Trenuri trenuri

Trenuri, trenuri, trenuri, trenuri. Fazani, iepuri, căprioară, berze. Cafea. Carte. Măsuță. Slavă domnului, acum nici urmă de pocăiți. Vulpe!
Fericire:

Vatra Dornei

Noaptea tîrziu, în drum către gară, m-a năpădit
frica - spaima că n-am să ajung
la vreme - și am început să alerg printre gropi. Era frig.
Cînd am traversat șinele, știu
că m-am împiedicat între sîrme,
și am căzut. M-am lovit la picior.
Nemișcat, întins la pămînt, cu glezna apucată răutăcios
în tot felul de fire subțiri - dar rezistente -
știu că am vrut o clipă să mă întorc pe spate,
cu fața în sus, și să privesc astfel o veșnicie
stelele. Nu doream însă îndeajuns de tare asta.
Cînd m-am ridicat și am pornit mai departe
noaptea era deopotrivă străină, ca oricare
din nopțile de pînă atunci. În gară,
am constatat că venisem cu mult prea devreme.
Am stat după aceea o mulțime
în restaurant, cu fața ascunsă în mîinile
rezemate în coate pe masa murdară - să nu
se vadă cum îmi vine să rîd.

Mircea Ivănescu, Alte poeme, Editura Albatros, 1973.

Oare citise Watt?

Asteptarea

Mai întîi a fost aşa, doar o străfulgerare. Cîte o clipă, cîte o imagine, un fîlfîit, goană. Apoi încrederea, grija, teama, aşteptarea, zile în şir.
De mai bine de două săptămîni, nu mai deschid fereastra de la dormitor. Dar sînt acolo, dincoace, mă uit printre frunzele narciselor, prin fanta dintre perdele.
Spuneam că la fereastra mea se cloceşte ceva. Nimic metaforic. Am un cuib de guguştiuci. Iar astăzi aştept şi aştept şi aştept, ar putea fi ziua, dar nu ştiu dacă o să mai apuc să văd ceva.

Străfulgerare:

Căutarea locului bun, încrederea, aşezarea în cele din urmă, cu multă şi migăloasă muncă:

Şi deodată, într-o sîmbătă dimineaţă:

Şi citim, şi aflăm că întotdeauna sînt două. Şi apoi, duminică dimineaţă:

Şi apoi adevărata aşteptare, cincisprezece zile şi nopţi, şi mai ales în nopţile cu vînt, cînd în toiul furtunii, din adăpostul meu le ziceam, îi rugam Rezistaţi, rezistaţi, o să treacă, şi ei rezistau, şi nu de ruga mea, chiar şi atunci cînd orice om ar fi plecat. Se zgîlţîia bradul de-ai fi zis că într-o clipă o să fie smuls cu totul, dar păsăroiul, acela dintre cei doi aflaţi în schimb, rezista, rezista.

Bradul meu, bradul meu, ce frumos e să te-mpart.

Povesti

M-am simţit vie.
E un mare dar să fii invitat să citeşti de-ale tale, oricît te-ai zbate înainte că n-o să fie bine, că nu ai de ce, că nu are rost, că mai bine ai fugi în ultima clipă. E un mare dar să întîlneşti oameni, să le vezi şi să le auzi sclipirile. Şi au sclipit! Cei din Zona nouă, fiindcă de ei este vorba. Cenaclul coordonat de Radu Vancu.
Am citit alături de Rita Chirian. Ea ne-a delectat cu poeziile din asperger. Eu am citit două povestiri scurte, extremele din Roşu, roşu, catifea. Care va să vină la Casa de pariuri literare. Eu am rămas fără suflare, dar povestirile au dat din coadă şi s-au bucurat de plimbare.

P.S.: Apropo de toată tevatura cu proza scurtă. Nehotărîtă, i-am rugat pe studenţi să aleagă ei ce ar dori să citesc: un capitol de roman sau două povestiri. Toate noi. Radu Vancu i-a rugat direct - să ridice mîna. Cine vrea povestiri? Atît de multe mîini, încît întrebarea cu romanul n-a mai avut rost.
Go, proza scurtă, go!

