O carte de jucărie, ori cu jucării. Sau cel mult pentru copii. La asta te aştepţi cînd vezi cărticica publicată recent la Casa de pariuri literare de către Veronica D. Niculescu. Nici cît o palmă, verde crud, numită Simfonia animalieră. Doar că, odată cartea deschisă (a cărei copertă poartă sugestia unei lumi ivite dintr-o ceaşcă de cafea), zîmbeşti, constatînd că autoarea n-a făcut altceva decît să se joace cu aşa-zisul univers de aşteptare al cititorului. Şi mă gîndesc în special la aşteptările celor care nu ştiu că, în ultimii ani, Veronica D. Niculescu a tradus unele dintre cele mai dificile scrieri ale lui Beckett (Opere I. Integrala prozei scurte, Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea) ori ale lui Vladimir Nabokov (Povestiri, Originalul Laurei,Ochiul, Disperare, Rege, Damă, Valet, Darul şi, de curînd, Foc palid). Aş adăuga şi cele două romane ale lui Don DeLillo – Cosmopolis şi Punctul Omega, romane dense, complexe şi ele. „Amăgiţi“ s-ar putea simţi şi cei care nu i-au citit prozele scurte din volumul Roşu, roşu, catifea – cartea copiilor crescuţi în comunism.
Urme, cioburi, sîmburi din aceste texte, traduse ori scrise, s-au strecurat, sub diverse forme, şi în această cărticică. Afinităţile pe linia lui Beckett se concretizează în aluzii, alegoria existenţială, singularitatea şi singurătatea (anti)eroilor rupţi de lumea faptelor spectaculos-zgomotoase, intertextualitatea subtilă (şi da, cunoscătorii vor zîmbi!), sfidarea convenţiilor, inovaţiile lingvistice, jocurile de cuvinte. De Nabokov amintesc forţa vizualului, sugestia amănuntului, importanţa acordată actului privirii şi, nu în ultimul rînd, plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rînd.
Frumuseţea aparte a singurătăţii
Într-un interviu acordat lui un cristian în 2012, autoarea anunţa apariţia acestei cărţi: „Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!“. Zis şi făcut. Acum putem spune că nu doar cu un arici s-a jucat Veronica D. Niculescu, ci şi cu un hîrciog, alături de care a adus şi o cîrtiţă – Doinel, Ciobi şi Dede(subtilă) –, făpturi ce prind viaţă şi în inspiratele ilustraţii realizate de Anca Smărăndache. Toţi trei cresc din singurătatea unei iubitoare de teatru. Teatru care „există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască“. Şi aici nu s-a strecurat nici o greşeală, ci un joc de limbaj prin care sînt individualizate simpaticele personaje, dar este adîncită, poetic, şi drama omului de „a fi“ în lume şi înlăuntrul său.
În miezul poveştii stă, de fapt, o făptură umană însingurată, care vrea să se trăiască şi care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru măruntele animale. Privitor ca la teatru... Animale ce ies, la rîndul lor, cu greu din galeriile lor sub - omeneşti şi se încăpăţînează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne alte aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cît o vizuină“. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor şi ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti. Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hîrciog şi cîrtiţă, o privire implicit coborîtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului:
„Cînd mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rîndunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Cînd fieşti“.
Sau: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine îşi zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte“.
Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cît de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegînd şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvînt (special şi acesta).
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită
Dede(subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da- Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pîndită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu- şi dimensiunile prea mari. Strecurată pe sub rochia de lînă, Dede sapă (dureros, orbeşte, fără să ţină cont cît şi cum) în făptura însoţitoarei ei, cele două devin un trup cu două capete: „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi apoi se întorceau iarăşi în ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur“. Cuvintele-cheie sînt pentru ele „vorbeşte-mi“ şi „ascult“. Dar ce înseamnă văzut, început şi terminat? Aceasta este întrebarea.
Cercurile concentrice se tot strîng şi ultima parte a simfoniei aduce vremea hibernatului, cînd nu mai mişună nici cei trei prieteni, „vreme înfricoşătoare cînd rămîneam iar fără umbre“. Serile încep şi se termină abrupt. Lumini aprinse, lumini stinse. Singurătatea se mai reflectă doar în geam. În goluri, în absenţe, în aşteptare, în prefaceri, în albul rece al paginii care aşteaptă: „Odihna. Odihna înaintînd înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întîmpinîndu- te, atingîndu-te, în sfîrşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcînd nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc“. Şi liniştea aceasta este învăluită tandru şi dureros de ecourile versurilor lui Nabokov din Foc palid: „Eram eu umbra unui mătăsar/ Răpus de-azurul fals al unui geam;/ Eu pata de puf sur eram – şi aşa/ Trăiam, zburam, în cerul reflectat./ Iar dinăuntru, tot la fel, dublam/ Pe mine, lampa, mărul pe-un platan...“. Reflexia spaimei, începutul dorului şi nălucile se privesc faţă în faţă – reflectări răsturnate ale lui aici şi acolo, pe care autoarea le răsfrînge, la rîndul ei, în imagini tulburătoare, pline de culoare şi ritm.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.
Dana Pîrvan-Jenaru,
în Observator cultural
22 august 2014
16 august 2014
Aventuri grădinozaure
Cea mai ciudată întrebare care mi se tot pune de când m-am mutat este cum de-am dat liniştea din Sibiu pe agitaţia din Bucureşti. Aici e linişte, linişte cum poate fi doar lângă turnul unei biserici, şi foarte sus, unde doar păsările. Însă două-trei zile de aventuri grădinozaure sunt întotdeauna binevenite. Cu "Ada sau ardoarea" şi pisica părinţilor.
"Great novels are above all great fairy tales... literature does not tell the truth but makes it up." - Nabokov la cursurile de literatură de la Cornell University.
"Great novels are above all great fairy tales... literature does not tell the truth but makes it up." - Nabokov la cursurile de literatură de la Cornell University.
14 august 2014
Strigătul
Astăzi aş putea fi gardul pitic pe care se sprijină un mal de pământ, urmele argintii ale melcilor, firele unice de păianjeni ţesute în răstimpul unei nopţi între băncuţă şi masă, aş putea fi scâncetul căţeluşului despărţit de căţea, dar şi urletul nebunului de azi-noapte, prelungit peste zi, "cum să-mi faci tu mie una ca asta", iar şi iar, o durere amplificată într-o minte confuză. Aici m-aş putea opri, la urletul ăsta de lup, străbătând grădini mărginite fragil de garduri cu burţile moi, o durere, un vaiet repetându-se obsesiv, familiar vulgar, de parcă toate minţile noastre chinuite ar fi căpătat deodată cuvinte şi glas, iar deasupra tuturor acea lună uriaşă, roşietică, atât de îndrăzneaţă în noaptea nopţilor ei, încât pisica se urcă pe casă şi se culcă acolo, să fie aproape, să îşi ofere spinarea bătrână spre mângâiere puternică, departe de om. Ardoarea nopţii, răcoarea camerei, liniştea de melasă din jurul strigătului nebunului, un necunoscut cunoscut.
Poftă de scris, ardoarea, nici o poveste.
Poftă de scris, ardoarea, nici o poveste.
11 august 2014
Începuturi de roman în Bucureşti
„Începuturi de roman în Bucureşti”, aşa mă gândeam că s-ar putea numi peste câţiva ani un volum – dacă voi fi suficient de harnică şi voi scrie săptămână de săptămână câte un început, măcar un pretins început. Începuturile de roman n-ar trebui să fie prea grele. Poţi alege un personaj de pe stradă, îl poţi urmări o bucată de drum, până când rămâi singur cu el, apoi singur, apoi el, şi poţi alege o zi, o oră şi-un loc, şi fiindcă începutul poate duce oriunde, exact oriunde te poţi duce şi tu.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?
Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?
Continuarea, aici.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?
Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?
Continuarea, aici.
4 august 2014
Vera, doamna Nabokov (II)
„Vorbesc fluent engleza, franceza şi germana”, scrisese Vera Nabokov în documentele ei de imigrare, iar cu această declaraţie începe un nou capitol din biografia „Vera”, de Stacy Schiff. Soţii Nabokov ajunseseră, în sfârşit, în America şi la New York în 1940. Pentru Vera, deşi lucrase în limba engleză în timpul anilor petrecuţi la Berlin, adaptarea a fost dificilă. Spre deosebire de soţul ei, ea nu pusese niciodată piciorul într-o ţară anglofonă. Cei care o vor întâlni în primii ani petrecuţi de ea în America îşi vor aminti că erau frapaţi în primul rând de tăcerea ei, scrie Stacy Schiff.
Pentru soţii Nabokov, ajunşi acolo unde el îi propusese să se stabilească încă din 1923, la câteva luni după ce se cunoscuseră, realitatea se va dovedi complicată. Nabokov nu avusese bani când se căsătoriseră, dar era un sărac cu o reputaţie de scriitor. Pentru prima oară acum, reputaţia se cam evaporase. Vera avea treizeci şi opt de ani, Dmitri nu ştia engleză deloc, Vladimir Nabokov nu avea nici o promisiune de lucru, iar economiile lui se ridicau la un pic o sub o sută de dolari.
Fără literatură
În septembrie, lui Nabokov i se oferă un post la o librărie – scriitorul îi promisese Alexandrei Tolstoi că e gata să facă orice fel de muncă, dacă aceasta îi oferă lui şi familiei sale şansa la o existenţă. La librărie, i se propune să ambaleze pachete, de la nouă la şase. Plata, şaizeci şi opt de dolari pe lună. Mai mult distrat decât indignat, Nabokov declară: „Unul dintre puţinele lucruri pe care e limpede că nu ştiu să le fac este să împachetez ceva”. Mai mult, nu puteau trăi cu suma aceea, mai ales dacă nu rămânea timp pentru a face şi alţi bani.
În New York, familia s-a stabilit într-un „mic apartament cumplit”, cum îl descrie Vera. La câteva luni după ce este înscris în clasa întâi, Dmitri este deja „promovat” în a doua.
Primii ani în America, descrişi detaliat de Stacy Schiff, sunt pentru familia Nabokov extrem de grei. Cu atâtea problemele de supravieţuire, nu este loc de strădanii literare. Anul 1940 este unul dintre puţinii ani în care Nabokov nu face literatură.
Odată ce Dmitri a mers la şcoală, Vera a putut începe să lucreze. Dar era conştientă de valoarea ei şi, din fericire, a refuzat ofertele de nimic primite la început. La finalul lunii ianuarie găseşte un post la un ziar franţuzesc gratuit. Dmitri începe repede să vorbească fluent şi fără accent. Fermecătoare pasaje cu Dmitri crescând în New York. La şase ani, plimbându-se prin Central Park, era abordat de alţi copii care îl întrebau, miraţi de haina lui de blană, dacă e băiat sau fetiţă. „Nu, sunt băiat, iar felul ăsta de haină îl poartă băieţii acolo de unde vin eu”, zice Dmitri, prietenos cu toată lumea.
„În căsuţe mici, pe lângă şosea”
Şi Nabokov a început imediat să cocheteze cu accentul şi expresiile locului. Însă garderoba lui vorbea pentru el şi striga „străin”. Iar stranger rimează oriunde cu danger, puncta Nabokov.
