După lansare

Cartea a apărut şi poate fi comandată aici.

Imaginile sînt din standul CDPL Fest 2, unde am avut semne de carte de catifea şi ceva recoltă de carte,



iar acestea sînt de la lansarea din Sala Oglinzilor,



unde Un Cristian a vorbit despre cele trei apariţii, Biblidioteca de Mihail Vakulovski, Îmblînzitorul apelor de A. R. Deleanu şi Roşu, roşu, catifea,



după care fiecare dintre noi a vorbit despre celelalte două cărţi, iar mie mi-a fost ca niciodată de drag şi de uşor şi de bine, fiindcă mi-au plăcut şi cărţile, şi autorii, citiţi-le, citiţi-i, şi atmosfera, şi clădirea, şi tot, a fost o zi frumoasă de pus la suflet, şi mulţumesc Flavius Ardelean şi mulţumesc Mihai Vakulovski,



şi chiar dacă am făcut-o şi atunci, o fac şi acum, să mulţumeşti nu e un gest de politeţe, uneori e o nevoie binefăcătoare pe care să te sprijini ca-ntr-un toiag cînd ajungi acasă după drum lung, doar tu şi cîteva cărţi, aşa că pur şi simplu:
Mulţumesc, Cristi, Victor, Lucian, Simona, Florin, Diana, Oana, Georgiana, Radu, Alexandra, Ema, sigur că sînt doar cîteva nume, şi ar mai fi şi altele, şi ar mai fi oameni ale căror nume nu le cunosc.

A, şi pisicii Roxi, care dormea sub o maşină într-o curte, şi pe care mi-a zis portarul s-o strig, Roxi!, că vine, şi-a venit, şi mi-a luminat ziua dinaintea lansării.

Roșu, roșu, o lansare

Roșu, roșu, catifea se lansează în cadrul CDPL Fest 2, la București, pe 3-4 august. Acolo mă voi întîlni și eu cu cartea pentru prima oară.

Vineri, în Club A, vor fi standuri de autor (deschidere ora 17 și două minute, turul standurilor cam între orele 17 și 18) și lecturi (18-20), iar de la ora 20 aniversăm cei doi ani ai Casei de Pariuri Literare și cei 40 de viață ai lui Mihail Vakulovski.
Ne retragem pe la ora 21.
Ca să ne vedem sîmbătă, de la ora 17, la lansările de carte de la Sala Oglinzilor de la USR.
Toate detaliile despre festival, aici.

Rosu, rosu, catifea

Veşti de la "aricii" de la Casa de Pariuri Literare. Tocmai acum, cînd corectam noile poveşti cu arici.
Aşa arată coperta realizată de Victor Jalbă-Şoimaru. Şi îmi place foarte tare, nici nu ştiţi (deocamdată) cît de subtil se potriveşte, în cît de multe detalii de atmosferă şi ton, poveştilor din carte.
Aş mai spune că entuziasmul lui Un Cristian şi al lui Victor sînt sănătate curată, că niciodată o carte de-a mea nu cred că a fost mai fericită, nu s-a simţit mai bine primită. Le mulţumesc şi aici.

Lansarea cărţii, cel mai probabil în Bucureşti, săptămîna viitoare.
Detalii acuşica.

Cartea, pe site-ul editurii, aici.

Din monologul ariciului

În lucru.
Cioburi de fragment.

(Ritenuto)

... fiindcă s-a temut să nu mă adorm până începe.
Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?
Stăteam cuibărit pe o parte cu ochii închişi sugându-mi un deget.
Nu, că nu mă mai tremuram.
---
---
...Mi-am pus o cască în urechea pe care mă dormeam. Pe care mă stăteam.
S-a nimerit să fie tocmai Prelude to Little Spring.
Ah.
M-am bâjbâit la iPod şi mi l-am pus pe repetă-te la nesfârşit te rog nu te termina niciodată.
Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care se apune veşnic.
Fără copituţe.
Capete înclinate de flori.
Capete înclinate de greutatea florilor.
Capete de flori, înclinate.
Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar chiar adevărate. Şi ne sunt.
Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.
Îmi place să-mi sug degetul.
Şi mi-l sug.
E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.
Mi-am pierdut în hol cutiuţa de Tic-Tac.
Când mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rândunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Când fieşti.
---
---
...Din când în când îmi leg pe degetul mic căruia voi îi ziceţi degetul mare o frunză de mătrăgună şi mă sug.
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus.
---
---
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


***

Şi ceva dulce-dulce, din munca de documentare. Despre hîrciog. Cine şi-ar fi imaginat chiar atîta drăgălăşenie? Hîrciogul, zice la carte, acest curios-posac-docil, muşcă atunci cînd e speriat şi dacă e trezit din somn.
Trei animălete singuratice pe care, nici dacă mi le-aş fi căutat eu, nu mi le-aş fi găsit atît de potrivite.
Şi am ajuns la sobol.

In sfirsit

Îmi doream, mult şi de mult, ca absenţa mea de la vot să conteze, să fie ca o prezenţă în negativ. Îmi doream să însemne, adică, un Nu. Să se simtă şi să usture ca un Nu. În sfîrşit, se întîmplă. Şi oricît de infim va conta absenţa mea, ea va conta.