Antonio Tabucchi

L-am întîlnit la Sibiu, era în vara lui 2008, el străbătea România însoţit de Norman Manea. Au lansat cărţi, s-au plimbat prin centrul oraşului, au văzut berzele de la Podul Minciunilor, au rîs, ne-au fermecat. Am rămas vrăjită după vizită şi mai ales apoi, după ce am citit "Se face tot mai tîrziu", şi mi-am dorit mult, mult de tot, ca măcar o clipă prelungă să trăiesc ca într-una dintre povestirile lui, ca măcar o singură dată o frază să-mi iasă ca acelea ale lui. Mi-am dorit, şi sigur că mi-e foarte ruşine s-o spun, să pot scrie ca el. Şi cu încîntare şi neruşinare am spus-o celor foarte apropiaţi. Se întîmplase ceva. Şi am tot recitit cartea aceasta, şi apoi şi alta, dar acolo sînt lucruri care nu se pot învăţa, ele se trăiesc şi se dizolvă în tine, este unul dintre acele soiuri de frumuseţe care nu poate fi posedată.

Acum Antonio Tabucchi a murit şi nu ne rămîne decît să citim, ascultînd, văzînd:

Iubito,

el venise în seara aceea de departe şi era obosit. Obosit de somn, pentru că dormise multă vreme. Dar cît de multă? A, multă, vreme îndelungată. Se simţea ca urîtul din pădurea adormită. Pădure în sensul de codru, iar în mijlocul drumului era o piatră. Şi nu ştiuse să treacă dincolo de ea şi de aceea rămăsese să facă pe urîtul din pădurea adormită.

(Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez - din volumul Se face tot mai tîrziu, editura Polirom, traducere de Mihai Minculescu)


În fotografia făcută de mine la Sibiu, cel mai fericit moment trăit vreodată de vitrina magazinului Billa.

Inseninari

Doamne, ce s-a înseninat. Dar chiar, ce s-a mai înseninat.
Traduc o carte frumoasă, frumoasă, ce lux să o pot alege şi să simt că am ales bine, frumoasă e cuvîntul potrivit. Zicea cineva că pentru cît se plătesc traducerile nici nu s-ar ridica din pat. Somn uşor! Pentru mine povestea asta e chiar un motiv să mă scol din pat dimineaţa. Şi aprind lampa odată cu femeia din carte, şi-mi leg ghetele, şi mă duc la rîu, şi încerc cît e gheaţa de groasă, şi trec, şi trec, pînă dincolo, la peretele de stîncă, şi ascult muzica fisurilor şi apoi mă întorc, şi pun cartofii pe masă, şi el vine, şi parcă nu mă aude cînd îi zic că m-am dus astăzi la rîu, ba mă aude, zice să mă ţin departe, gheaţa nu-i încă groasă destul. Nu înţelege. Dar şi lui i-au apărut fire albe. Se lasă noaptea, se termină primul capitol. Cucerită, adorm odată cu femeia din carte, cu faţa la pereţii din buşteni. Alaska, 1920.
Iar la fereastra mea se cloceşte ceva. Despre asta va urma.

La Bucuresti

Unde să te duci tu la Bucureşti, între betoane?
Aici:

sau aici:

sau aici:

sau pe lîngă acest Scumpetu Somnorosu:

sau ca să socializez cu un cameleon subit îndrăgostit de clipitul insidios al ochilor, gesticulînd dornic, gargui însufleţit, mînuţe, burtică, găurel expus cu dulcea neruşinare a animalelor, atît de înduioşător, ca să ţi se prelingă sufletul pe geam, deodată să vrei atingere de cameleon:

Sau la librăria preferată, Anthony Frost, unde zice că:

şi nu costă nimic să te uiţi şi să te întrebi dacă şi pentru Moş Crăciun o fi prea mult o sută de euro, poate că nu, dar Crăciunul e departe şi tentaţia aproape:

sau la librăriile nou descoperite, Antic Ex Libris - vizitat trei din aceeaşi familie (fraţi care seamănă şi, din fericire, nu prea seamănă; a patra rudă prea departe); la una din ele îl găseşti pe Boswell nou-nouţ la exact o treime din cît costa la librăria preferată, şi altele, şi altele, aşa da:

fiindcă nu e nevoie de clădiri cochete sau fundiţe sau mirosuri, importante sînt cărţile, şi ele trebuie să fie rodul îndrăznelii, şi ele trebuie să fie multe, diferite, roiuri-roiuri, niciodată aceleaşi în două librării, cum nici albinele nu-s niciodată două la fel, niciodată aceleaşi.

Şi, desigur, liniştea străzii:

Şi, desigur, muzica străzii:

Aşa a cam fost.
O grămadă de betoane. Beton.

Adevarata viata

Cartea de tren se alege ușor. Cărțile cu supracopertă sînt minunate, dai jos haina colorată și explicită și, iată, cartea fără titlu. Perfectă.
Călătoresc într-o alveolă cu cinci locuri - slavă cui le-a gîndit: trei de-o parte, două de alta, decalate frumușel. Doar o bătrînă, al cărei chip îl privesc cu nesaț cînd picotește. Mîinile. Alte desene.
Abia spre finalul călătoriei - ei, fiindcă eu nu voi fi ajuns nici la jumătate - cînd ni se întîlnesc privirile, îmi vorbește. Abia șoptește, neobișnuit pentru vîrsta ei. 90 de ani. În august. Și deodată mă întreabă ce citesc. Manelistul de la fereastră, care-a poluat în fel și chip spațiul de cînd s-a urcat, e cu ochii pe mine. Am impresia că mii de urechi s-au ciulit din toate alveolele din jur. Dar într-o clipă socotesc și rezolv: un om cu un auz așa fin poate că stă binișor și cu vederea. Deschid cartea, apropii de ochii ei prima pagină. Taină păstrată. Căci ea citește pe litere, ușurel.
Și-apoi zice: Dar biblia o citești?
Nu scocotesc. Răspund ca animalul care nu știe să mintă. Privind-o în ochi, doar două litere: Nu.
A! Se lasă pe spate, dezarmată, dezamăgită, uluită, șocată, revoltată, deodată femeie, deodată femeiușcă. Toate acestea se multiplică într-un tremur mulțumit al manelistului de lîngă fereastră. Sînt, așadar, chiar sînt o zgripțuroaică! El știa.
Bătrîna vîră mîna în buzunar și scoate o broșurică din acelea. Apasă titlul cu un deget, apasă și din voce: Alege viața! Îmi zice că totul, totul, totul... Dar eu, cam ca pentru mine: E viață și aici... Îmi mîngîi Nabokovul, Adevărata viață a lui...
Dar sînt pierdută, în ochii și urechile tuturor alveolelor.
Singură din nou. Predeal, zăpadă în straturi, zăpadă de-o viață de iarnă.
Doamne, Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă, cînd oi albi, cînd oi îmbătrîni, cît oi apuca, cum oi fi, cu biblia mea să rămîn alături, nu cu a lor.


***

Oricare ar fi concluzia acestui pasaj, e neîndoielnic că numai cine știe ce înseamnă să te desparți de un ținut iubit poate fi atras de această imagine a nostalgiei. Mi-e imposibil să cred că Sebastian, oricît de îngrozitoare va fi fost Rusia din care am fugit, n-a simțit acea strîngere de inimă pe care am cunoscut-o cu toții. Una peste alta, aceea fusese casa lui și...

Adevărata viață a lui Sebastian Knight, de Vladimir Nabokov.
Traducere de Anca Băicoianu.