Două întâmplări din frizerie. În primele săptămâni la New York, un frizer a aruncat o privire la clientul lui, Vladimir Nabokov, şi l-a declarat: englez, proaspăt sosit, jurnalist. Uluit, Nabokov l-a întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. „Fiindcă aveţi accent englezesc, n-aţi avut încă vreme să scăpaţi de pantofii europeni şi aveţi fruntea înaltă şi faţa unui ziarist”, i-a spus frizerul. „Sunteţi un adevărat Sherlock Holmes”, i-a răspuns Nabokov. „Cine e Sherlock Holmes?”, a întrebat frizerul.
Ceva mai târziu, Vera l-a dus pe Dmitri la tuns. Frizerul l-a întrebat unde e casa lui. „Eu nu am casa mea”, a zis copilul, care locuise la douăzeci şi una de adrese în ultimii trei ani. „Atunci, unde locuieşti?”, a întrebat frizerul. „În căsuţe mici, pe lângă şosea”, a spus Dmitri. Vera avea să fie fermecată de acest răspuns.
Partea a doua a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov, în LaPunkt. Continuarea, aici.
31 iulie 2014
"O simfonie animalieră"
Veronica D. Niculescu (n. 1968) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb (Ed. Limes); în 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie (Ed. Cartea Românească), în 2009 – Basmul Prinţesei Repede-Repede (Ed. Polirom, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), iar în 2012 volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea (Ed. Casa de pariuri literare).
Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta.
Autoarea alege trei personaje-animale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în parg de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici.
Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea livrescă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.
Adina Diniţoiu
România literară nr. 32, 1 august 2014
Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta.
Autoarea alege trei personaje-animale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în parg de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici.
Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea livrescă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.
Adina Diniţoiu
România literară nr. 32, 1 august 2014
28 iulie 2014
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Aş vrea să văd o dată la ştiri, o singură dată, cum dintre multele victime moarte într-un accident de circulaţie este ales să fie pus sub lupă şi să stoarcă lacrimi un om care nu are acasă copii. Un om care are acasă un câine. Un om care are acasă un porcuşor de Guineea. Un canar. O floare pe pervaz. Sau, şi mai bine, un om pe care nu-l aşteaptă nimeni niciodată. Nu-l aştepta nici viu, nu-l va aştepta nici mort. Omul care nu va fi demn niciodată de nici o poveste. Omul care nu contează.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.
Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:
Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar
Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.
Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.
21 iulie 2014
Vera, doamna Nabokov (I)
„Ah, bucuria mea, când o să locuim împreună, într-un loc frumos, cu vedere la munte, cu un câine lătrând dincolo de fereastră? Am nevoie de nişte lucruri atât de mici: o călimară de cerneală şi o pată de soare pe podea – ah, şi de tine. Dar cel din urmă nu-i deloc un lucru mic.” îi scria Nabokov Verei pe 19 august 1924, cu mai puţin de un an înainte de căsătorie. Fragmentul de scrisoare este mottoul capitolului „Epoca romantică” din biografia Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff.
Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.
O viaţă cufundată în literatură
„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.
Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste
Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.
Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.
P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:
Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.
Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.
O viaţă cufundată în literatură
„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.
Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste
Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.
Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.
P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:
Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.
Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.
14 iulie 2014
Trecând (miez de vară în Bucureşti)
Stau în acest loc unde am mai stat de atâtea ori, la aceeaşi masă de la fereastră, cu faţa spre intersecţie.
Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează.
(...)
Textul de luni în LaPunkt.
Trec maşini în josul străzii, şiruri lungi de maşini. Azi traficul nu este nervos, se circulă lin, nu se claxonează, poate ajută şi muzica dinăuntru, dată încet, înceată ea însăşi – e sâmbătă şi-i miez de iulie, sunt vacanţe, concedii, localul e aproape gol un pic înainte de prânz. Poate că maşinile au o oarecare viteză, însă eu le văd plutind lin şi fără nici un sunet, ca nişte frunze aşezate de o mână nevăzută pe-un râu, ca să se convingă ochiul că apa e totuşi curgătoare. Când şuvoiul acesta se termină, îl mai poţi vedea o vreme pe cel din sens invers, maşini mergând în sus, şi deodată senzaţia că se duc, se duc toate una după alta, toate toate. Uite şi-o limuzină, albă, enormă, acum a oprit chiar lângă ferestre, poate că înăuntru sunt oameni, poate că pe o banchetă imensă stau pierduţi doi oameni mici, foarte mici, întrebându-se cum de-au nimerit acolo şi unde se duc, iar mâinile lor, strânse una în alta, dreapta ei, stânga lui, frământând fiecare dureros degetele celeilalte, vorbesc o cu totul altă limbă decât gurile, decât umerii, decât ochii. Sau poate asta pe bancheta taxiului galben, altundeva. Imaginaţia imaginează.
(...)
Textul de luni în LaPunkt.
9 iulie 2014
Proza scurtă
Să vorbim despre proza scurtă. Să ne amintim: proza scurtă nu se publică - pentru că proza scurtă nu se citeşte - pentru că proza scurtă nu se vinde.
Bine, bine, dar mă uit de vreo lună la povestea asta, la Top 100 eBooks de pe elefant.ro, cu toate cărţile laolaltă, româneşti şi străine, ficţiune şi non-fiction, şi nu pricep. Nu pricep cum de Alice Munro se încăpăţânează să stea pe primul loc, nu pricep cum de Roşu, roşu, catifea stă ba pe patru, ba pe cinci.
Hei, nu, nu poate fi adevărat, treziţi-vă, înţelegeţi odată: nu se citeşte proză scurtă!
Bine, bine, dar mă uit de vreo lună la povestea asta, la Top 100 eBooks de pe elefant.ro, cu toate cărţile laolaltă, româneşti şi străine, ficţiune şi non-fiction, şi nu pricep. Nu pricep cum de Alice Munro se încăpăţânează să stea pe primul loc, nu pricep cum de Roşu, roşu, catifea stă ba pe patru, ba pe cinci.
Hei, nu, nu poate fi adevărat, treziţi-vă, înţelegeţi odată: nu se citeşte proză scurtă!
8 iulie 2014
Ca şi cum dintr-o dată inima prea grea
Recitesc proza scurtă a lui Beckett, acele proze traduse prin 2010, cred, întâmplător printre ele fiind şi prima publicată vreodată, şi cea din urmă. Şi ştiu exact unde să mă duc ca să găsesc plăcere, acea plăcere pentru care plăcere nici nu mai este cuvântul potrivit, şi ştiu unde nu m-aş duce, fiindcă acolo e chin, dar mă duc, iar chinul nu mai este cuvântul potrivit. Fiindcă doar ce-a fost chin a meritat, merită, iar ce nu e chin e risipă.
Dacă aş convinge un om să citească, un singur om dintre cei dragi, dintre cei pe care ştiu cum i-ar hrăni textele astea, aş fi fericită.
Fragmente. Fragmente de înclinat trupul într-o parte, de mers fără să poţi ţine drumul drept, pentru că dintr-o dată inima prea grea:
Nu-ţi mai auzi zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte. Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei: Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc. Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
(Auzit pe întuneric 1)
Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti. Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară.
(...) Aşa că staţi faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floare vârstei. În acea lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
(Auzit pe întuneric 2)
Primele cuvinte din prima povestire publicată de Beckett:
Ar fi putut ţipa şi nu putea.
(Adormirea, 1929)
Ultimele cuvinte din ultima povestire publicată:
Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah totul să se termine.
(Tresăriri 3, 1989)
Dacă aş convinge un om să citească, un singur om dintre cei dragi, dintre cei pe care ştiu cum i-ar hrăni textele astea, aş fi fericită.
Fragmente. Fragmente de înclinat trupul într-o parte, de mers fără să poţi ţine drumul drept, pentru că dintr-o dată inima prea grea:
Nu-ţi mai auzi zgomotul paşilor. Neauzind nevăzând îţi urmezi calea. Zi după zi. Aceeaşi cale. Ca şi când nu ar mai exista alta. Pentru tine nu mai există alta. Obişnuiai să nu te opreşti niciodată decât ca să-ţi faci socoteala. Ca să te poţi târâi mai departe de la zero din nou. Această nevoie suprimată aşa cum am văzut nu mai există teoretic vorbind nici una ca să te mai opreşti. Cu excepţia probabil a unei clipe în punctul cel mai îndepărtat. Ca să te aduni pentru întoarcere. Şi totuşi o faci. Ca nicicând înainte. Nu de oboseală. Nu eşti mai obosit acum decât erai întotdeauna. Nu din cauza vârstei. Nu eşti mai bătrân acum decât erai întotdeauna. Şi totuşi te opreşti ca nicicând înainte. Aşa încât aceiaşi o sută de metri pe care obişnuiai să-i parcurgi în trei-patru minute să-ţi poată lua acum între cincisprezece şi douăzeci. Piciorul cade pe neaşteptate la mijlocul pasului sau înainte de ridicare se lipeşte de pământ făcând corpul să rămână pe loc. Apoi o căutare mută a esenţei: Pot ele continua? Sau mai degrabă: Ar trebui să continue? Strictul esenţial. Potolită când în sfârşit ca întotdeauna până acum o fac. Stai întins în întuneric cu ochii închişi şi vezi scena. Aşa cum nu puteai la vremea respectivă. Bolta întunecată a cerului. Pământul orbitor. Tu în impas în mijloc. Ghetele afundate până la gleznă. Pulpanele paltonului odihnindu-se pe zăpadă. În bătrânul cap plecat în bătrânul calapod de pălării mută presimţire. La jumătatea drumului peste păşune urmându-ţi linia dreaptă spre spărtură. Infailibilele picioare ţintuite. Priveşti înapoia ta aşa cum nu puteai atunci şi le vezi urmele. O abatere uriaşă. În sens invers acelor de ceasornic. Aproape ca şi cum dintr-odată inima prea grea. În cele din urmă prea grea.
(Auzit pe întuneric 1)
Floarea vârstei. Adulmecă o mostră. Întins pe spate în întuneric îţi aminteşti. Ah îţi aminteşti. Zi de mai fără nori. Ea ţi se alătură în căsuţa de vară.
(...) Aşa că staţi faţă în faţă în căsuţa de vară. Cu ochii închişi şi mâinile pe genunchi. În floare vârstei. În acea lumină irizată. Acea neclintire de moarte.
(Auzit pe întuneric 2)
Primele cuvinte din prima povestire publicată de Beckett:
Ar fi putut ţipa şi nu putea.
(Adormirea, 1929)
Ultimele cuvinte din ultima povestire publicată:
Indiferent cum indiferent unde. Timp şi durere şi sine aşa-zis. Ah totul să se termine.
(Tresăriri 3, 1989)
7 iulie 2014
Primul punct
"Am avut o rubrică la care am ţinut mult, timp de trei ani şi ceva, la Suplimentul de cultură. Acolo se putea şopti şi şuşoti prieteneşte. Aveam acolo şi un blog – s-a pierdut ca pietricica aruncată în apă de pe pod. Am scris şi pe blogul de la Adevărul mai recent, vreme de un an şi ceva, s-au adunat douăzeci de texte, până când am simţit tot mai clar că nu mi se potriveşte contextul şi am tăcut.