Nu, acestor derbedei. Nu, celor care au început această hidoşenie, atît de inimaginabil amplificată apoi. Nu, pretinşilor liberali care n-au făcut decît să readucă socialiştii la putere. Insist pe "decît". Am tot aşteptat ca parte dintre ei să se dezică, să se rupă, să se revolte împotriva acestei alianţe bolnave. Să crape careva de ruşine şi să strige că nu mai poate.
Nu, derbedeilor cu salarii uriaşe de pe la două-trei posturi tv oripilante, care se mai pretind jurnalişti, seara, dar care ziua conduc campanii electorale pe bani grei şi îşi construiesc vile pe malurile lacurilor. Celor care fac emisiuni şi scriu aşa-zise editoriale pe site-urile aceloraşi televiziuni, dar sînt membri de partid sau purtători de cuvânt, foşti, actuali, şi îşi aşteaptă cu fiecare virgulă adăugată salariul şi viitoarea delicioasă funcţie. Nu, tuturor acestor lătrăi înfometaţi.

Şi totuşi, am şi Da-uri.
De citit: Radu Vancu, Mariana Codruţ, Radu Pavel Gheo.
Lista poate continua mult şi frumos.
Da, pentru că nu mă simt singură, deşi ştiu că n-aş avea cum să fiu nici dac-aş vrea. Citiţi-i.
Şi, desigur, pe Gabriel Liiceanu, despre acest ceva groaznic care ar putea urma, despre multele televiziuni otrăvite, despre discursul pur comunist...
Şi uite că nici Pleşu nu merge la referendum.

*

Tot aici, admiraţia şi plecăciunile mele pentru doamna Moga, cea care a înfiinţat şi condus atîta timp librăria Humanitas din Sibiu. Lunga discuţie cu dînsa, dintr-una din serile trecute, a fost pentru mine terapie curată. Cînd dînsa spune "aceşti derbedei", sînt sigură că ştie ce spune. La fel, cînd vorbeşte despre pericole şi despre datoria de a afirma acum ceea ce trebuie afirmat. Această postare se dedică acelei întîlniri.

Poveste

Pe vremea cînd gardurile aveau burţi moi şi lăsate.
Pe vremea cînd se strănuta de la rochiţa rîndunicii lipită de nas, nu de la aerul condiţionat.



Erau astfel de zile.

Cu un măr cules de pe jos, între palme, spre casă. Căldura soarelui concentrată în fructul micuţ, pulsînd ca într-o inimă abia scoasă din trup. Bucuria noii poveşti. Rugămintea să ţină. Vie. Doar tu şi animalele din tine.
La teatru, ariciul ascultă în căşti Prelude to Little Spring şi mîngîie pluşul spătarului, cu spatele la scenă. (mulţumesc!)
De-aş fi în stare să o scot din mine, fir cu fir, cu blîndeţe şi răbdare, povestea asta care există cu toate vinişoarele clare, de-aş fi în stare s-o scot fără să o distrug. Dar şi de nu, fericirea de-a te simţi în sfîrşit viu, cu o poveste dureroasă şi fragilă în tine, este imensă. Despre a fi locuit. Despre asta e vorba.

Veronicile din Beckett

Există două feluri de veronica în Beckett.
Pe prima o poartă Belacqua la rever, ca mire, în Ce nenorocire. Dar de desluşit e mai ales a doua, cea roşie, cea însîngerată, din buzunarul lui Watt. Despre ea am fost întrebată. Venind după cea de la rever, avînd o cu totul altă culoare, un cu totul alt rol, pare stranie. (Acolo anume ştersesem o notă de subsol; e farmec mult în gol, cînd golul nu-i chiar hău.) Întrebată, bucuroasă am răspuns pe loc, însă sumar. E o zi în care merită să zăbovim asupra veronicilor.

Iată pasajul din Watt. Imediat după ce primeşte din senin o piatră în cap, pe stradă, de la o cucoană necunoscută:

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Iată şi veronica mov care a stat la reverul mirelui Belacqua. Aleg finalul lui Ce nenorocire (More Pricks Than Kicks).

"— Veronica ta, a zis ea, pe care atât de mult mi-o doream, unde a dispărut?
El a dus palma la locul respectiv. Vai! Ciucurele alunecase, îşi strecurase tulpina prin despicătură, căzuse la pământ şi fusese călcat în picioare.
— A apus, a spus el.
Au plecat mai departe."

Şi tot o asemenea veronică apare şi în Watt:

"Kate mâncând din farfuria ei, de exemplu, cu piticii stând alături, cum se mai trudise el să înţeleagă ce era asta, să înţeleagă cine era făcătorul, şi ce făcea, şi ce se făcea, şi cui i se făcea, şi ce i se făcea, şi ce era cu acele forme, care nu erau înrădăcinate-n pământ, precum veronica, ci se topeau, în beznă, după o vreme."

(puzderia de virgule este specifică lui Watt, nu aruncaţi cu pietre, încă mai curge sînge de la un pripit care susţinea că nu pun destule - în altă carte - de parcă textele ar trebui aplatizate după bietele noastre reguli, fără să ţinem cont de specificul fiecărei cărţi, al fiecărui personaj)

Desigur, veronica cea mov este o floare. Poate că noi i-am zice cam din topor că-i floare albastră. Aşa-i, Veronică? Beckett e subtil. O mică floare de şanţ, cum altfel? Frunzele unei veronici se pun pe răni. Se spune că ajută.

Dar veronica cea roşie? Tot pentru răni folosită.
Pentru veronica cea roşie ne uităm spre Sfînta Veronica, cea vindecată de curgerea de sînge şi, mai ales, cea care şterge de sînge chipul lui Iisus cu o năframă, pe drumul crucii. Chipul rămîne imprimat, este prima icoană. Această năframă însângerată este chiar veronica, batista lui Watt.

La Sfînta Veronica ne gîndim pe 12 iulie. La floare ne putem gîndi oricînd.





