mîţişori de alun scuturîndu-şi polenul într-o ploaie de aur, brebenei şi falşi brebenei în aburul pădurii, vulpea cu şapte pui în prea-curata-i vizuină şi prima ieşire la lumină a celui mai îndrăzneţ vulpişor, şoareci alungaţi din căsuţa lor de regina-bondar, un vis, un poem, un vis. Şi, Doamne, totul e adevărat. Să tot vrei să te naşti copac.
A fost difuzat de National Geographic; vedeţi cînd se va relua, e mi-nu-nat.
Trailer (dar departe de splendoarea lent picurată în detalii a filmului) aici, iar imagini aici.
Sînt fericită.

Ciocolata amaruie cu portocale

Ciocolată amăruie cu portocale. Vom reveni. Acum să mai vorbim un pic despre sinucidere. Cei care au oroare de subiect sînt rugaţi să mă ocolească cu graţie, ca pe-o băltoacă. Mulţumesc.

Nimic, nici un argument exterior - dinspre altul - nu ţine. Singurul pe care eu cel puţin l-am putut găsi a picat aşa, deodată, într-o plimbare. Clonc. Deşi era cumva la mintea cocoşului. Însă una e mintea cocoşului, argumentul în sine, şi alta e rotiţa mişcată în tine, cloncul şi clancul.
În propoziţia sinuciderii, e suficient să pui subiectul şi predicatul la persoane diferite şi gata, te trezeşti cu mîinile legate la spate. A te sinucide devine o crimă. Huş motivelor religioase. Huş am zis. Despre altceva vorbesc.
În "Eu mă sinucid" facem o ruptură. Semnul fulgerului. Şi ne gîndim la un frînt "Eu o ucide pe Eu". Tu, un străin. Alegi de care parte să stai. Dacă stai de partea celui dintîi, iată o crimă ce stă să se înfăptuiască. Cum mai procedezi acum? Tu, din prima parte a propoziţiei, poţi omorî? Pe oricine. Poţi? Sigur, sigur că te-ai gîndit de atîtea ori cum, te-ai gîndit că o să fii doar tu împotriva ta, că tu, aceea, se va zbate în mîinile tale, aceasta. Că tu aceasta va trebui să-i spună mereu, cu blîndeţe, aceleia - stai, stai liniştită, o să te ajut. Dar cloncul e despre altceva. Despre faptă. Poţi tu să omori? Îţi imaginezi mîinile, forţa, căile, mijloacele? Şi de-ai fi tu, aceea, doar o păpuşă de cîrpă supusă şi nerăbdătoare, amuşinînd fericirea.
Portiţa e atunci cînd acel al doilea eu, cel ce va fi ucis, nu mai este sub nici o formă văzut / nu se mai simte el însuşi un om. În lipsa victimei, nu vom avea nici o crimă.
Ca să nu te ucizi pe tine, pare simplă concluzia, trebuie să reîncepi să te simţi ca un om.
Aţi auzit, prieteni ai sinucigaşilor? Credeţi-mă, Adevărat vă spun.
Ce-am făcut? Uite cum am bătucit doar un pic de zăpadă, în cerc strîmt. Dar a fost amuzant.

Înapoi la ciocolată. Îmi pria. Pînă cînd mi-au căzut ochii pe dosul cutiuţei de carton. Zice aşa: "H... Dark Chocolate is about seeing the colours where others only see shades of grey. It's about optimism." Ultima remarcă fiind cu roşu. Doamne, uite cum mă-ntorc la tine!
Întorc cutia cu faţa în sus şi zic, ca să şterg ruşinea ultimei lecturi: I am: yet what I am none cares or knows.

Iertaţi-mi sinceritatea. Omul, se ştie, e o fiinţă abjectă. Nevoia de confesiune vine, cred, din abjecţie. Monştri de egoism dorind să se facă auziţi. I am...

Însă ce vreau şi tot vreau să spun e că povestirile din Roşu, roşu, catifea n-au nimic de-a face cu asemenea elucubraţii personale. Sînt povestiri-povestiri, cu personaje şi tot ce li se cuvine, ba şi cu voci tare vesele pe un fundal muzical nu tocmai la fel.