Am scris poveşti doar pentru mine şi m-am bucurat când acestea i-au bucurat şi pe alţii, am tradus pe rupte, am citit şi am făcut fotografii de umplut goluri atunci când simţeam că toate cuvintele mi se duc încolonate altundeva sau, dimpotrivă, când mi-era pur şi simplu dor de acel loc pe care-l ştiu doar din vis – locul-unde-nu-se-scrie-şi-nu-se-vorbeşte, locul unde nu există cuvinte, unde doar se stă şi se ascultă cum creşte iarba, cu spatele lipit de un zid galben, un pic înainte de apus.
Iar acum o să încerc să scriu aici, cu senzaţia că aş putea vorbi cu vocea mea, despre acele lucruri care contează pentru mine şi cei ca mine, fără să adaug nimic zarvei."
Astăzi, primul meu text în LaPunkt.
Şi tot astăzi, cândva, sfioşii Doinel, Ciobi şi Dedesubtilă se duc la Radio România Cultural - unde nu vor fi văzuţi, poate nici auziţi, dar se va putea auzi, lume, lume, minunatul şi tainicul Prelude to Little Spring, cântecelul pe care-l ascultă ariciul Doinel în căştile lui albe, la teatru.
Am scris poveşti doar pentru mine şi m-am bucurat când acestea i-au bucurat şi pe alţii, am tradus pe rupte, am citit şi am făcut fotografii de umplut goluri atunci când simţeam că toate cuvintele mi se duc încolonate altundeva sau, dimpotrivă, când mi-era pur şi simplu dor de acel loc pe care-l ştiu doar din vis – locul-unde-nu-se-scrie-şi-nu-se-vorbeşte, locul unde nu există cuvinte, unde doar se stă şi se ascultă cum creşte iarba, cu spatele lipit de un zid galben, un pic înainte de apus.
Iar acum o să încerc să scriu aici, cu senzaţia că aş putea vorbi cu vocea mea, despre acele lucruri care contează pentru mine şi cei ca mine, fără să adaug nimic zarvei."
Astăzi, primul meu text în LaPunkt.
Şi tot astăzi, cândva, sfioşii Doinel, Ciobi şi Dedesubtilă se duc la Radio România Cultural - unde nu vor fi văzuţi, poate nici auziţi, dar se va putea auzi, lume, lume, minunatul şi tainicul Prelude to Little Spring, cântecelul pe care-l ascultă ariciul Doinel în căştile lui albe, la teatru.
4 iulie 2014
Spirala
Citesc o carte despre depresii, despre exerciţii de meditaţie pentru alungarea depresiei. Luată cu oarecare speranţă de la târg şi cu egală îndoială. Şi cu cât înaintez în ea - oricât aş recunoaşte ce corect sunt descrise simptomele, cauzele, mecanismele - înţeleg că e o uriaşă prostie felul în care autorii, domnii în halate, vor să te convingă cum să te smulgi din spirala descendentă a depresiei, a epuizării. Că felul în care te sfătuiesc să rupi şirul gândurilor determinate de tristeţe şi să te ancorezi în prezent e o porcărie. Un îndemn la orbire, la surzenie, la închiderea simţurilor, la negarea a ceea ce ai mai uman. De parcă atunci când te afli într-un balcon, undeva sus de tot, n-ar fi cel mai firesc lucru din lume să ameţeşti, să te temi, să-ţi imaginezi măcar spaţiul alb al odihnei - şi asta măcar pentru a te lipi mai zdravăn cu spinarea de zidul rece din spatele tău. De parcă n-ar fi cel mai firesc lucru din lume suferinţa. De parcă tristeţile, spaimele, groaza, durerile şi lipsa de rost ar trebui alungate ca nişte câini vagabonzi, pentru a fi înlocuite de potăile de rasă chipurile superioară, fericirile. Ah, spirală a epuizării, tobogan drag - ce mai joc, ce mai joc, cărţile pe foc.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
2 iulie 2014
Tristă copie care râde
O femeie în rochie galbenă plânge dimineaţa la fereastră. Uneori, temându-se că o va vedea cineva, se trage mai la stânga. Şi-şi continuă plânsul violent acolo, la umbra ramei albe a ferestrei. Dacă ai fi aproape de ea i-ai auzi geamătul mut, de groază, de furie, de teamă, de silă, de revoltă, de neputinţă şi de cea mai nestrigată, sufocată durere - femeia aceasta trebuie să plângă în linişte.
Nici un icnet.
După prânz, parcă la aceeaşi fereastră, parcă aceeaşi femeie. În rochie neagră, acum, pare de-a dreptul senină. Dreaptă, cu gât lung, umeri relaxaţi, cu o ceaşcă în mână, priveşte departe fără să vadă nimic. Nu se clinteşte. Dacă ai fi aproape de ea, dacă ai fi aproape în ea, n-ai auzi nimic. N-ai vedea.
S-ar crede că a murit cineva.
Undeva, în alt oraş, o femeie ieşită de la un curs stupid - să ţesem frumos, să învăţăm de la maeştri, să nu facem nimic din mintea noastră pură şi seacă - pozează. Se lasă pe vine pe aleea asfaltată dintr-o grădină în care nimic nu-i lăsat să crească la voia întâmplării şi râde grabnic la poză. Femeia aceasta nu o cunoaşte pe femeia din fereastră, nu a văzut-o niciodată şi nu ştie nimic despre ea, nu-şi poate nici măcar imagina nimic despre ea, oricât ar vrea, deşi undeva, într-un sertar al memoriei, poartă ascunsă o imagine întâmplătoare zărită cândva. Aşa stătea femeia de la fereastră, femeia în negru, pe altă alee, lăsată pe vine. Femeia cealaltă o imită de câte ori are ocazia, poate fără să ştie prea bine nici că o face, nici de ce-o face. Nepriceputei copii i-a scăpat un detaliu, detaliul: femeia dintâi, cea din fereastră, nu poza, ci fusese pozată; era surprinsă aplecată deasupra aleii după ce desenase cu creta, într-o grădină sălbatică, năpădită de tufe de flori şi de păianjeni teribili, într-o vară de o mie de waţi. Desenase cu cretă colorată vreo ciupercă, vreo trei fire de iarbă, aşteptând să se audă un râs de copil. Surprinsă în poză, zâmbea să ascundă amarul. Copia, coală lipsită de detalii, cursant mirosind a xerox încins, se lasă pe vine în faţa obiectivului foto pe orice trotuar gol, ca la comandă, şi râde, şi râde.
Pentru fiecare dintre noi, trăitorii, oricât ne-am ascunde, există undeva o tristă copie care râde, care îşi râde, un jalnic bufon imitând la nesfârşit ceea ce noi am îndrăznit să fim într-o clipă.
(Foto: VDN)
Nici un icnet.
După prânz, parcă la aceeaşi fereastră, parcă aceeaşi femeie. În rochie neagră, acum, pare de-a dreptul senină. Dreaptă, cu gât lung, umeri relaxaţi, cu o ceaşcă în mână, priveşte departe fără să vadă nimic. Nu se clinteşte. Dacă ai fi aproape de ea, dacă ai fi aproape în ea, n-ai auzi nimic. N-ai vedea.
S-ar crede că a murit cineva.
Undeva, în alt oraş, o femeie ieşită de la un curs stupid - să ţesem frumos, să învăţăm de la maeştri, să nu facem nimic din mintea noastră pură şi seacă - pozează. Se lasă pe vine pe aleea asfaltată dintr-o grădină în care nimic nu-i lăsat să crească la voia întâmplării şi râde grabnic la poză. Femeia aceasta nu o cunoaşte pe femeia din fereastră, nu a văzut-o niciodată şi nu ştie nimic despre ea, nu-şi poate nici măcar imagina nimic despre ea, oricât ar vrea, deşi undeva, într-un sertar al memoriei, poartă ascunsă o imagine întâmplătoare zărită cândva. Aşa stătea femeia de la fereastră, femeia în negru, pe altă alee, lăsată pe vine. Femeia cealaltă o imită de câte ori are ocazia, poate fără să ştie prea bine nici că o face, nici de ce-o face. Nepriceputei copii i-a scăpat un detaliu, detaliul: femeia dintâi, cea din fereastră, nu poza, ci fusese pozată; era surprinsă aplecată deasupra aleii după ce desenase cu creta, într-o grădină sălbatică, năpădită de tufe de flori şi de păianjeni teribili, într-o vară de o mie de waţi. Desenase cu cretă colorată vreo ciupercă, vreo trei fire de iarbă, aşteptând să se audă un râs de copil. Surprinsă în poză, zâmbea să ascundă amarul. Copia, coală lipsită de detalii, cursant mirosind a xerox încins, se lasă pe vine în faţa obiectivului foto pe orice trotuar gol, ca la comandă, şi râde, şi râde.
Pentru fiecare dintre noi, trăitorii, oricât ne-am ascunde, există undeva o tristă copie care râde, care îşi râde, un jalnic bufon imitând la nesfârşit ceea ce noi am îndrăznit să fim într-o clipă.
(Foto: VDN)
28 iunie 2014
Watt, prima lectură
Că şi-ar putea petrece toată viaţa închis într-o cameră, stând pe un scaun şi citind Divina comedie – asta spunea Beckett. Iar eu spun că mi-aş putea petrece toată viaţa în camera mea, tolănită, citind Watt. Pentru că au trecut cam trei ani de când am tradus-o, am recitit-o în după-amiezele trecute, proptită între perne, cu creionul fin la îndemână, parcurgând-o cine ştie pentru a câta oară, dar abia pentru prima oară astfel, precum făcusem cândva cu originalul.
Şi, da, aş petrece o viaţă aşa – aşa vom sta întreaga viaţă, sta-vom întreaga viaţă-aşa – zăbovind pe anumite pasaje favorite, subliniindu-le, descoperind altele, descoperind detalii şi-alte detalii, şi iubindu-l pe Watt ca pe nimeni, cum nimeni.
Şi scriind vreo scrisoare, vreo „Dragă C., ...ce lectură, cu creionul în mână, şi tot e extrem de superficială, nici nu se compară cu lunile când traduceam şi intra bine fibra în fibră; subliniez, mă amuz, mă întristez, mă seacă unele pasaje, de dor, de durere, de frumuseţe, dar e totul aşa de departe, aşa de departe faţă de atunci când traduci; cu tristeţe te anunţ că niciodată, nici o lectură, oricât de atentă, nu egalează, nu poate, nu...”
Watt, fragmente favorite:
Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.
Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decât data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.
Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.
Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea? Şi ce este această sosire care nu a fost sosirea noastră şi această prezenţă care nu este prezenţa noastră şi această plecare care nu va fi plecarea noastră, dacă nu sosirea şi prezenţa şi plecarea fără nici o umbră de scop?
Unii văd carnea înaintea oaselor, iar unii văd oasele înaintea cărnii, iar unii nu văd absolut niciodată oasele, iar unii nu văd absolut niciodată carnea, niciodată, absolut niciodată carnea.
Fiindcă singura cale în care se poate vorbi despre nimic este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost ceva, la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre Dumnezeu este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost un om, ceea ce bineînţeles că a şi fost, într-un fel, pentru o vreme, şi la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre un om, până şi antropologii noştri au înţeles asta, este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost o termită.