- Pentru Dana şi cei asemenea ei -

(Foto - de pe net; dar ştiţi că nu am acest obicei oribil şi mă veţi ierta)

La teza

Aflu că prin luna mai am fost subiect la teză, bine, nu eu, ci un fragment din "Orchestra portocalie" ales de un prof de română. Şi că am plăcut, şi că le-ar fi plăcut şi altora, era "mega interesant"...
Pasaj pus pe un blog, comentarii drăguţe.
Mi se pare grozav de frumos că, pornind de la un biet pasaj dat la o teză, cineva e interesat de carte, ba "speră din tot sufletul să fie dintr-o carte".
Dau din coadă. Uite, aşa.

Azi aş vrea să fiu un pasaj. Pare grozav de bine să fii doar un pasaj.

Trei clipe, multumirile multumirilor

Îmi pare rău că nu am ştiut asta. Am avut cărţi călătoare în Muzeul Labirint. Mulţumesc.

Mulţumesc celor care m-au îmbrăţişat zilele trecute mulţumindu-mi pentru că nu făcusem decît să le mulţumesc - ici, dincolo, cum m-am priceput - scriind despre o carte de-a lor, despre un film de-al lor. Cît de mari trebuie să fi făcut eu ochii şi urechile, la acele "cît te-am căutat ca să-ţi spun..." De-aş fi ştiut că am adus o infimă bucurie unor oameni de departe pe care îi preţuiesc atît de mult! De-aş fi ştiut că undeva, cineva mă caută.

Ştiţi cum îşi dau Like cinci oameni fără cont de Facebook?
Se strîng în braţe.

Şi tot aici să adaug Frumuseţea personajelor lui Beckett, de Dana Pîrvan-Jenaru, în Observator cultural.

E plăcut să scrii cuvîntul frumuseţe.

Şi frumuseţea lui A. şi M.

E plăcut să ţi se mulţumească pentru ceva, orice, oricât, oricând, cu atît mai mult cu cît te simţi mizerabil, şi nu simţi, ci ştii că greşeşti totul. Trecuseră douăzeci şi una de zile de cînd nu mai discutasem cu vreun om faţă în faţă. Din ultima zi de TIFF. Cam după a zecea zi, la orice apropiere reală rişti să te topeşti pe trotuar şi să rămînă din tine doar o pată de unsoare diformă. Cleiul oaselor tale sub tălpile altora. Dar asta e altă poveste. Şi se poate ascunde atît de uşor.

O să lipsesc un pic.









Foto - VDN.

Pe Kiseleff

Cum stau motanii seara la porți pe Kiseleff. Cum zac căutînd umbra, cînd totul-i deja umbră. Cu ochi albaștri primul, cu capul înclinat, călărind bila de piatră de lîngă ambasada Suediei. Altul, dasguptian și famelic, privind cum un confrate fereşte dibaci gardul de sîrmă electrificat de la ruși. Alți doi sforăind împreună sub o lampă, cine mai ştie a cui, sus, păsărește de sus, încruntați monstruos pe sub camerele de supraveghere, și afrimieni deodată, strălucitori și stranii în cadrul fix de pe dosul aparatului foto.

Ce de verde, ce de verde electric, frumusețe și groază.
Pancarte departe.

Și totu-i o umbră, într-o mare de limbi ferecate-n tăcere.

Cum trec, cum mai trec bicicliști vîjîind, și noaptea se lasă, și tu pieton, și o mică, mică durere. Dar mica durere, săpînd între degete, acolo unde bate sandaua, e punctul din care se cască însăși durerea lumii întregi, o lume de groază și greață, de minciună și slei.
Ah, de-ar crăpa pe din două începînd de aici, de sub talpă, pîrîind dintre degete ca un pepene răscopt înțepat, înghițindu-ne pe toți deodată, pămîntul ăsta drăguţ. Ne-ar face fericiți, fericiți cum doar noi, păcătoșii cu ifose, ne pricepem să fim.






Foto - VDN

De-as avea

De-aş avea un stol de cormorani, m-aş trezi dimineaţa nespus de devreme.
Desculţă și chioară de somn m-aş strecura printre ei, cu urechea lipită de piept le-aş asculta cîntecul stins de sub pene. Cu ochii închiși, pe-ntunericul minții, pipăind și mușcînd le-aş desface laţ după laţ. Ei mi le-ar dărui lipăind fericiți, coliere. Apoi am pleca încă o dată înspre locurile noastre sărate, eu - vîslind înapoi, cu soarele ăsta în spate, ei - de-o viață dresaţi, stîndu-mi muți și-aliniaţi într-o parte. Cînd, ca la un semn, se vor risipi cu toții deodată, barca noastră va scoate un icnet și se va înclina către dreapta.
Poate că unul din ei, cel mai bătrîn și fidel, se va întoarce tîrziu, înspre seară, aducîndu-mi în guşă un peşte prea gras - vechi, dureros obicei pescăresc ce nu moare. Lăsîndu-mi vîslele ciunte în apă, mă voi înălța strîngîndu-l de piept, o urmă de laţ lîngă-un laţ, peștele de argint-viu tot mai uscat între ele.
Dar gîndul, gîndul la Lidia albastră va fi, așa cum stătea ea aplecată în pagină, privind pe sub roţile trenului care pleacă, Ardalion, Ardalion, uite-l cum pleacă departe. Femeie ticăloasă și plînsă, strivind în pumn un bucheţel de violete. Cam tot ca pe-o pasăre moartă.



Foto - VDN

Copila de zapada

Apare Copila de zăpadă.