Luna si Marte

Da, se vede Marte, se vede minunată, e mare, roşie şi nici nu clipeşte lîngă Lună, spre răsărit. E un cer de nopţi mari!
Iar dincolo, spre apus, Jupiter şi Venus, albe, remarcabile.
Pozele sînt nimic. Dar vreau să păstrez atît cît am furat.
Şi mîine seară, poziţie aproximativ la fel.

Perceptie

Aici se termină Sibiul.
Era o astfel de zi.
Şi ieri, şi azi, şi. Zile şi zile.

Se numeşte percepţie, nu trebuie să fii foarte isteţ ca să ştii. Cînd tot ce se întîmplă în jurul tău pare să aibă deodată legătură cu unicul lucru care te preocupă. Nu, nu stă toată lumea deodată în acelaşi cot ca şi tine, nu, nu se schimbă legi, nici măcar întîmplările nu se amestecă pentru a ţîşni din mănunchiul lor într-un mod diferit, adaptat buricului tău. E doar chestie de percepţie, percepţie, percepţie.
De exemplu, să zicem, cînd îţi pleacă iubitul în Japonia şi vezi deodată că pe toate lucrurile şi lucruşoarele scrie Made in Japan. Don't be silly, a scris şi înainte.
Şi totuşi, cum de toate "par" să se termine acum?
S-a închis pînă şi magazinul de la colţ, marele magazin atotsupravieţuitor, unde îmi fac de atîţia ani cumpărăturile, şi-a lichidat stocurile, vînzătoarele numai că n-au purtat doliu în ultima lună, acum sînt hîrtii în ferestre, înăuntru muncitorii pun gresie. E deja un fel de istorie. S-a dus.
Computerul mare mi se tot stinge, mi se tot stinge, trag de el ca de-un elastic, să mă mai ţină o carte, încă o recitire, încă o corectură, parcă m-aş ruga de-un bebeluş să mai caşte guriţa o dată la linguriţa cu mîncare, uite, avionul...
Pulovărache s-a oploşit lîngă magazinul mic. E umilit: i se zice Bobiţă!...
Casa scării crapă - încă un pic şi poţi strecura mîna.
Prietena cu care mă bucurasem să mă văd şi să vorbesc îmi zice la despărţire "întotdeauna am vrut să cunosc un scriitor", tai cu palma ultima frază şi plec bombănind, aproape în lacrimi, băga-mi-aş picioarele, băga-mi-aş picioarele.
Nimeni.
Nimeni, nimeni, nimeni, nimeni.
Şi deodată, de departe şi de şi mai departe, două semne. Din S. şi din S. Mai întîi una propunere de lună petrecută ca pîrş în altă ţară, într-un sat, într-un loc desprins exact din visul pîrşului - iar pîrşul alege o lună mai îndepărtată, nu dă năvală acum, nu, nu, căci pîrşul vrea să aibă la ce visa, vrea să aibă ce aştepta. Fiindcă întotdeauna visatul şi aşteptatul sînt mai importante ca fapta în sine. Pîrşii ştiu. Deodată un soi de fericire caldă sub blană. Al doilea S. nu se zice, se zice doar recunoştinţa că cineva s-a gîndit la tine, şi te aşezi şi te gîndeşti şi tu la altcineva, dacă atîta bine face asta. Iar al treilea S. poate fi, desigur, Sibiul. Ca să rezulte atît, un triunghi al tăcerii: Sss...
Şi pîrşii se mai şi plimbă încercînd să vadă Marte, dar nu văd, în schimb e un omuleţ verde pe canapeaua de acasă.

Aşa, jurnalier. Mă scuzaţi.

P.S.: Jupiter şi Venus, de la fereastra sufrageriei, remarcabile, absolut minunate!
Atît de frumos şi de liniştitor spectacolul cerului. Cum să nu rîzi de panicarzii care prevestesc un sfîrşit al lumii venit din ceruri? Niciodată. Sfîrşitul nu poate fi decît o poveste individuală, not with a bang, but with a whimper.