Watt a învăţat spre finalul şederii lui în casa domnului Knott să accepte că nu se întâmplase nimic, că un nimic se întâmplase, a învăţat să suporte asta şi chiar, într-un fel rezervat, să îi placă. Dar atunci era prea târziu.
…atunci când braţele îţi sunt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mângâi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica-cucului, sau un piciorul-cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de câmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar când apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet-încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atâta noroc cât să scape nerupte.
Apoi, într-o noapte aspră, Watt şi-a părăsit patul călduţ şi a coborât, şi a băgat cheia în casă, şi a înfăşurat-o într-un petic de pătură pe care-l rupsese din propria sa pătură. Şi apoi a scos-o iarăşi afară, sub piatră. Iar când s-a uitat, în seara următoare, a găsit-o, aşa cum o lăsase, în pătura ei, sub piatră. Fiindcă domnul Graves era un om foarte înţelegător.
…până ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decât floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămână decât viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut.
Watt era acum obosit de parter, parterul îl obosise pe Watt.
Ce aflase? Nimic.
Ce ştia despre domnul Knott? Nimic.
Din dorinţa lui de-a ameliora, din dorinţa lui de-a înţelege, din dorinţa lui de-a vindeca, ce se alesese? Nimic.
Dar nu era şi asta ceva?
S-a văzut pe el cum fusese atunci, atât de mic, atât de sărac. Iar acum, şi mai mic, şi mai sărac. Nu era şi asta ceva?
Atât de bolnav, atât de singur.
Şi acum.
Şi mai bolnav, şi mai singur.
Nu era şi asta ceva?
Aşa cum comparativul e ceva. Indiferent dacă-i mai mult ca pozitivul lui sau mai puţin. Indiferent dacă-i mai puţin decât superlativul lui sau mai mult.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
(Fum palid, beznă groasă! - nota mea)
Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.
Dar nici n-a ajuns bine pe drumul public, că a şi izbucnit în lacrimi. Stătea acolo, îşi amintea, cu capul plecat, şi cu câte o geantă în fiecare mână, şi lacrimile îi curgeau, o ploaie lentă şi măruntă, pe şoseaua ce fusese recent reparată. N-ar fi crezut că e posibil aşa ceva, dacă n-ar fi fost el însuşi de faţă. Umiditatea astfel împrumutată suprafeţei şoselei, socotea el, trebuie să fi supravieţuit plecării lui vreme de cel puţin două minute, dacă nu chiar trei. Din fericire, era vreme bună.
Era de remarcat cum culorile, pe de o parte ale acestei haine, pe de alta ale acestei pălării, se apropiaseră tot mai mult, una de alta, cu fiecare cincinal ce trecuse. Şi totuşi ce diferite le fuseseră începuturile! Una verde! Cealaltă galbenă! Aşa-i şi cu timpul, care luminează ceea ce e întunecat, care întunecă ceea ce e luminos.
A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.
Nu a întâlnit nici o fiinţă umană pe drum. Un măgar rătăcit, sau o capră, zăcând în şanţ, în umbră, a ridicat capul, când a trecut el. Watt nu a văzut măgarul, sau capra, dar măgarul, sau capra, l-a văzut pe Watt. Şi l-a urmărit cu privirea cum trecea, încet-încet, pe şosea, până ce-a dispărut. Poate că s-a gândit că era ceva bun de mâncat în genţi. Când n-a mai văzut genţile, atunci şi-a culcat la loc capul, printre urzici.
Mi-aţi putea spune cât era ceasul? a zis Watt.
Şi, da, aş petrece o viaţă aşa – aşa vom sta întreaga viaţă, sta-vom întreaga viaţă-aşa – zăbovind pe anumite pasaje favorite, subliniindu-le, descoperind altele, descoperind detalii şi-alte detalii, şi iubindu-l pe Watt ca pe nimeni, cum nimeni.
Şi scriind vreo scrisoare, vreo „Dragă C., ...ce lectură, cu creionul în mână, şi tot e extrem de superficială, nici nu se compară cu lunile când traduceam şi intra bine fibra în fibră; subliniez, mă amuz, mă întristez, mă seacă unele pasaje, de dor, de durere, de frumuseţe, dar e totul aşa de departe, aşa de departe faţă de atunci când traduci; cu tristeţe te anunţ că niciodată, nici o lectură, oricât de atentă, nu egalează, nu poate, nu...”
Watt, fragmente favorite:
Ca atunci când un bărbat, după ce-a găsit în sfârşit ceea ce căutase, o femeie de exemplu, sau un prieten, îl pierde sau îşi dă seama ce este. Şi totuşi n-are sens să nu cauţi, să nu vrei, fiindcă atunci când încetezi să cauţi începi să găseşti, iar când încetezi să vrei, atunci viaţa începe să-ţi vâre peştii şi cartofii ei pe gât până verşi, iar apoi vărsatul pe gât până ce verşi vărsatul, iar apoi vărsatul vărsat până ce începe să-ţi placă. Mâncăul naufragiat, beţivul în deşert, destrăbălatul în închisoare, iată fericiţii. Să flămânzeşti, să mori de sete, să pofteşti, în fiecare zi de la capăt şi în fiecare zi zadarnic, după vechea haleală, după vechea băuturică, după vechile târfe, nu se poate să ajungem mai aproape de-atât de fericire, noua verandă şi cea de pe urmă grădină. Am pasat mai departe pontul cu ceea ce merită.
Şofranii şi laricile înverzind în fiecare an cu o săptămână înaintea altora şi păşunile roşii de placentele de oi nemâncate şi lungile zile de vară şi fânul proaspăt cosit şi porumbelul sălbatic dimineaţa şi cucul după-amiaza şi cristeiul seara şi viespile în gem şi mirosul grozamei şi imaginea grozamei şi merele căzând şi copiii mergând prin frunzele uscate şi laricile îngălbenindu-se cu o săptămână înaintea altora şi castanele căzând şi vânturile şuierând şi marea spărgându-se de dig şi primele focuri şi copitele pe drum şi poştaşul tuberculos fluierând Înfloresc trandafirii în Picardia şi clasica lampă cu gaz şi desigur zăpada şi bineînţeles lapoviţa şi hai noroc zloata şi din patru în patru ani dezgheţul de februarie şi nesfârşitele revărsări de aprilie şi şofranii şi apoi toată prăpădita de treabă din nou de la capăt. O balegă. Iar dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt, ştiind ceea ce ştiu acum, rezultatul ar fi acelaşi. Iar dac-aş putea s-o iau de la capăt pentru a treia oară, ştiind ce-aş şti atunci, rezultatul ar fi acelaşi. Şi dac-aş putea s-o iau din nou de la capăt de o sută de ori, de fiecare dată ştiind un pic mai mult decât data precedentă, rezultatul ar fi mereu acelaşi, şi a suta viaţă ca prima, şi sutele de vieţi ca una singură. Un flux pisicesc. Dar în ritmul ăsta vom sta aşa întreaga noapte.
Vom sta aşa întreaga noapte,
Întreaga noapte aşa vom sta,
Aşa vom sta întreaga noapte,
Sta-vom întreaga noapte aşa.
O beznă, stare, răsuflare,
Noaptea aşa, noi noaptea aşa,
Un mic răgaz în goana mare.
Şi-o goană, goana spre răgaz.
Sau există vreo sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea? Şi ce este această sosire care nu a fost sosirea noastră şi această prezenţă care nu este prezenţa noastră şi această plecare care nu va fi plecarea noastră, dacă nu sosirea şi prezenţa şi plecarea fără nici o umbră de scop?
Unii văd carnea înaintea oaselor, iar unii văd oasele înaintea cărnii, iar unii nu văd absolut niciodată oasele, iar unii nu văd absolut niciodată carnea, niciodată, absolut niciodată carnea.
Fiindcă singura cale în care se poate vorbi despre nimic este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost ceva, la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre Dumnezeu este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost un om, ceea ce bineînţeles că a şi fost, într-un fel, pentru o vreme, şi la fel cum singura cale în care se poate vorbi despre un om, până şi antropologii noştri au înţeles asta, este să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi fost o termită.
Watt a învăţat spre finalul şederii lui în casa domnului Knott să accepte că nu se întâmplase nimic, că un nimic se întâmplase, a învăţat să suporte asta şi chiar, într-un fel rezervat, să îi placă. Dar atunci era prea târziu.
…atunci când braţele îţi sunt pline de crini palizi precum ceara, nu te opreşti să culegi, sau să miroşi, sau să mângâi, sau să saluţi în vreun alt fel, o margaretă, sau o primulă, sau o ciuboţica-cucului, sau un piciorul-cocoşului, sau o violetă, sau o păpădie, sau o margaretă, sau o primulă, sau orice altă floare de câmp, sau orice altă buruiană, ci le calci, iar când apăsarea s-a dus, şi dus e capul plecat, orbit îngropat în dulceaţa albă, atunci încet-încet, de sub povara petalelor se îndreaptă tulpinile julite, adică acelea care-au avut atâta noroc cât să scape nerupte.
Apoi, într-o noapte aspră, Watt şi-a părăsit patul călduţ şi a coborât, şi a băgat cheia în casă, şi a înfăşurat-o într-un petic de pătură pe care-l rupsese din propria sa pătură. Şi apoi a scos-o iarăşi afară, sub piatră. Iar când s-a uitat, în seara următoare, a găsit-o, aşa cum o lăsase, în pătura ei, sub piatră. Fiindcă domnul Graves era un om foarte înţelegător.
…până ce viermele a dispărut şi n-a mai rămas decât floarea. Într-o zi floarea avea să dispară şi să nu mai rămână decât viermele, dar în acea zi anume floarea a fost cea care a rămas, şi viermele cel care a dispărut.
Watt era acum obosit de parter, parterul îl obosise pe Watt.
Ce aflase? Nimic.
Ce ştia despre domnul Knott? Nimic.
Din dorinţa lui de-a ameliora, din dorinţa lui de-a înţelege, din dorinţa lui de-a vindeca, ce se alesese? Nimic.
Dar nu era şi asta ceva?
S-a văzut pe el cum fusese atunci, atât de mic, atât de sărac. Iar acum, şi mai mic, şi mai sărac. Nu era şi asta ceva?
Atât de bolnav, atât de singur.
Şi acum.
Şi mai bolnav, şi mai singur.
Nu era şi asta ceva?
Aşa cum comparativul e ceva. Indiferent dacă-i mai mult ca pozitivul lui sau mai puţin. Indiferent dacă-i mai puţin decât superlativul lui sau mai mult.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
(Fum palid, beznă groasă! - nota mea)
Să te gândeşti, când nu mai eşti tânăr, când nu eşti încă bătrân, că nu mai eşti tânăr, că nu eşti încă bătrân, asta este, probabil, ceva. Să te opreşti, spre finalul zilei tale de trei patru ore, şi să cugeţi: uşurinţa întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; faptele bucuroase devenite mândrie, faptele mândre devenind încăpăţânare; zvâcnetul, tremurul faţă de o fiinţă dispărută, o fiinţă ce va veni; şi adevărul nemaifiind adevăr, şi falsul nefiind încă adevăr. Şi să te hotărăşti să nu zâmbeşti, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ţi să fie noapte, dorindu-ţi să fie dimineaţă, spunând: Nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt ovarele, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. Apoi scrâşnetul dinţilor se sfârşeşte, sau continuă, şi te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, şi te afli în gaură, în sfârşit la poalele dealurilor, drumuri urcă, drumuri coboară, şi liber, în sfârşit liber, pentru o clipă în sfârşit liber, în sfârşit nimic.