Mai întîi a apărut printre copaci, urmată de o vulpe. Apoi, foarte încet, s-a apropiat de casă. În casă erau doi oameni singuri, foarte singuri, era o dată ca niciodată, ca întotdeauna. Apoi, sfioasă, fetiţa a intrat. Şi tot aşa a plecat. Aşteptări. Urme pe zăpadă, carte dragă din copilărie, un basm rusesc cu ilustraţii, alte urme pe zăpadă, de aripi şi de pernuţe cu gheare, o lebădă cu aripi pînă la cer, o vidră sperioasă ca inima unei femei prea singure, cîţi fulgi de nea, atîtea emoţii, cît alb, atîtea pete de culoare. Flori şi flori de gheaţă. Şi, înainte de toate, un mormînt mititel undeva într-o livadă, ascuns ca o rană sub haine. Frumuseţe, dor, dorinţă şi durere.
Copila de zăpadă, adică Faina. Fa-i-na...

Mi-a făcut foarte mare plăcere să o citesc şi traduc, astă-primăvară.
Este un roman de debut, o carte priceput construită, 54 de capitole foarte atent închegate. Acţiunea se petrece în Alaska, în 1920.

Despre carte, detalii interesante şi un fragment, pe site-ul Editurii Polirom, aici.
Alte două pagini, în Suplimentul de cultură.
Iar dacă vreţi să vedeţi o animaţie care surprinde bine atmosfera a poveştii, vizionaţi-o pe site-ul autoarei, Eowyn Ivey, aici.
Un fragment în Tiuk, cu un desen de Dan Perjovschi, foarte potrivit acestor zile.
Şi un fragment în Prăvălia culturală, aici.

***

„Pornind de la un vechi basm rusesc, scriitoarea îşi deapănă povestea despre dezolare emoţională şi spaţială, despre îndelungi suferinţe şi pierderi într-un minunat melanj de duritate şi delicateţe.” (Sunday Times)

„O bijuterie a artei nordice a povestirii. Oricine a cunoscut apăsarea unei ierni lungi şi alinarea adusă de o carte bună citită la gura sobei va aprecia cu siguranţă Copila de zăpadă.” (John Straley)

„O poveste încîntătoare despre iubire, speranţă şi supravieţuire în Nordul îngheţat.” (Daily Mail)

La pescuit

Să mă duc.
Să mă duc la pescuit cu cormorani în China, chiar eu să port pe umeri un băţ orizontal, un păsăroi la dreapta şi altul la stînga să îmi fie, să mă închin la tălpile lor late şi la gîtul strîns uşurel cu un laţ.
Să beau seara ceai verde cu lapte de iac, prin aburul lui să mă uit mult înapoi, la ziua de azi, să-i povestesc unei linguri despre cei doi băieţei.
Gemeni erau, cu tricouri portocalii şi un pic negricioşi, nişte budişti preşcolari dacă vreţi, stînd la coadă la Profi. Dar eu mi-i voi aminti în scena de după, de-afară, cînd unul rămăsese în urmă, între mine şi-ai lui. Cu gîtul întins spre porumbelul care se-nfoia în jurul porumbiţei, tot rotocoale şi fonfleuri, copilul şi-a strigat frăţiorul: "Uite, ăla, ăla a mîncat pia mult!". "A mîncat pia mult!", îmi va zice şi mie, rîzînd fericit ca acela ce ştie.
Iar mai devreme, la coadă, se înghionteau jucăuşi în spatele meu. Şi-şi ziceau unul altuia, micii budişti, cu aerul că-şi tot spun cea mai bună glumă din lume: "Toate astea sînt ale noastie!". Arătau spre piersicile şi iaurturile mele, cinci lei şi cinci bani număraţi din monede. Ruşinată, mama le dădea peste guri cu o mînă, cu cealaltă ţinînd sticla de lapte, să nu mai danseze aşa singură pe bandă. Nu se cădea.

Nu se cade.

La pescuit cu cormorani, poate-i un vis prea mare pentru cineva care pîndeşte păianjeni



şi fluturi



mereu
de la aceeaşi fereastră,
cu gîtul întins între pia mare, pia mic,
blocat între vîrste şi stări
ca o lumină care s-a stins.

Preventiv. Sau despre pericolele la care se supune un biet traducator

Dacă într-o bună zi o să mă salte poliţia fiindcă de la o vreme caut intensiv pe net bombardiere sovietice, veste antiglonţ, arme, totul în detalii foarte exacte, cu denumiri precise, în cifre şi litere, de parcă m-aş pregăti minuţios pentru un asediu, şi din avion, şi cu luneta, cu indispensabila cagulă, scandînd ziua lozinci decupate din poezii citite noaptea, vă rog să mă salvaţi venind cu această însemnare, pe lîngă sufertaşul cu mîncare.
Răspunsul e simplu: traduc.
O carte stranie, o scriitură minunată, tehnologie & poezie.
De ce-ai muri, de poţi trăi pe-un disc?

Altminteri, insist întru apărare, din realitatea străzii:
a înflorit catalpa,



sînt cireşe peste tot,



am mîngîiat un bot de cal



şi m-am delectat cu frumuseţea multicoloră a unor gunoaie:



Şi viaţa iarăşi copiază arta - o gărgăriţă, ieri, mergînd pe rama monitorului. De la dreapta la stînga, în sens invers acelor scrisului.

Anonim

Decît cireşe "inimă de porumbel", mai bine vişine anonime.

"Ca o floare de cîmp necontemplată". Garoafe turceşti cumpărate pe înserate şi închise în casă. Cît vor rezista, nefericitele?