***

Şi ia să adăugăm un cîntecel, abia primit în dar, că tot are legătură şi cu una, şi cu alta. Cu Circus Mort.
Dar nouă şi mai mult, mult mai mult, pînă la leşin, ne place asta: The Golden Boy That Was Swallowed By The Sea.

Rosu, rosu, catifea

Să îndrăznesc? Haideţi să vă zic:

Roşu, roşu, catifea

în pregătire la Casa de Pariuri Literare.
Cincisprezece povestiri şi o confesiune.

Jurnaliere, nimicuri

Televiziunile de ştiri, nu doar isterice, dar cabalin centrate mereu pe un unic subiect, pînă la toceală, pînă la vomă. Ieri aş fi vrut şi eu să ştiu cum merg trenurile spre Bucureşti. Dar ceea ce alaltăieri era o chestiune de viaţă şi de moarte devenise insignifiant în ziua următoare, deşi situaţia se agravase.
Pe stradă, spectacolul pungilor care dansează simfonic în aer, colo o pungă de gunoi neagră no name umflată a nor, umflată a dor, colo o verde-albăstruie Splendid-Mediaş. La ştiri, nimic, absolut nimic, deşi e evident că este un fenomen generalizat... Jos guvernul! Oricare.

De scris odată şi-odată o povestire despre Pulovărache, aşa cum poate fi el dincolo de puţinul văzut, aşa cum ne place nouă să facem, un Pulovărache imaginat, şmecher, blând, dulce, cu burtică plină şi caldă hoinărind ghiduş pe cărări orăşeneşti.

De scris odată şi-odată despre moarte ca vis de odihnă, despre sinucidere ca gînd salvator, de vorbit în cîteva cuvinte despre şocul răspunsurilor atît de neaşteptate ale celor puţini cărora ai îndrăznit să le spui, într-o şoaptă cam grăbită probabil, despre frumuseţea, salvarea, odihna, binefacerea din gest. Despre cum cineva drag n-a ezitat să includă în răspuns nepotrivitele cuvinte "mereu boală", iar altul greşitele "întotdeauna răzbunare", iar altul iluzoriile "nişte pastile", despre cum asta te-a făcut să-i invidiezi blînd - ce departe erau, fericiţi în confuzie - să te cuibăreşti şi mai grijuliu în coconul tău unde doar limpezime şi linişte şi cristal în momentele acelea. Şi rămîne doar vis să reuşeşti să scrii despre lucrurile astea crystal clear, cu poftă, cu bucurie, cu vervă, sperînd că - aşa cum ştim că acela ce descrie cu poftă, cu bucurie, cu vervă, să zicem, cele mai intime lucruşoare ale vieţii nu face decît să-şi consemneze neputinţa - sperînd deci că, tot astfel, cineva va pricepe că e vorba, şi-aici, numai de neputinţă.

Traduc prima carte "normală" (de multe ar vrea să ţină loc aici ruşinoasele ghilimele) şi mă simt de parcă aş primi ajutor social!
Diferenţele sînt atît de uriaşe încît n-are sens să încerc să le despic. Mă amuz, sar şotronul, constat din salt în salt că a traduce poate însemna lucruri atît de diferite, sînt atît de diferite mecanismele puse în funcţiune de o acţiune sau alta, atît interioare, cît şi exterioare. Se forează la adîncimi complet diferite, cu mijloace complet diferite. Cum măsori dificultatea? Ajută semnul înmulţirii? De două, de şapte, de zece ori mai dificil? Nu, n-ajută. Pînă şi zecele ţi se pare o jignire. E imposibil de cuantificat. E alergat cu o pernuţă pufoasă în braţe într-un cîmp versus alergat cu o haleră atîrnată la gît pe marginea unei prăpăstii. Lucrurile, deşi numite la fel, sînt complet diferite, nu se pot compara. Vorbesc de muncă, numai de muncă. Desigur, e de vorbit şi despre plăcere. Desigur, fericirea e în altă parte. Dar uneori e minunat să fluieri senin peste toate. În uşurătatea asta te poţi simţi deodată pe tine palpitînd, dinăuntru, chiar atunci cînd credeai că ai fost strivit, nimicit.
Binefacerile nimicirii - altă poveste.