Dar nici n-a ajuns bine pe drumul public, că a şi izbucnit în lacrimi. Stătea acolo, îşi amintea, cu capul plecat, şi cu câte o geantă în fiecare mână, şi lacrimile îi curgeau, o ploaie lentă şi măruntă, pe şoseaua ce fusese recent reparată. N-ar fi crezut că e posibil aşa ceva, dacă n-ar fi fost el însuşi de faţă. Umiditatea astfel împrumutată suprafeţei şoselei, socotea el, trebuie să fi supravieţuit plecării lui vreme de cel puţin două minute, dacă nu chiar trei. Din fericire, era vreme bună.
Era de remarcat cum culorile, pe de o parte ale acestei haine, pe de alta ale acestei pălării, se apropiaseră tot mai mult, una de alta, cu fiecare cincinal ce trecuse. Şi totuşi ce diferite le fuseseră începuturile! Una verde! Cealaltă galbenă! Aşa-i şi cu timpul, care luminează ceea ce e întunecat, care întunecă ceea ce e luminos.
A mers pe bordura înierbată, fiindcă nu îi plăcea senzaţia pietrişului sub picioare, iar florile, şi ierburile lungi, şi ramurile, şi ale arbuştilor şi ale copacilor, se atingeau de el într-un fel care nu-i displăcea. Clipocitul, pe calota pălăriei lui, al unei umbele suspendate, probabil a unui carpen, i-a provocat o plăcere deosebită, şi nu ajunsese departe, de acel loc, când s-a rotit, şi s-a întors, la acel loc, şi a stat, sub creangă, atent la atingerea, încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace, a ciucurilor, pe calota pălăriei lui.
Nu a întâlnit nici o fiinţă umană pe drum. Un măgar rătăcit, sau o capră, zăcând în şanţ, în umbră, a ridicat capul, când a trecut el. Watt nu a văzut măgarul, sau capra, dar măgarul, sau capra, l-a văzut pe Watt. Şi l-a urmărit cu privirea cum trecea, încet-încet, pe şosea, până ce-a dispărut. Poate că s-a gândit că era ceva bun de mâncat în genţi. Când n-a mai văzut genţile, atunci şi-a culcat la loc capul, printre urzici.
Mi-aţi putea spune cât era ceasul? a zis Watt.
25 iunie 2014
Cantilena
Era o astfel de zi.
Plimbările bune, plimbările stricate de-o veche cunoştinţă care turuie, un străin declamând de-ale vieţii, prea multe, prea mult, şi vocea ta spărgând deodată golul şi izbucnind fără voie - astea-s prostii, cu copiii, cu cuplul, mă scuzaţi, dar ajunge - şi goana eliberată, în începutul de ploaie, spre o cutie poştală fără cheie, în care aşteaptă un contract, iar hârtia asta cu ştampilă şi antet având mult mai mult de-a face cu dragostea decât dragostea de care-ţi vorbea cunoştinţa, un sloi uman, un om sleit, şi apoi fuga, fuga, şi soarele într-o spărtură de câteva minute, şi apoi iarăşi ploaia, şi toate sânzienele ascunse cine ştie pe unde, şi toată levănţica din lume uscându-se în locuri ascunse, şi melcii pipăindu-şi calea spre piersici sălbatice în curtea unei biserici, şi liniştea, şi cantilena, şi apoi stângăcia din dor, vocea mea răguşită, strigătul după ceva, după cineva, tot mai departe, tot mai surd, tot mai rece, degeaba.
19 iunie 2014
Luciat despre "Simfonia animalieră"
Luciat scrie pe blogul ei astăzi despre "Simfonia animalieră". Este prima reacţie scrisă şi mă bucură mult, cartea tresare din mustăţi.
"Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric."
- continuarea pe terorista.ro, aici.
"Deloc ce mă aşteptam eu să fie. Îmi închipuiam ceva inofensiv şi simpatic, asemănător cu povestirea cu motanul cerşetor la o Alimentara din Roşu, roşu, catifea. Adică eram pregătită să mă las înduioşată. Şi, da, scena din deschidere, cu animăluţul înghesuit într-o colţ de-o mulţime de oameni ostili şi copii antipatici, te cam atacă fix la coarda sensibilă, dar ce urmează schimbă totul. E proză fără gen, roman-poem-teatru-eseu-fabulă, poate. Spectacol literar, categoric."
- continuarea pe terorista.ro, aici.
18 iunie 2014
Deloc cutie de bomboane
Ştiu, se vând cărţile mari, cartonate, care seamănă cu cutiile de bomboane - acelea care se pot face cadou, eventual să aibă litere aurite pe copertă, iar înăuntru text puţin, aerisit, literă mare, margine groasă. Cărticica mea e tocmai invers. La standul cu noutăţi din librărie, poţi să dai roată de două ori, dar numai dacă o cauţi cu multă îndârjire o găseşti: stă chiar în centru, lângă plăcuţa de lemn cu "Noutăţi", şi deşi stă în picioare, abia de i se iţeşte creştetul dintre teancurile de volume. "Simfonia animalieră" seamănă cu picii care zic de după tejghea "De trei lei caramele" şi nu li se vede decât vârful degetelor cu banii. Dar paginile ei sunt scrise cu literă mică, egală cu cea a dicţionarului pe care-l am acum în stânga, marginile îi sunt destul de subţiri, iar povestea, mi s-a spus, e densă şi nu se citeşte tocmai uşor. Dacă vă plac cărţile-cutii de bomboane, prea bine, stay away. Dar dacă nu, şi nici exclamaţiile, şi nici zarva, şi nici datul în spectacol, şi nici mulţimile, şi nici grupurile, şi vă e cumplit de ruşine la orice tejghea, atunci s-ar putea să vă placă pătrăţica verde. Asta e.
De azi, are pagină şi poate fi comandată. În librării, deocamdată e în Bucureşti, dar de zilele viitoare ajunge şi-n ţară. Eu am un singur exemplar şi asta mi se pare foarte frumos. Cartea mea.
http://www.cdpl.ro/simfonia-animaliera-veronica-d-niculescu.html
(Foto: Vlad Rotaru)
De azi, are pagină şi poate fi comandată. În librării, deocamdată e în Bucureşti, dar de zilele viitoare ajunge şi-n ţară. Eu am un singur exemplar şi asta mi se pare foarte frumos. Cartea mea.
http://www.cdpl.ro/simfonia-animaliera-veronica-d-niculescu.html
(Foto: Vlad Rotaru)
16 iunie 2014
Alergările, un an
C. Glicinele înfloresc pentru a doua oară sus, lângă grotă, în punctul de unde încep să alerg. Alergările - cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimul an. Mă tot gândesc să scriu despre asta, dar nu pot - cum şi de ce, cui?
Despre aleea care ţi se deschide verde în faţă, aleea unde tu singur, tu singur alergi dimineaţa sub bolta haşurată de ramuri, cu muzica în minte, cu asfaltul sub tălpi. Chinul primilor cinci sute de metri, când nimic nu te-ascultă. Braţele se mişcă anapoda, picioarele par aflate sub comanda unui duşman, muzica din urechi pare mereu în contratimp cu cea a minţii tale care ar trebui să coordoneze corpul. Apoi, dintr-o dată, undeva spre finalul primului kilometru, se instalează ritmul, liniştea, plăcerea. Al doilea kilometru este cel mai plăcut - partea de jos a corpului îşi face treaba aproape fără tine, picioarele îşi văd de ritmul lor fără să te mai întrebe de vorbă, nu le mai simţi, mintea îţi poate în sfârşit rătăci. Partea de sus a corpului pare că pluteşte, inima palpită purtată de nişte picioare imateriale pe care n-ai decât să le ignori, se descurcă singure, nu te gândi la ele, nu te gândi. Cel mai plăcut este în curbă, după rond, când intri strâns din nou pe alee, pe sub bolta copacilor, ferindu-te de lumină, când se deschide drum nou înainte şi totul merge ca uns, fredonezi, plesneşti elastic asfaltul, te mângâi cu aerul verde al dimineţii, cu parcul întreg, încă neluat în stăpânire de alţii. Al treilea kilometru e diferit, e alergarea în stare de oboseală despre care se spune că-i bună, iar totul acum îţi reaminteşte de scris şi de tradus, trebuie să fii atent, foarte atent cum îţi dozezi energia, dacă vrei să poţi ajunge la capăt; trebuie să o laşi uneori mai încet, trebuie să tragi aer mai conştiincios, să te uiţi înainte fără să te gândeşti la înainte. Să îţi munceşti tot corpul obosit, un pic şi încă un pic, iar la final dacă se poate să depăşeşti puţin linia.
Alerg de două ori pe săptămână câte trei kilometri. Este ritmul impus din primăvara asta. La încheierea sezonului trecut, prin noiembrie, alergam patru, însă destul de greu. Acum, după cele cincisprezece alergări din acest an, sunt aici şi mă simt bine aşa deocamdată. Am schimbat parcul, îmi place mult mai mult aici, printre copacii deşi de pe o parte şi alta a aleilor late - acum se scutură teii, au fost castanii roşii, glicinele căţărate peste tot şi puful plopilor venit cine ştie de unde - şi-s păsări multe care, ciudat, nu se sperie la ora aceea, când lumea-i a lor. Într-o zi am fost cât pe ce să ating din mers cu degetele o pitulice care cerceta strâns scoarţa unui copac.
Am început să alerg acum un an, la Sibiu - pe atunci nu puteam să alerg nici cinci sute de metri fără pauză. Alternam alergatul cu mersul. Primul kilometru şnur a fost un eveniment. Începutul e infernal. "Împrieteneşte-te cu durerea, ea îţi va fi amantă de-acum" - asta am reţinut de pe multele site-uri cu articole şi sfaturi pentru alergători. Au fost dureri. Au trecut. Dar apoi, când înveţi să alergi cât ţi se potriveşte, când cunoşti plutirea aceea de la mijloc şi satisfacţia de după, e deliciu. Iar cea care mulţumeşte cel mai mult este mintea, biet hamster care a tot alergat până la epuizare fără corp. I-am cumpărat o pereche de adidaşi buni şi i-am oferit atâta lucru.
Bonus, o pereche de ciuperci zărite ieri pe trunchiul tăiat al unui castan, lângă apă. Eu voiam de fapt să înşir scene din parc surprinse în timpul alergării, fiecare din ele numai bună de o poveste. Data viitoare.
12 iunie 2014
11 iunie 2014
Pentru cine
Când scriam "Simfonia animalieră", în vara lui 2012, mă gândeam cât de potrivit ar fi să lansez cartea asta la festivalul de teatru de la Sibiu. Fiindcă în poveste se merge la teatru, se văd trei spectacole de acolo, iar primul are loc chiar în festival. Au trecut doi ani, nu mai locuiesc la Sibiu, dar cartea se lansează exact în perioada imaginată. Ce o însemna asta, nu ştiu. Poate aflu diseară.