Cum să faci oamenii dragi să nu-şi mai pună nasul roşu de clovn ori de cîte ori ies din casă? Mai bine-i să se vadă rana de sub mască.
Suferinţă. Dor de normalitate. Vechea poveste din copilărie, cînd îţi apăsai mîinile pe urechi, vrînd înăuntru.

Să fii mic, să fii infim. Să înveţi să-ţi cultivi numai şi numai slăbiciunile - să ai forţa asta. Colonii întregi de slăbiciuni cultivate ca la carte.

Trece ca să te ia din casa plină de flori.



Articol despre TIFF sibian, în Suplimentul de cultură aici.

Frumusete

Era o astfel de zi.
La locul meu, printre cîini.































Să încheiem lîngă ideal: bullterrier visînd.

Foto: V.D.N.

Hidosenia

Urîţenia duminicii în care, pentru prima oară în viaţă, profund dezgustată, n-am mers la vot, se transformă subit în hidoşenie. Un coşmar în derulare. Dar de data asta chiar n-am mai putut vota nici pe invers, nici pe inversul inversului, am simţit pur şi simplu că nu mai pot gira pe nimeni, jos urîţii!, că ceva trebuie să se schimbe profund, şi nu era necesară vreo întîmplare majoră, putea fi ceva infim, ceva ca-n Bucureşti, să poţi pune vîrful degetului şi-al speranţei pe un om care nu te dezgustă.
Zilele astea, oribilitatea întîmplărilor. Foarte bine punctat pe blogul lui Radu Vancu, excelent comentariul lui Ovidiu Nimigean. Pentru asta, nu pentru salarii şi pensii, sînt gata şi eu să ies, cu glasul meu distrus şi insignifiant, în stradă. Abia asta ar conta mult mai mult decît un vot aruncat într-o ghenă.
Fiindcă în duminica votului asta a fost marea supărare: aş fi vrut ca nu-ul meu să se audă, să fie o prezenţă, nu o absenţă.
N-am primit niciodată nimic de la ICR. Nu invitaţii, nu participări. Dar lucrul acesta, imediat după ce-l spun, ştiu că e o minciună. Am primit enorm. Enorm. Am consumat bunătăţi pe pîine, am scris despre multe dintre acestea, iar eu nu mai scriu de mulţi ani decît despre lucruri care îmi trebuie şi care mă emoţionează.

Un premiu

Era o astfel de zi.

Şi nu ştiu cum să simt şi cum să spun lucrurile astea, era mult mai simplu pe vremea coroniţelor.
Radu Vancu, aici, ştie şi zice mai bine. Şi mă bucur că are el îndemînarea şi înţelepciunea, alături de el te simţi într-adevăr confortabil, oricît ai gafa. Confortabil e cuvîntul cheie, iar alegerea îi aparţine, desigur, tot lui Radu.

Pe diploma mea primită aseară de la USR Sibiu scrie aşa: Premiul special pentru traducere - pentru traducerea operei lui Samuel Beckett (Editura Polirom). Iar pînă aseară nu mi-a fost clar exact pentru ce anume, ştiam doar că e pentru traducere, aşa că n-am zis nici ups. Sau ups.
"Operei" înseamnă o părticică, desigur. Jumătate din volumul I, Integrala prozei scurte, după care urmează volumul II, Murphy, Watt, Vis cu femei frumoase şi nu prea.
Traducerile mele reprezintă suma textelor din limba engleză, apariţii în premieră la noi. Total semne, dacă contează pentru cineva, cam un milion şapte sute de mii. Scuzaţi-mi vulgaritatea, pentru mine au fost şi sînt mai mult decît semne, dar uneori ajută să reduci lucrurile complicate la lucruri simple. Limpezeşti şi pricepi cîte ceva. Totalul depăşeşte suma cărţilor de Nabokov pe care le-am tradus.

Îi mulţumesc lui Radu Vancu pentru frumoasa prezentare din care, de emoţii, n-am reuşit să aud foarte mult, îmi făceam aer cu diploma după superba-mi bîlbîială - habar n-avînd că Radu urma să ia Premiul "Piaţa Aurarilor" şi era deci îndreptăţit să aibă şi el emoţiile lui. Sînt sigură că iarăşi a exagerat minunat. Mi-a plăcut partea cu rănile. Traducătorul ar trebui să vină să ne arate rănile... E dureros de adevărat, iar dacă am fi mai pricepuţi probabil ne-am răni mai puţin.
M-a strivit menţiunea cum că acest premiu special s-a mai acordat o singură dată, cu mulţi ani în urmă.
Sînt bucuroasă că mi-am amintit şi i-am menţionat pe toţi ceilalţi traducători ai seriei Beckett, cei care au tradus textele din limba franceză: Ileana Cantuniari, Constantin Abăluţă, Gabriela Abăluţă.

Mulţumesc.
Şi mă gîndesc ce frumos a pus Radu Pavel Gheo o poză cu darul primit de el de la nişte prieteni, anul trecut parcă, la primirea unui premiu USR Timişoara: un teanc de foi albe îngrijit legate, cu titlul "O carte nouă". Nu-mi fac griji, am primit deja o carte nouă de tradus. :) Dar, ca orice răsfăţat, mi-aş dori darul lui Gheo.

Magie, nimicuri dulci

Era o astfel de zi.
Erik Satie,
Erik Satie.

Magie de carte nouă.
Un CD cu muzică de la Bookfest. Acasă, înapoi în sarabanda întîmplărilor interioare, ce muzică ascultă personajul din carte în liftul lui programat să meargă cu o viteză de patru ori mai mică? Aceea care te-a făcut să te opreşti în tîrg şi să ceri - asta. Asta.