Acasa

Era o astfel de zi.

***

Cînd domnul Knott circula prin casă, o făcea asemenea cuiva nefamiliarizat cu domeniul, bîjbîind pe la uşi închise din timpuri imemoriale, îngenunchind fermecat pe sofalele de la ferestre, împiedicîndu-se în întuneric, căutînd în sus şi-n jos toaleta, oprindu-se nehotărît la baza scărilor, oprindu-se nehotărît în capul scărilor.
Cînd domnul Knott circula prin grădină, o făcea asemenea cuiva neobişnuit cu frumuseţile acesteia, privind la copaci, privind la flori, privind la tufişuri, privind la legume, de parcă acestea, sau el, fuseseră creaţi peste noapte.
Însă în camera lui, deşi uneori dădea să iasă din ea prin garderobă, aici părea domnul Knott cel mai puţin străin, şi se arăta în cea mai bună lumină.
Aici stătea. În picioare. Aşezat. Îngenuncheat. Întins. Aici mergea, încolo şi încoace, de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la uşă; de la foc la uşă, de la uşă la foc; de la fereastră la pat, de la pat la fereastră; de la pat la fereastră, de la fereastră la pat; de la foc la fereastră, de la fereastră la foc; de la fereastră la foc, de la foc la fereastră; de la pat la uşă, de la uşă la pat; de la uşă la pat, de la pat la uşă; de la uşă la fereastră, de la fereastră la foc; de la foc la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la pat; de la pat la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la fereastră; de la fereastră la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la uşă; de la uşă la foc, de la foc la pat; de la uşă la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la uşă; de la fereastră la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la fereastră; de la foc la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la foc; de la pat la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la pat; de la uşă la foc, de la foc la fereastră; de la fereastră la foc, de la foc la uşă; de la fereastră la pat, de la pat la uşă; de la uşă la pat, de la pat la fereastră; de la foc la fereastră, de la fereastră la pat; de la pat la fereastră, de la fereastră la foc; de la pat la uşă, de la uşă la foc; de la foc la uşă, de la uşă la pat.

Watt, Beckett.
(în curs de apariţie la Editura Polirom)

Despre pirsi

Doamne, ce de curaj mi-am făcut.

Mai întîi mă gîndisem, iar, iar, să închid blogul. Motive, o mie. Principalul, faptul că prea mult găsesc de cuviinţă să mă confesez şi să mă vait. Însă. Însă. E singurul loc unde/cu care mai vorbesc. Aşa l-am pornit, ca pe-un caiet, şi încă am convingerea că este suficient de umbrit. Mă simt bine în el.
Despre pîrşi. N-am fost atentă la ce mi-am dorit, şi uite că mi s-a îndeplinit.
Cît timp aţi stat vreodată complet izolaţi? Ştiţi cum e să nu ai absolut nici un fel de contact cu nici un fel de fiinţă de carne, o zi, şapte, zece, cincisprezece? Poate cîndva o să pot scrie despre asta. În fiecare din zilele care creşteau peste zece îmi venea să scriu un rînd, o exclamaţie, un urlet. Ar fi fost ca o voce dintr-un borcan, vocea unui spaţiu gol căzută într-un spaţiu gol. Singura fiinţă cu care am interacţionat a fost un cîine. Atît puteam zice. Mi-o repetam în fiecare zi. I-am ţinut fiecare lăbuţă între palme cîteva secunde, părea să-i fie frig. Scîrţîia. Mă cunoaşte de-acum, e o legătură intimă între noi, am fost impresionată cînd m-a strigat şi m-a oprit, ieri. Ştie, a simţit. Sau avea la fel de multă nevoie.
Şi-acum, ce de curaj mi-am făcut dintr-odată. Gesturi banale - să răspunzi la un telefon, să publici nişte poze, să stabileşti o întîlnire! - sînt gesturi de mare curaj. În lipsa oamenilor, nu mai eşti sigur de nimic din ce eşti. În prezenţa lor, în groaznicul "înapoi", te temi de ce-ai putea vedea, de ce parte din tine se va reflecta, şi cît de oribil. Dar, da.