Vă aştept la lansare - în seara asta de la ora 19.30, la Librăria Bastilia.
Vor vorbi despre carte Adela Greceanu, Adina Diniţoiu şi Nora Iuga şi abia aştept să văd cum li s-a părut.
Eu am de zis foarte puţine:
Dacă v-a plăcut "Roşu, roşu, catifea", nu-i sigur că o să vă placă "Simfonia"... Sunt foarte diferite.
Dacă nu v-a plăcut "Roşu", nu-i sigur nici că n-o să vă placă "Simfonia", nici că o să vă placă.
Dacă v-a plăcut "Watt" (hei, aţi citit "Watt"?), s-ar putea să vă treziţi râzând când citiţi "Simfonia", pe ici, pe colo, pe unde alţii nu râd.
"Simfonia animalieră" este o carte cu animale, sută la sută despre oameni.
Nu este o carte pentru copii.
Este pentru cei care îşi savurează şi îşi dispreţuiesc singurătăţile, care trag obloane verzi măcar din când în când peste toate, care ţopăie şi turuie pe drumuri spre casă, după ce se sting reflectoarele, smulgând frunzuliţe prin garduri, culegând mere pitice de pe jos, vorbind cu câinii, cu vântul şi cu trecutul, într-o vară, în alta.
Vă aştept la lansare - în seara asta de la ora 19.30, la Librăria Bastilia.
Vor vorbi despre carte Adela Greceanu, Adina Diniţoiu şi Nora Iuga şi abia aştept să văd cum li s-a părut.
Eu am de zis foarte puţine:
Dacă v-a plăcut "Roşu, roşu, catifea", nu-i sigur că o să vă placă "Simfonia"... Sunt foarte diferite.
Dacă nu v-a plăcut "Roşu", nu-i sigur nici că n-o să vă placă "Simfonia", nici că o să vă placă.
Dacă v-a plăcut "Watt" (hei, aţi citit "Watt"?), s-ar putea să vă treziţi râzând când citiţi "Simfonia", pe ici, pe colo, pe unde alţii nu râd.
"Simfonia animalieră" este o carte cu animale, sută la sută despre oameni.
Nu este o carte pentru copii.
Este pentru cei care îşi savurează şi îşi dispreţuiesc singurătăţile, care trag obloane verzi măcar din când în când peste toate, care ţopăie şi turuie pe drumuri spre casă, după ce se sting reflectoarele, smulgând frunzuliţe prin garduri, culegând mere pitice de pe jos, vorbind cu câinii, cu vântul şi cu trecutul, într-o vară, în alta.
10 iunie 2014
Simfonia animalieră, lansarea
Simfonia animalieră a pornit la tipar şi se va lansa miercuri, 11 iunie, de la ora 19.30, la Librăria Bastilia.
Prezintă: Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Nora Iuga.
Ilustraţiile şi coperta cărţii: Anca Smărăndache.
În rolurile principale: ariciul Doinel, hârciogul Ciobi şi cârtiţa Dede, trei spectacole de teatru, o casă, o grădină, un pârâu, un strat de nea, un câine care dispare, un gol.
Un fel de argument
Se opintea în Parcul Sub Arini o cârtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcând atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcându-se pe mal. Am crezut întâi că-i o şopârlă. Ce încântată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pământ, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pământ şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pământiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cât m-ar ţine tălpile şi, gâfâind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trânti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la râme suculente cu poftă – sunt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.
Poate că despre asta este Simfonia animalieră, un microroman cu un arici, un hârciog şi un sobol.
Prezintă: Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Nora Iuga.
Ilustraţiile şi coperta cărţii: Anca Smărăndache.
În rolurile principale: ariciul Doinel, hârciogul Ciobi şi cârtiţa Dede, trei spectacole de teatru, o casă, o grădină, un pârâu, un strat de nea, un câine care dispare, un gol.
Un fel de argument
Se opintea în Parcul Sub Arini o cârtiţă să iasă la lumină. Traversam Trinkbachul călcând atentă pe un buştean, mă oprisem, văzusem iarba mişcându-se pe mal. Am crezut întâi că-i o şopârlă. Ce încântată am fost să înţeleg că, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Îi tot dădea cu umărul în uşa de pământ, buf-buf aici, buf-buf un pic mai încolo, se ridica şi se bomba covorul de pământ şi iarbă, un mic vulcan uluitor de frumos.
Stau şi tot stau la fereastră, mi-au înflorit bobocii de crăiţă, şi mă tot opintesc în afară, împing în aer cu privirea, împung după-amiezele cu umerii, cu fruntea şi cu tot trupul meu pământiu şi ştiu că, dacă deodată mi s-ar crăpa în faţa ochilor fanta de lumină, aş tuli-o înapoi cât m-ar ţine tălpile şi, gâfâind, cu palmele apăsate ca nişte pleoape de plumb, m-aş trânti înapoi în fotoliul meu de argilă. Fiindcă am exact ce-am căutat şi mă tem încă şi mai rău ca-nainte de soarele de-afară. Orice ieşire din singurătate mi se pare un efort, o corvoadă, orice vorbă rostită sună, în cele din urmă, ca un eşec.
Sobolii parcă mai ştiau şi să înoate, şi parcă tot clefăiau la râme suculente cu poftă – sunt delicii destule şi dincoace de malul înverzit, e de ajuns doar să ştii că ieşirea (dacă e să-i zicem aşa) este acolo, şi că are sens să te opinteşti şi să te zbaţi de dincolo de ea doar ca să ai de unde te întoarce la tine.
Poate că despre asta este Simfonia animalieră, un microroman cu un arici, un hârciog şi un sobol.
6 iunie 2014
O oră de Foc palid
Astăzi, vreme de o oră, povestim despre Vladimir Nabokov şi Foc palid la Radio România Cultural: de la ora 15.05, la emisiunea Noua revistă vorbită, realizată de Adela Greceanu. Voi fi alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial la Editura Polirom (pe literatură universală), coordonatorul seriei de autor Nabokov şi cel căruia îi datorez toate traducerile pe care le-am făcut până acum. De fapt, mă voi afla între doi poeţi, ceea ce sper să-l ajute pe traducătorul prozator.
Emisiunea se poate asculta (şi vedea) aici: http://radioromaniacultural.ro/
Emisiunea se poate asculta (şi vedea) aici: http://radioromaniacultural.ro/
30 mai 2014
Jurnal de Bookfest
Vineri
Târguri de carte, târguri de carte. Autori uriaşi stând umăr în umăr - în afişe - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând. Cărţi uriaşe stând umăr în umăr - pe rafturi - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând.
Cel mai frumos lucru luat - minuscul, 1,5 lei, de la standul MŢR.
Cel mai jalnic moment - fiecare clipă, fiecare clipă din orele în care revezi pe cineva drag după un an şi jumătate, fără să existe nici măcar o singură clipă de răgaz, de tăcut, de privit ochi în ochi, de întrebat ce mai faci.
Târgul ca o colivie în care croncăne păsări de pradă.
Pene amestecate pe jos.
Era o astfel de zi.
*
Sâmbătă
Maratonul poveştilor, ieri la standul Editurii Art.
Ce le citesc copiilor, cine vor fi copiii, vor fi copii? Cum să spun poveşti la microfon? Cum să se audă în boxe povestea de spus la ureche? Şi tot aşa... Am mers cu teamă. Văzusem un pic zilele trecute, nu găsisem nici un răspuns.
Frică-frică. Şi a fost mi-nu-nat.
Am tras băncuţele de lemn aproape, s-au aşezat copiii - doar fetiţe, plus o mămică. Şi nici n-am apucat să scot cartea adusă de mine, că o fetiţă, cea mai mică, mi-a pus iute o carte în braţe, una luată de acolo, de pe raft: "Asta, citeşte asta!".
Şi-am citit fără microfon, în cuibul nostru cuminte, "Regele tuturor sălbăticiunilor", de Maurice Sendak, o bijuterie cu ilustraţii superbe, la care mă tot uitasem şi eu. Ne-am oprit pe pagini, ne-am ales monstruleţii preferaţi, fetiţele mai spuneau ce era diferit în film ("Aici plângea!").
Iar când am ajuns la capăt, n-am apucat să zic bine Sfârşit, că fetiţa cea mică a poruncit: "Încă o dată!".
Executat! A doua oară am citit cu Ana, de 4 ani, sprijinindu-se moale cu mânuţa de mine, cred că dacă citeam şi a treia oară mi se culca în poală!
Maratonul continuă azi şi mâine, de la prânz până după-amiază, eu zic să vă lăsaţi copiii pe-acolo, scriitorii citesc lucruri frumoase.
*
Sâmbătă
Azi de la 16.30, lansăm "Foc palid" la Bookfest. S-ar presupune că o să vorbesc, dar nu ştiu dacă şi cât. Pot vorbi o zi întreagă despre un rând din carte şi pot să nu vorbesc nimic-nimic (mai probabil); depinde ce-i acolo.
Dar cartea e-n târg şi e foarte ciudat, mai mult decât ciudat să văd mâini şi ochi de oameni pe ea. Este a şaptesprezecea traducere şi este al şaptelea Nabokov, dar e prima oară că simt aşa o aiureală derutantă. Poate o să vorbesc despre asta, nu ştiu, mai bine nu, deocamdată tot încerc să-mi explic ce şi cum. Despre coabitarea intensă cu o poveste; despre dezvăluirea bruscă a unui lucru care a fost extrem de intim şi tainic; despre înstrăinare, poveşti din astea destul de brutale.
*
Duminică
Frumoasă după-amiază la Bookfest. Public cât trebuie, multişor, fără a fi prea mult. Fără autori care vorbesc cu mocheta, ca în primele zile, sau cu bannerele, sau cu trecătorii care se opresc dacă văd vreo pasăre rară - "uite-l pe!", "fă-i o poză!". Dar şi fără coridoarele betonate de mulţimi gălăgioase, ca-n alte sâmbete imposibile, de la alte târguri, fără isterii şi izbituri. Fără agresiuni.
Mi s-a părut o zi ideală, aşa cum ar trebui să fie la un târg de carte, cu standurile pline de cititori, dar nu supraaglomerate, parcă totul mai calm şi mai firesc. Am asistat la câteva lansări reuşite, s-a vorbit pe îndelete, autorii aveau pentru cine vorbi şi erau ascultaţi, auziţi, la fel cum era destul loc - de cealaltă parte - să asculţi, să zâmbeşti, să respiri, să schimbi două impresii. Şi destulă şi forfota, fără de care un târg nu există.
Am lansat şi noi "Foc palid" la Polirom şi a fost prima mea lansare de la vreun târg unde m-am simţit bine şi-am putut vorbi fără să simt că n-are nici un rost şi să-mi vină să fug - publicul, privirile, atenţia, interesul, discuţiile de după. Emoţionată şi mobilizată de entuziasmul lui Florin Iaru, care a prezentat cartea cu efervescenţă şi generozitate de cititor nesăţios şi atent.
Ploua când am plecat, lumea se pitea pe sub streşinile pavilionului. Mi-am deschis umbrela firavă şi am pornit-o pe jos, în balerinii mei noi, o staţie şi încă o staţie, să mă spele liniştea asta verde, până la Arcul de Triumf, şi apoi pe Kiseleff, încet, foarte încet, şi tot aşa mult, mult, tocmai până acasă.