Singurătatea, batjocorită oricît, e nepreţuită, o strîngi în braţe şi fugi şi ea te doare de sub coaste, inimă de vioară, lemn dulce al meu. Nu ne prinde nimeni, nu ne prinde nimeni. Nimeni, nimeni, nimeni.



Foto: "Companion; Loneliness" - Val Jean

Cred că undeva prin aceste zile se împlinesc zece ani de cînd m-am aşezat să scriu prima poveste. Era într-o dimineaţă devreme. Altă poveste.
Ia să continuăm tot aici.
Era o altă poveste, mereu îmi doresc să mă întorc în ea.
Era dimineaţa devreme, 2002, nimeni nu se trezise, beam o cafea la fereastră, da, fereastra asta şi pervazul ăsta, şi deodată schelălăitul, bufnetele - jos, în parcare, un bărbat cu doi superbi labradori negri îl bătea pe unul dintre cîini, doar pe unul. Lovituri cu picioarele în burtă şi înjurături. Am început să scriu aşezat, insist pe aşezat, voiam să înţeleg durerea, tot ce-a fost înainte a fost haos şi bîjbîială, nimic. A ieşit una dintre povestirile din volumaşul de debut. Apoi au urmat alta şi alta, doi ani am adunat.
Unde vreau să ajung?
Am început să scriu din gol şi în gol. Golul ăsta trebuie reamintit, ca să fac mereu lucruşorul să meargă.
Din gol. Eram venită relativ de curînd în oraşul ăsta unde nu-mi găseam locul. Nu mai voiam să lucrez ce lucrasem, mă feream de presă ca de otravă. Plecasem de la un serviciu complet nepotrivit, nu găseam de lucru. Mă simţeam singură, singură într-un oraş nou şi cu un nume nou, mă pierdusem de mine, începeam ceva ce nu ştiam cum să încep; singurătatea nu ţine de alţii, singurătatea e dublul tău gol care aşteaptă lîngă tine cu un nod în gît, aşezat pe marginea căzii, ca să îi spui o poveste. În golul ăsta am simţit nevoia să încep să scriu, să-mi scriu poveşti, poveşti despre alţii, pe cît posibil niciodată despre mine, oricum totul e despre noi, să trăiesc în alte vieţi, să construiesc dacă se poate, să sar dintr-o viaţă în alta, ce mai bogăţie la îndemîna săracului. În acea primă poveste stîngace, apare şi femeia la fereastră, bînd cafea şi văzînd scena. Avea să fie poziţia mea ideală cînd vine vorba de scris - cea a spectatorului exterior.
În gol. Aveam un computer amărît, huruia ca elicopterul în ultimele sale luni de viaţă, poate că la un moment dat s-a ridicat şi-a plecat fîlfîind din foldere; reala lui calitate este că nu avea internet. Atunci au apărut primele uşi închise, patru pereţii, fereastra, cana de ceai - atunci au început ele să devină ceea ce sînt şi acum.
Nu cunoşteam şi nu mă interesa absolut deloc ceea ce se numeşte lume literară, singurul lucru care conta era golul-povestea-călătoria. Scrisul, nu publicarea; gîndul, nu discuţia de pe marginea lui exterioară. Iar asta e ceea ce contează şi acum, doar că acum e necesar să transpiri un pic pentru surzenie.
Golul mi se pare în continuare singurul lucru de învăţat într-o viaţă. Tăcutul, aşteptatul, taina.
De foarte multe ori, în goana prezentului cu limba scoasă, mă gîndesc la început. Mi-e dor de atunci. Vreau să-mi reamintesc golul, să-i pipăi buricul. Şi atunci trag din computer cablul de net şi sînt din nou înapoi, într-o lume aşa cum se cuvine. Tu şi cu tine.

Şi iar şi iar şi iar, Erik Satie.

Post Bookfest

Azi se termină intermezzo-ul. Pornim la drum nou, linişte, motor.
Investiţie de început: riglă de lemn, 2 lei.
Dar înainte de start, un fel de punct final - debarasarea intimă: cîteva impresii fugare de la Bookfest.

Imposibil de priceput de ce lumea se dă în vînt să fie în preajma scriitorilor. Scriitorul e scriitor doar cînd e singur.

La tîrg se vorbeşte enorm, deşi toată lumea ar vrea să fie linişte.

Adorabil M.H., poate încadrabil în Watt ca "jerpelit şi flenduros", grozav de frumos aşa, glowing de-a dreptul în cenuşiul lui. Opus strălucitorilor loco, cu pantofii lor nespus de ascuţiţi, guralivi, atotprezenţi, plecînd de la tîrg cu pas hotărît, larg, satisfăcut, urcînd în bolid, lăsînd duhoare de gaz şi de ban în urmă, şi-un fel de huiduit mut pe care nu-l vor mai auzi, nu l-ar auzi nici dacă l-ar auzi.

M.H. spunînd că nu prea vorbeşte, că nu e un bun vorbitor. Scriitorii scriu, nu vorbesc. Sună cunoscut, nu? Tortura.
Ridicolul celor care au o replică imediat, la orice.
Nu am deloc încredere în scriitorii care au darul vorbirii.

Despre lansare.
Îmi pregătisem, pentru orice eventualitate, o versiune mai lungă şi aşezată pentru lansarea traducerii. Cît de cît, nişte idei, nişte puncte, să nu mă fac chiar de tot rîsul. Mi s-a mai întîmplat blocajul total, nu o dată. Dar am avut bănuiala că atunci ceva o să mă facă să vreau s-o iau la fugă. Şi-am pregătit şi versiunea telegrafică. Două-trei vorbe. Bine am făcut. Era tîrziu, era ca la tîrg. Nu era loc de onduleuri.