P.S.: Am terminat de tradus o carte care mi-a plăcut mult. O jucărie din acelea care ştiu să facă tristeţile să stea în mîini şi să scoată limba, să te şi sîcîie, să te şi mîngîie. Cu isteţime. Se numeşte Vară fără bărbaţi şi a fost minunat de parcurs într-un februarie îngheţat. Mai multe cînd o fi să apară...

Terasa

Să visăm la terasa aceea, cincisprezece metri pătraţi deasupra tuturor, o merităm după cît ne-am dorit-o şi după cît am mai rîs de-acel loc cu verdeaţă. Cum rîdeam, cum ne tot construiam din hruba noastră pustie acea casă înaltă, înaltă, şi cum te-mbiam - într-alt fel, doar uneori, pe-ntuneric - să ne mutăm dincolo de tot împreună, acolo unde-i doar verde şi doar nimica de bine, şi iată-ne acum, încă de partea aceasta, încă aici, bîjbîind; şi-atunci hai - măcar pînă diseară, sau pînă mîine în zori, cînd o fi să sune agentul - să visăm la terasă de parcă deja e a noastră, camerele nu contează,-s egale, alege-ţi tu primul. O să avem în sfîrşit şi copac, zic, şi poate şi un motan, poate unul persan, poate alb, sau mai bine un sfinx, sfinx zici?, da, un sfinx, ce de dor ne mai este să simţim un petec de piele în palmă, sfincşii sînt calzi, palmele noastre... Şi vocea se stinge. Sfinxul nostru se va holba - înţeleptul! - în camerele de la Inter, în camerele unde vin fără-de-grijii şi iubitele lor care nu iubesc ametistul, nici roua, nimic, ele doar maimuţici purtate în lese visează, şi zgărzi cu cristale swarovski, şi nici de privirea încinsă a sfinxului nostru nu le pasă deloc. Şi-apoi seara tîrziu ne vom milogi alintîndu-l şi zicîndu-i pe nume, pîs-pîs, pîs-pîs Empedocle, să vină în casă. Căci noi vom fi orbi, numai nări şi urechi, laţi de încîntare pe terasa aceasta, care-i a noastră pînă sună agentul.

Shoplifter

Sibiu, duminica la mall. Ce se mai poate fura.
Alba, Alba... Dar, desigur, puloverul a fost negru.

***

A apărut un nou Tiuk!
Trebuie să vă spun că atunci cînd am primit de la m.vklvsk întrebarea de anchetă - "Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?" - am zis că eu n-am ce răspunde şi-am dat întrebarea la spate. Nu numai fiindcă nu ai cum să te îmbeţi dacă nu bei. Dar eram pînă peste urechi plină de-un singur scriitor, mută, oarbă, surdă. Şi-apoi, deodată ridicînd eu o clipă nasul din traducere, mi-am amintit că îmi şoptise cîndva Llosa să scriu aşa cum vreau eu dacă cred că există şi un singur om care să înţeleagă. Iar eu, înţelegeţi, ştiam sigur că există acel unul singur minimal. Trag nădejde că oricum nu e singurul, căci ceea ce astăzi la noi pare obscur se cuvenea să fie limpede cam de multişor, cum şi este, de altfel, pe alte meleaguri. Aşa că m-am pus pe scris - şi pe rîs - şi am scris, şi am rîs, şi declar acest răspuns de anchetă cel mai drag dintre toate date de mine vreodată. Şi jur că, deşi poate pare o brambureală, este foarte precis.
Desigur, aveţi o mie de alte motive să răsfoiţi Tiuk! La mulţi ani, Tiuk!

"Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou?"
Ce păcat că nu beau. Dar dacă aş fi suficient de beată încît măcar să am impresia că stau la bar, pe un scaun foarte înalt, cu cerc de pus picioarele de asemenea foarte înalt, alături de scriitorul la care mă gîndesc neîncetat, atunci deodată mi-aş înălţa privirea spre el şi aş îndrăzni să-l întreb fără nici o introducere: „Why did the barmaid champagne?”. Şi m-aş ruga să-l aud cum după o clipă de mirare pufneşte, şi apoi, hohotele fiind cît de cît potolite şi şterse lacrimile din ochiul drept, răspunzînd-mi: „Because the stout porter bitter”. Apoi ne-am tăvăli pe jos de rîs, ne-am ţine cu mîinile de burtă, am zace în cele din urmă aşa, gîfîind şi privind în tavan, storşi, fericiţi, şi poate că am băga deodată de seamă că pe jos e un linoleum amintind de Braque. Că doar asta nu e altă poveste. Apoi ne-am aduna şi l-aş întreba ce mai face bunul nostru prieten, Cioran. Ce păcat că nu beau.

Mitisorii de alun

Se numeşte Kingdom of the Forest, la noi a fost tradus Împărăţia codru, şi e un poem de film, un an al pădurii vizionabil într-o oră, de la nivelul firului ierbii - buburuze făcînd triplu-salturi mortale cînd pe frunza lor cade o ghindă, furnici înecate într-un strop de răşină, mîţişori de alun scuturîndu-şi polenul într-o ploaie de aur, brebenei şi falşi brebenei în aburul pădurii, vulpea cu şapte pui în prea-curata-i vizuină şi prima ieşire la lumină a celui mai îndrăzneţ vulpişor, şoareci alungaţi din căsuţa lor de regina-bondar, un vis, un poem, un vis. Şi, Doamne, totul e adevărat. Să tot vrei să te naşti copac.
A fost difuzat de National Geographic; vedeţi cînd se va relua, e mi-nu-nat.
Trailer (dar departe de splendoarea lent picurată în detalii a filmului) aici, iar imagini aici.
Sînt fericită.

Ciocolata amaruie cu portocale

Ciocolată amăruie cu portocale. Vom reveni. Acum să mai vorbim un pic despre sinucidere. Cei care au oroare de subiect sînt rugaţi să mă ocolească cu graţie, ca pe-o băltoacă. Mulţumesc.

Nimic, nici un argument exterior - dinspre altul - nu ţine. Singurul pe care eu cel puţin l-am putut găsi a picat aşa, deodată, într-o plimbare. Clonc. Deşi era cumva la mintea cocoşului. Însă una e mintea cocoşului, argumentul în sine, şi alta e rotiţa mişcată în tine, cloncul şi clancul.
În propoziţia sinuciderii, e suficient să pui subiectul şi predicatul la persoane diferite şi gata, te trezeşti cu mîinile legate la spate. A te sinucide devine o crimă. Huş motivelor religioase. Huş am zis. Despre altceva vorbesc.
În "Eu mă sinucid" facem o ruptură. Semnul fulgerului. Şi ne gîndim la un frînt "Eu o ucide pe Eu". Tu, un străin. Alegi de care parte să stai. Dacă stai de partea celui dintîi, iată o crimă ce stă să se înfăptuiască. Cum mai procedezi acum? Tu, din prima parte a propoziţiei, poţi omorî? Pe oricine. Poţi? Sigur, sigur că te-ai gîndit de atîtea ori cum, te-ai gîndit că o să fii doar tu împotriva ta, că tu, aceea, se va zbate în mîinile tale, aceasta. Că tu aceasta va trebui să-i spună mereu, cu blîndeţe, aceleia - stai, stai liniştită, o să te ajut. Dar cloncul e despre altceva. Despre faptă. Poţi tu să omori? Îţi imaginezi mîinile, forţa, căile, mijloacele? Şi de-ai fi tu, aceea, doar o păpuşă de cîrpă supusă şi nerăbdătoare, amuşinînd fericirea.
Portiţa e atunci cînd acel al doilea eu, cel ce va fi ucis, nu mai este sub nici o formă văzut / nu se mai simte el însuşi un om. În lipsa victimei, nu vom avea nici o crimă.
Ca să nu te ucizi pe tine, pare simplă concluzia, trebuie să reîncepi să te simţi ca un om.
Aţi auzit, prieteni ai sinucigaşilor? Credeţi-mă, Adevărat vă spun.
Ce-am făcut? Uite cum am bătucit doar un pic de zăpadă, în cerc strîmt. Dar a fost amuzant.