Foto: Cătălina Bălan.
Alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, Aurora Liiceanu şi Florin Iaru.
Târguri de carte, târguri de carte. Autori uriaşi stând umăr în umăr - în afişe - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând. Cărţi uriaşe stând umăr în umăr - pe rafturi - lângă impostori care n-au altă calitate decât că se vând.
Cel mai frumos lucru luat - minuscul, 1,5 lei, de la standul MŢR.
Cel mai jalnic moment - fiecare clipă, fiecare clipă din orele în care revezi pe cineva drag după un an şi jumătate, fără să existe nici măcar o singură clipă de răgaz, de tăcut, de privit ochi în ochi, de întrebat ce mai faci.
Târgul ca o colivie în care croncăne păsări de pradă.
Pene amestecate pe jos.
Era o astfel de zi.
*
Sâmbătă
Maratonul poveştilor, ieri la standul Editurii Art.
Ce le citesc copiilor, cine vor fi copiii, vor fi copii? Cum să spun poveşti la microfon? Cum să se audă în boxe povestea de spus la ureche? Şi tot aşa... Am mers cu teamă. Văzusem un pic zilele trecute, nu găsisem nici un răspuns.
Frică-frică. Şi a fost mi-nu-nat.
Am tras băncuţele de lemn aproape, s-au aşezat copiii - doar fetiţe, plus o mămică. Şi nici n-am apucat să scot cartea adusă de mine, că o fetiţă, cea mai mică, mi-a pus iute o carte în braţe, una luată de acolo, de pe raft: "Asta, citeşte asta!".
Şi-am citit fără microfon, în cuibul nostru cuminte, "Regele tuturor sălbăticiunilor", de Maurice Sendak, o bijuterie cu ilustraţii superbe, la care mă tot uitasem şi eu. Ne-am oprit pe pagini, ne-am ales monstruleţii preferaţi, fetiţele mai spuneau ce era diferit în film ("Aici plângea!").
Iar când am ajuns la capăt, n-am apucat să zic bine Sfârşit, că fetiţa cea mică a poruncit: "Încă o dată!".
Executat! A doua oară am citit cu Ana, de 4 ani, sprijinindu-se moale cu mânuţa de mine, cred că dacă citeam şi a treia oară mi se culca în poală!
Maratonul continuă azi şi mâine, de la prânz până după-amiază, eu zic să vă lăsaţi copiii pe-acolo, scriitorii citesc lucruri frumoase.
*
Sâmbătă
Azi de la 16.30, lansăm "Foc palid" la Bookfest. S-ar presupune că o să vorbesc, dar nu ştiu dacă şi cât. Pot vorbi o zi întreagă despre un rând din carte şi pot să nu vorbesc nimic-nimic (mai probabil); depinde ce-i acolo.
Dar cartea e-n târg şi e foarte ciudat, mai mult decât ciudat să văd mâini şi ochi de oameni pe ea. Este a şaptesprezecea traducere şi este al şaptelea Nabokov, dar e prima oară că simt aşa o aiureală derutantă. Poate o să vorbesc despre asta, nu ştiu, mai bine nu, deocamdată tot încerc să-mi explic ce şi cum. Despre coabitarea intensă cu o poveste; despre dezvăluirea bruscă a unui lucru care a fost extrem de intim şi tainic; despre înstrăinare, poveşti din astea destul de brutale.
*
Duminică
Frumoasă după-amiază la Bookfest. Public cât trebuie, multişor, fără a fi prea mult. Fără autori care vorbesc cu mocheta, ca în primele zile, sau cu bannerele, sau cu trecătorii care se opresc dacă văd vreo pasăre rară - "uite-l pe!", "fă-i o poză!". Dar şi fără coridoarele betonate de mulţimi gălăgioase, ca-n alte sâmbete imposibile, de la alte târguri, fără isterii şi izbituri. Fără agresiuni.
Mi s-a părut o zi ideală, aşa cum ar trebui să fie la un târg de carte, cu standurile pline de cititori, dar nu supraaglomerate, parcă totul mai calm şi mai firesc. Am asistat la câteva lansări reuşite, s-a vorbit pe îndelete, autorii aveau pentru cine vorbi şi erau ascultaţi, auziţi, la fel cum era destul loc - de cealaltă parte - să asculţi, să zâmbeşti, să respiri, să schimbi două impresii. Şi destulă şi forfota, fără de care un târg nu există.
Am lansat şi noi "Foc palid" la Polirom şi a fost prima mea lansare de la vreun târg unde m-am simţit bine şi-am putut vorbi fără să simt că n-are nici un rost şi să-mi vină să fug - publicul, privirile, atenţia, interesul, discuţiile de după. Emoţionată şi mobilizată de entuziasmul lui Florin Iaru, care a prezentat cartea cu efervescenţă şi generozitate de cititor nesăţios şi atent.
Ploua când am plecat, lumea se pitea pe sub streşinile pavilionului. Mi-am deschis umbrela firavă şi am pornit-o pe jos, în balerinii mei noi, o staţie şi încă o staţie, să mă spele liniştea asta verde, până la Arcul de Triumf, şi apoi pe Kiseleff, încet, foarte încet, şi tot aşa mult, mult, tocmai până acasă.
Foto: Cătălina Bălan.
Alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, Aurora Liiceanu şi Florin Iaru.
29 mai 2014
Darul
Juriul pentru decernarea Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2013, alcătuit din: Livius Ciocârlie, Gabriel Coşoveanu, Dan Cristea, Daniel Cristea Enache, Ioan Holban, Mircea Mihăieş (preşedinte), Nicolae Oprea a stabilit următoarele nominalizări:
Traduceri
1. Cristian Bejan, Gânduri către sine însuşi / Marcus Aurelius, Ed. Humanitas
2. Bogdan Ghiu, Fiara şi suveranul / Jacques Derrida, Ed. Tact
3. Iulia Gorzo, Teatrul lui Sabbath / Philip Roth, Ed. Polirom
4. Veronica D. Niculescu, Darul / Vladimir Nabokov, Ed. Polirom
5. Al. A. Şahighian, Cuvintele fraţilor Grimm / Ed. Polirom
Lista completă a nominalizărilor, la toate categoriile, aici.
***
Darul
Până acasă era un drum de douăzeci de minute de mers pe jos încet, iar aerul, întunericul şi mirosul dulce al teilor în floare provocau un vid dureros la baza pieptului. Acest parfum se pierdea pe distanţa de la un tei la altul, fiind înlocuit de o prospeţime neagră, şi apoi iarăşi sub următoarea boltă se acumula un nor apăsător şi greu, iar Zina zicea, lărgindu-şi nările: „Ah, miroase“, şi iarăşi întunericul era secat de savoare, şi iarăşi se încărca de miere. Oare chiar o să se întâmple la noapte? Oare chiar o să se întâmple acum? Povara şi ameninţarea extazului. Când merg cu tine aşa, nespus de încet, şi te ţin pe după umeri, totul se leagănă uşor, capul îmi zumzăie şi-mi vine să-mi târşâi picioarele; papucul stâng îmi alunecă de pe călcâi, ne târâm, hoinărim, ne micşorăm într-o ceaţă – acum aproape că ne-am topit de tot... Iar într-o bună zi ne vom aminti toate astea – teii şi umbra de pe zid şi ghearele netăiate ale unui pudel ţăcănind pe dalele nopţii. Şi steaua, steaua. Iar aici sunt piaţa şi biserica întunecată, cu lumina galbenă a ceasului său. Iar aici, la colţ, casa.
Adio, carte! Ca în viaţă, şi-ai minţii ochi se-nchid odat’. Oneghin din genunchi se-nalţă – dar pleacă acel ce l-a creat. Urechea însă nu se poate de muzică, de basm desparte şi-atunci, chiar ale sorţii strune continuă vibrant să sune; căci înţeleptul cititor nu ţine cont că pun „Sfârşit“: umbra poveşti-mi infinit se-ntinde peste-un orizont de pagină, al dimineţii – şi nu se-ncheie fraza vieţii.
Sfârşit
Traduceri
1. Cristian Bejan, Gânduri către sine însuşi / Marcus Aurelius, Ed. Humanitas
2. Bogdan Ghiu, Fiara şi suveranul / Jacques Derrida, Ed. Tact
3. Iulia Gorzo, Teatrul lui Sabbath / Philip Roth, Ed. Polirom
4. Veronica D. Niculescu, Darul / Vladimir Nabokov, Ed. Polirom
5. Al. A. Şahighian, Cuvintele fraţilor Grimm / Ed. Polirom
Lista completă a nominalizărilor, la toate categoriile, aici.
***
Darul
Până acasă era un drum de douăzeci de minute de mers pe jos încet, iar aerul, întunericul şi mirosul dulce al teilor în floare provocau un vid dureros la baza pieptului. Acest parfum se pierdea pe distanţa de la un tei la altul, fiind înlocuit de o prospeţime neagră, şi apoi iarăşi sub următoarea boltă se acumula un nor apăsător şi greu, iar Zina zicea, lărgindu-şi nările: „Ah, miroase“, şi iarăşi întunericul era secat de savoare, şi iarăşi se încărca de miere. Oare chiar o să se întâmple la noapte? Oare chiar o să se întâmple acum? Povara şi ameninţarea extazului. Când merg cu tine aşa, nespus de încet, şi te ţin pe după umeri, totul se leagănă uşor, capul îmi zumzăie şi-mi vine să-mi târşâi picioarele; papucul stâng îmi alunecă de pe călcâi, ne târâm, hoinărim, ne micşorăm într-o ceaţă – acum aproape că ne-am topit de tot... Iar într-o bună zi ne vom aminti toate astea – teii şi umbra de pe zid şi ghearele netăiate ale unui pudel ţăcănind pe dalele nopţii. Şi steaua, steaua. Iar aici sunt piaţa şi biserica întunecată, cu lumina galbenă a ceasului său. Iar aici, la colţ, casa.
Adio, carte! Ca în viaţă, şi-ai minţii ochi se-nchid odat’. Oneghin din genunchi se-nalţă – dar pleacă acel ce l-a creat. Urechea însă nu se poate de muzică, de basm desparte şi-atunci, chiar ale sorţii strune continuă vibrant să sune; căci înţeleptul cititor nu ţine cont că pun „Sfârşit“: umbra poveşti-mi infinit se-ntinde peste-un orizont de pagină, al dimineţii – şi nu se-ncheie fraza vieţii.
Sfârşit
27 mai 2014
Când
Când lucrezi la ceva din cuvinte - şi sigur că nu poţi vorbi despre asta, că scrii, că traduci - eşti fericit că există fotografiile, nici un cuvânt în plus, iar acolo ai culoare, lumină, umbră, detaliu, deci poveste şi viaţă, şi măcar în felul ăsta mai spui, spui acolo ceva, ce-ai văzut, ce-ai simţit, ce ţi s-a năzărit, te mai minţi că încă nu te-ai rupt de lume de tot; dar când devine greu-greu nu mai e loc de nimic, şi atunci doar trăieşti chestia aia, că e scris, că e tradus, exact ca pe-o iubire uluitoare, tot fără să spui. Şi tot ca-n iubire, abia apoi, mai târziu, începi să-ţi aminteşti şi poate să povesteşti. Dar mie mi-e dor iarăşi să tac.