Despre munca de traducere nu se vorbeşte - fiindcă e indecent să povesteşti în public ce faci tu în dormitor; jucaţi şah, partida din Murphy e parte din poveste, personajele îşi dansează paşii caracterului; e grozav de amuzantă, eu am jucat-o de trei ori după ce am transcris-o în notaţia obişnuită la noi; citit poezia aparent banală cu "Nu se-abate/ Watt o iotă/ însă de la ce" - felul meu de-a da cuvîntul autorului; celor care doresc poză cu autorul - poftiţi după colţ, e acolo un panou cu portretul; trei vorbe, nu mai ştiu ce. A, despre Dream, că e pasăre rară.
E o formă de respect să fii scurt şi să fii chiar uşurel superficial, să nu te iei în serios, mai ales în condiţiile unui tîrg. Dramatice sînt lucrurile acasă. Despre asta trebuie să fii nebun să povesteşti în public. Cu microfoane!
Supunîndu-mă îndemnului, m-am fotografiat şi eu cu poza autorului. Sîntem mici, sîntem infimi, iar asta trebuie reţinut ca unică concluzie finală.

Dacă aş fi fost faţă în faţă - nu, umăr în umăr, fără să ne privim - cu cineva dornic să asculte, i-aş fi zis, cum îmi zic mie însămi, că:
La radio, în emisiunea ei, A.G. m-a întrebat dacă m-a pregătit traducerea lui Nabokov pentru Beckett. Stăteam pe un pat din garsoniera de împrumut. Am scos nişte sunete care trebuie să se fi auzit cumplit. Am bîiguit, cred, un sincer şi poate neruşinat Nu. Sau "m-o fi ajutat cumva, ştiu şi eu?" care suna în mod sigur a Nu. Ceva cam aşa. Am încercat să nuanţez. Sigur nu am reuşit. Vorbesc foarte, foarte prost.
Aş încerca să spun ceea ce gîndeam în tren.
Văd pe fereastră, din goana trenului, pajişti, ceaţă, cai.
A traduce din Nabokov a însemnat asemenea călătorii. Tainice, matinale, nepovestite nimănui, cu un fior de teamă pe şira spinării, uitarea de mine odată cu cufundarea în poveste, privitul intens al acestor pajişti, atenţia în descrierea ceţei - de evitat cuvîntul lăptoasă, de căutat mereu altul - strălucirea, scînteierea boabelor de rouă, privitul calului maro al cărui contur se desluşeşte vag, descrierea gîtului întins către iarbă, a botului umed amuşinînd, a sunetului firelor de iarbă zdrobite.
Pentru Beckett însă, a trebuit, cu fiorul de frică şi jenă permanent în spinare, cu buzele încleştate, mută pînă la boală, să sar din tren în mers, să nu strig, să sar apoi peste şine, să nu închid ochii o clipă, să merg cu pasul furnicii către cal, grijă să nu-l sperii, să mă apropii cu un milimetru pe lună, să văd atunci, despicînd lent ceaţa, că de fapt e o iapă, că dincolo de trupul ei e un mînz care împinge cu botul, căutînd laptele, tremurînd pe picioare. Să şi gust laptele, să vreau să adorm acolo, să nu pot, să nu mai pot. Să mă domine teama, doar teama, dar să mă şi veselesc nebuneşte, să nu ştiu dacă între timp şinele de tren nu s-au mutat cumva chiar pe sub mine.
Ceea ce nu spune nimic despre frumuseţea cărţilor celor doi autori. Nu e loc de comparaţie, desigur. Atunci, dragă ureche de lîngă mine, dragă ureche internă, aş fi deschis Vis... şi aş fi citit cele două pagini în care Belacqua le compară pe Syra-Cusa şi Smeraldina - "iată, într-o categorie dată (fuste), două articole independente" şi apoi "Dar, biet Belacqua, tu nu-ţi dai seama că esenţa frumuseţii e necategorisibilă, că transcende categoriile?". Da.
Vorbim doar despre muncă, vorbim despre ce s-a tăcut în ultimii ani, vorbim despre neputinţă şi spaime.
Aş fi răspuns, deci, nu. Un nu mai nuanţat.
Şi, pe de altă parte: Te pregăteşte o iubire de alta? Te pregăteşte o despărţire de alta?
Şi mai ales despre spaimă şi muţenie aş fi simţit şi încă simt nevoia să urlu, dar despre asta e indecent să vorbeşti şi în şoaptă. E bună, e terapeutică, e prietenoasă umăr în umăr, gură la gură, cîte o lungă postare de blog, ca aceasta. Doar un leac ca să poţi să taci mai departe.
Luaţi-o ca pe o tăcere, dacă vă rătăciţi pe aici. Aşa a şi fost.




- Fragment inedit din roman de sertar, plus strigăt de criză, pe blogul CDPL, aici.

- Fragment de povestire în Tiuk, aici.