25 mai 2014
Păsări şi cărţi
M-am uitat aseară la "Vrei să fii milionar?". Una dintre primele întrebări, acelea caraghioase pentru până în 500 de lei, a fost "Ce pasăre dă titlul unei piese de Cehov?". Variante de răspuns: Zăganul - Uliul - Pescăruşul - Corbul. Concurentul se scarpină, nu ştie, apelează la 50-50. Îi rămân variantele: Uliul - Pescăruşul. Concurentul se scarpină, nu ştie. Apelează la "Întreabă publicul". Publicul votează acum. Concurentul merge mai departe. Interesant e altceva: 27% au răspuns: Uliul.
Despre alegeri, public, procente.
(Mă duc. Dar cu ce scârbă...)
**
M-am tot uitat ieri la o lebădă care se chinuia să se urce pe un podeţ de lemn, în Cişmigiu. Bietul păsăroi, deodată greoi şi împiedicat, abia putea să-şi ridice câte-o lăboanţă, că îl şi trăgea ceva imediat înapoi - un val infim, creat de propriul trup -, iar cădea în apă, iar se străduia să tragă aproape, iar să ridice lăboanţa. N-a reuşit nicicum.
Din ciclul "păsări şi cărţi", din ciclul "cu fiecare carte citită, vântul bate altfel": n-am putut să nu mă gândesc că scena pare decupată din finalul povestirii Mademoiselle O de Nabokov, aceea folosită şi în Vorbeşte, memorie, aceea despre guvernanta franţuzoaică şi despre lucrurile dragi pe care le pierdem dacă le încredinţăm personajelor imaginate, deci străine de noi.
"La picioarele mele, o undă – aproape un val – şi o siluetă de un alb nedesluşit mi-au atras atenţia. Apropiindu-mă de apa tremurătoare, am văzut că era o lebădă bătrână, mare şi greoaie ca o pasăre-dodo, chinuindu-se să se aburce într-o barcă trasă la mal. Zadarnic. Fâlfâitul silnic şi neputincios al aripilor ei, fâşâitul lor ridicol pe când alunecau pe coasta bărcii care se clătina plescăind, strălucirea uleioasă a undelor întunecate în care se reflecta lumina – toate acestea mi s-au părut pentru o clipă încărcate de acea semnificaţie bizară pe care o are uneori în vis un deget dus la nişte buze mute şi îndreptat apoi către un lucru pe care cel ce visează nu apucă să-l vadă, căci se trezeşte, tresărind. Dar, ciudat, cu toate că am uitat curând noaptea aceea mohorâtă, tocmai ea, acea imagine compozită – burniţă şi lebădă şi undă – mi-a venit în primul rând în minte câţiva ani mai târziu, când am aflat că Mademoiselle murise."
(traducere de Anca Băicoianu, din volumul de Povestiri)
**
Cu fiecare carte citită, vântul bate altfel.
Ţipă lăstunii seara în zbor şi mintea se duce de fiecare dată aici, la poezioara scrisă de Feodor cel îndrăgostit din Darul lui Nabokov.
În cartea asta, foarte vizibile sau ascunse bine în proză, sunt patruzeci şi două de poezii şi frânturi de poezii (în vers alb, rimate şi ritmate, finalizate sau în lucru, uneori copiind tipare de demult...).
One night between sunset and river
On the old bridge we stood, you and I.
Will you ever forget it, I queried,
- That particular swift that went by?
And you answered, so earnestly: Never!
And what sobs made us suddenly shiver,
What a cry life emitted in flight!
Till we die, till tomorrow, for ever,
You and I on the old bridge one night.
**
Şi se mai aud aici ţipetele altei păsări - ale uliului păsărar, atunci când vânează. Zilele trecute, uliul prinsese o biată vrabie, o jumulea pe balustrada hotelului de vizavi. Iar atunci s-a iţit poezia asta de Lord Alfred Tennyson, cu uliul implorat zadarnic de privighetoare:
A sparhawk proud did hold in wicked jail
Music's sweet chorister, the Nightingale
To whom with sighs she said: "O set me free,
And in my song I'll praise no bird but thee."
The Hawk replied: "I will not lose my diet
To let a thousand such enjoy their quiet."
(Foto: VDN)
Despre alegeri, public, procente.
(Mă duc. Dar cu ce scârbă...)
**
M-am tot uitat ieri la o lebădă care se chinuia să se urce pe un podeţ de lemn, în Cişmigiu. Bietul păsăroi, deodată greoi şi împiedicat, abia putea să-şi ridice câte-o lăboanţă, că îl şi trăgea ceva imediat înapoi - un val infim, creat de propriul trup -, iar cădea în apă, iar se străduia să tragă aproape, iar să ridice lăboanţa. N-a reuşit nicicum.
Din ciclul "păsări şi cărţi", din ciclul "cu fiecare carte citită, vântul bate altfel": n-am putut să nu mă gândesc că scena pare decupată din finalul povestirii Mademoiselle O de Nabokov, aceea folosită şi în Vorbeşte, memorie, aceea despre guvernanta franţuzoaică şi despre lucrurile dragi pe care le pierdem dacă le încredinţăm personajelor imaginate, deci străine de noi.
"La picioarele mele, o undă – aproape un val – şi o siluetă de un alb nedesluşit mi-au atras atenţia. Apropiindu-mă de apa tremurătoare, am văzut că era o lebădă bătrână, mare şi greoaie ca o pasăre-dodo, chinuindu-se să se aburce într-o barcă trasă la mal. Zadarnic. Fâlfâitul silnic şi neputincios al aripilor ei, fâşâitul lor ridicol pe când alunecau pe coasta bărcii care se clătina plescăind, strălucirea uleioasă a undelor întunecate în care se reflecta lumina – toate acestea mi s-au părut pentru o clipă încărcate de acea semnificaţie bizară pe care o are uneori în vis un deget dus la nişte buze mute şi îndreptat apoi către un lucru pe care cel ce visează nu apucă să-l vadă, căci se trezeşte, tresărind. Dar, ciudat, cu toate că am uitat curând noaptea aceea mohorâtă, tocmai ea, acea imagine compozită – burniţă şi lebădă şi undă – mi-a venit în primul rând în minte câţiva ani mai târziu, când am aflat că Mademoiselle murise."
(traducere de Anca Băicoianu, din volumul de Povestiri)
**
Cu fiecare carte citită, vântul bate altfel.
Ţipă lăstunii seara în zbor şi mintea se duce de fiecare dată aici, la poezioara scrisă de Feodor cel îndrăgostit din Darul lui Nabokov.
În cartea asta, foarte vizibile sau ascunse bine în proză, sunt patruzeci şi două de poezii şi frânturi de poezii (în vers alb, rimate şi ritmate, finalizate sau în lucru, uneori copiind tipare de demult...).
One night between sunset and river
On the old bridge we stood, you and I.
Will you ever forget it, I queried,
- That particular swift that went by?
And you answered, so earnestly: Never!
And what sobs made us suddenly shiver,
What a cry life emitted in flight!
Till we die, till tomorrow, for ever,
You and I on the old bridge one night.
**
Şi se mai aud aici ţipetele altei păsări - ale uliului păsărar, atunci când vânează. Zilele trecute, uliul prinsese o biată vrabie, o jumulea pe balustrada hotelului de vizavi. Iar atunci s-a iţit poezia asta de Lord Alfred Tennyson, cu uliul implorat zadarnic de privighetoare:
A sparhawk proud did hold in wicked jail
Music's sweet chorister, the Nightingale
To whom with sighs she said: "O set me free,
And in my song I'll praise no bird but thee."
The Hawk replied: "I will not lose my diet
To let a thousand such enjoy their quiet."
(Foto: VDN)
24 mai 2014
Cotlon
Nu-mi plac ieşirile publice şi cred că se simte în fiecare clipă, asta nu se poate mima. Sunt oameni de scenă şi sunt oameni de cotlon. Pentru mine, coşmar - şi mă ajută să pricep că aşa o să fie mereu, nu e nici o bătălie de dus, lucrurile-s simple. Îmi place să-i ascult pe alţii, mă detest pe mine în fiecare gest, nu-i secundă să nu vreau să apăs pe un buton verde care să mă facă să dispar de pe scaunul prea luminat. N-am nimic de spus altora cu gura asta, n-am nimic de arătat ca prezenţă, nimic de vândut cu corpul ăsta, cu vocea asta. Slavă cerului pentru dimineaţa de după, când, cum-necum, greu, se risipesc jena, greaţa, lipsa de sens - ajută să te aşezi iar la biroul tău şi să continui să faci ceea ce făceai şi ieri, şi alaltăieri.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
23 mai 2014
Simfonia animalieră, o lectură
Finalul verii l-am petrecut astfel, singură şi împreună cu cei trei singuratici prieteni, ariciul, hârciogul şi cârtiţa, scriindu-ne în ritmul nostru obişnuit, eu citind ce mi-au scris şi răspunzându-le dimineaţa devreme, la prima cafea, iar ei pe înserate sau noaptea, după pofte, după bot. Şi chiar întâlnindu-ne, fără să forţăm nota aceasta cărnoasă, doar când şi când, şi totuşi uneori întâlnindu-ne, cu premeditare sau întâmplător, fie toţi trei la un ceai şi-o frunză verde, povestind una, tăcând alta, cât şi cum ne poftea inima, privind cerul sau, după caz, pământul, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fie întâlnindu-mă doar eu cu Doinel, pe înserate lângă măceş, fie doar eu cu Ciobi, la cel puţin două ore după somnul lui de după-amiază, către apus, pe vreo brazdă din grădina de zarzavat, fie eu cu Dede, la pârâul din fundul curţii, după răsăritul lunii, ba după înălţatul zdravăn al lunii, fie Doinel cu Ciobi, nu ştiu unde, probabil la măceş sau pe brazdă sau între acestea, fie Doinel cu Dede, la măceş sau la pârâu sau între acestea, fie Ciobi cu Dede, pe brazdă sau la pârâu sau între acestea, fie Doinel cu Ciobi şi cu Dede, acolo unde îi aducea întâmplarea sau voia, undeva între măceş, brazdă şi pârâu, sau şezând fiecare acolo unde era şi considerându-se gata întâlniţi, fie eu cu Doinel şi cu Ciobi, fie eu cu Doinel şi cu Dede, fie eu cu Ciobi şi cu Dede, fie eu cu toţi trei deodată, dar, cum ziceam, sau poate că nici n-am zis-o niciodată, asta foarte rar, poate că doar o dată, poate ca niciodată. Ceea ce ştiu cu certitudine e că ei, între ei, toţi trei sau câte doi sau chiar câte unul, se întâlneau mult mai des, ştiu asta fiindcă întâlnindu-mă cu oricare dintre ei aveam senzaţia că fiecare ştia ce vorbisem, precum şi ce nu vorbisem cu ceilalţi, luaţi câte unul sau luaţi câte doi sau, în fine, luaţi toţi trei la un loc. Ne înţelegeam minunat. Şi astfel vara se sfârşea. O vară de o mie de waţi, ce-avea să-şi întindă dogoarea până adânc în septembrie.
Simfonia animalieră, fragment.
Simfonia animalieră, fragment.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)