Trei

Am plecat de la Bookfest cu numai cinci cărți. Și un cd cu muzică.
Trei acum. Două deoparte.
În casa de împrumut se desfășoară din nou Frînghia înflorită (Radu Vancu) - avans cîteva luni şi o zi faţă de celelalte două cărţi - vezi postarea precedentă. Iar în tren, la drum cu Păzitoarea (Ana Dragu), mereu dulce întreruptă de fetița asta care a fugit de lîngă mama ei și cine știe de ce s-a cuibărit așa strîns lîngă mine, eu îi rup cîte trei foi din agendă, ea desenează, alte trei foi din agendă, alte desene, și în timp ce ea desenează eu citesc, și între paginile Păzitoarei se strecoară rînd pe rînd desenele acestei fetițe - cifre, litere, flori, linii și puncte, toate însemnate de un tremur care mă ucide de drag. Și de fiecare dată îi mulțumesc cu aceeași lentoare, și ea deodată, fără avertisment, îmi sare de gît și mă pupă pe un obraz, și apoi imediat și pe celălalt, și mă sugrum de durere, nespus de fericită. O strîng în brațe, îi simt coastele mici, dintr-o greșeală aș putea s-o fărîm. Ea începe să-mi numere alunițele de pe braț, rîdem, nu le termină nici pînă poimîine, apoi se repede într-un gest intim, mă feresc, ea îmi șoptește ceva și atunci o las - îmi aranjează cu foarte mare meticulozitate bretelele sutienului pe sub cele ale maieului, să nu se zărească nici urmă. Fetița coboară la Bușteni, nu înainte ca mama ei să îmi spună ce are, o boală cu nume complicat, pe scurt, adaugă, îi lipsește o parte din cerebel. Ne-am îmbrățișat iarăși și iarăși, mi-a luat la final toate desenele din carte, mi-a spus că mi le dă la întoarcere, ne-am promis revederea. Raluca, 7 ani.
Între paginile Păzitoarei citite rămîn rătăcite două din cele opt desene, aşa cum le-a aşezat fetiţa. Unul este chiar la pagina 48:

eu
sunt păzitoarea.

iar celălalt la 63, însă eu voi cita din

nu

nu ușurința cu care

îngheață pămîntul peste tine
ci faptul că abia atunci
începe represiunea

te scot afară din casă
din patul în care ai visat
de lîngă cana de ceai

aruncă fotoliul cu arcuri găsit într-o noapte
pe cînd aveai 36

apoi îți adună lucrurile și le dau de pomană
cămășile primite de ziua ta continuă să trăiască în coșul de rufe...

Nu ştiu să vorbesc despre emoţii de felul acesta. Iar de la Brașov se înnorează, dincolo de păduricea aceea apunea soarele cînd te-ai dus, acum doar o vată plumburie, și începi vîntureasa de plastic (Marius Chivu), și numai pînă la prima ilustrație mai poți înainta. Aici trebuie să te oprești și să spui: nu mai pot continua să fiu fericită din atîta disperare a altora.
Dar nu voi rezista nici pînă la Făgăraș.

Şi n-am rezistat.
Nu ştiu cum şi de ce se înlănţuie aşa uneori întîmplările.
Din vîntureasa de plastic e foarte greu de citat. E greu, adică, de extras un fragment. Fiindcă vîntureasa e o poveste. Un glob, un vîrtej. Din muzica ei delicată şi lină, dacă ai sărit un acord, rişti să strici totul. O poveste. O povară. Totuşi:

îi iau mîna stîngă şi o închin
încercînd să-i reamintesc gestul
ea descrie doar un cerc uriaş în care
ne cuprinde pe toţi privind
cu atenţie undeva drept în sus

la sfîrşit împing căruciorul înspre pronaos
ea apleacă uşor capul
apropie faţa de icoană
şi spune timid:
bună seara!


Aş fi vrut să mă pricep să scriu despre poezie. Dar nu ştiu. Aş distruge. Am scris doar despre mine. Despre mine călătorind şi citind trei cărţi minunate, cu munţii în stînga şi cu pajişti întinse pe care de data asta am zărit, să zicem, un iepure, o căprioară şi-o vulpe. O vulpe? (sîcîie-mă, voce, întrebare ticăloasă) Da, o vulpe! Dar eu n-am văzut niciodată nici una! zici. Nici eu, înainte, absolut niciodată. Şi-am rămas privind fix în locul acela, unde ea nu mai este.
De ce s-au aliniat pentru mine, ca planetele, aceste trei cărţi, atît de diferite, atît de înrudite? De ce s-a întîmplat să le citesc pe toate în aceeaşi zi, odată ca niciodată?
Căutaţi-le. Nu le veţi găsi uşor. Pentru toate va fi nevoie de ceva călătorii, de-un fel sau altul. Dar apoi vă veţi alege singur vulpea.

Bookfest

Bookfest.
Am Frânghia înflorită!
După un autobuz greșit și o plimbare de voie, de nevoie prin Herăstrău (dar minunată, chiar pe malul lacului, cu veveriță ronțăind la o nucă într-o salcie), am ajuns cu chiu, cu vai, dar extrem de fericită, la lansarea Frânghiei înflorite, de Radu Vancu. Nu cred că greșesc dacă spun că absolut niciodată nu am văzut un asemenea public la o lansare de carte. Oriunde te uitai... Nu. Dacă aș înșira aici numele celor prezenți, am face o postare demnă de Can-caniada poeziei. Nu. Nici un nume. Să rămînem la carte. Am fost onorată - onorată sună ca naiba, am fost tulburată, răscolită - să o pot citi pe cînd se numea Iubitul tău, mortul și era un document Word. Acum e frumos turnată în forma de hîrtie, se poate ține în brațe și cita cu emoție din ea, de exemplu așa:

... Un tip care s-a repezit la moarte

la fel cum un câine hămesit se repede
la boțul din mâna hingherului.
Devastat și totuși plin de speranță,

un copil așteptând în fiecare zi
să vadă dragoste în ochii abuzatorului.
Îl înțeleg ca pe un frate.

Iar astăzi, de la ora 16, lansăm "Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea" de Samuel Beckett. Mă voi intimida și voi uita ce voiam să spun alături de Dana Pîrvan-Jenaru și Bogdan-Alexandru Stănescu.