Înapoi la ciocolată. Îmi pria. Pînă cînd mi-au căzut ochii pe dosul cutiuţei de carton. Zice aşa: "H... Dark Chocolate is about seeing the colours where others only see shades of grey. It's about optimism." Ultima remarcă fiind cu roşu. Doamne, uite cum mă-ntorc la tine!
Întorc cutia cu faţa în sus şi zic, ca să şterg ruşinea ultimei lecturi: I am: yet what I am none cares or knows.

Iertaţi-mi sinceritatea. Omul, se ştie, e o fiinţă abjectă. Nevoia de confesiune vine, cred, din abjecţie. Monştri de egoism dorind să se facă auziţi. I am...

Însă ce vreau şi tot vreau să spun e că povestirile din Roşu, roşu, catifea n-au nimic de-a face cu asemenea elucubraţii personale. Sînt povestiri-povestiri, cu personaje şi tot ce li se cuvine, ba şi cu voci tare vesele pe un fundal muzical nu tocmai la fel.

***

Şi ia să adăugăm un cîntecel, abia primit în dar, că tot are legătură şi cu una, şi cu alta. Cu Circus Mort.
Dar nouă şi mai mult, mult mai mult, pînă la leşin, ne place asta: The Golden Boy That Was Swallowed By The Sea.

Rosu, rosu, catifea

Să îndrăznesc? Haideţi să vă zic:

Roşu, roşu, catifea

în pregătire la Casa de Pariuri Literare.
Cincisprezece povestiri şi o confesiune.

Jurnaliere, nimicuri

Televiziunile de ştiri, nu doar isterice, dar cabalin centrate mereu pe un unic subiect, pînă la toceală, pînă la vomă. Ieri aş fi vrut şi eu să ştiu cum merg trenurile spre Bucureşti. Dar ceea ce alaltăieri era o chestiune de viaţă şi de moarte devenise insignifiant în ziua următoare, deşi situaţia se agravase.
Pe stradă, spectacolul pungilor care dansează simfonic în aer, colo o pungă de gunoi neagră no name umflată a nor, umflată a dor, colo o verde-albăstruie Splendid-Mediaş. La ştiri, nimic, absolut nimic, deşi e evident că este un fenomen generalizat... Jos guvernul! Oricare.

De scris odată şi-odată o povestire despre Pulovărache, aşa cum poate fi el dincolo de puţinul văzut, aşa cum ne place nouă să facem, un Pulovărache imaginat, şmecher, blând, dulce, cu burtică plină şi caldă hoinărind ghiduş pe cărări orăşeneşti.

De scris odată şi-odată despre moarte ca vis de odihnă, despre sinucidere ca gînd salvator, de vorbit în cîteva cuvinte despre şocul răspunsurilor atît de neaşteptate ale celor puţini cărora ai îndrăznit să le spui, într-o şoaptă cam grăbită probabil, despre frumuseţea, salvarea, odihna, binefacerea din gest. Despre cum cineva drag n-a ezitat să includă în răspuns nepotrivitele cuvinte "mereu boală", iar altul greşitele "întotdeauna răzbunare", iar altul iluzoriile "nişte pastile", despre cum asta te-a făcut să-i invidiezi blînd - ce departe erau, fericiţi în confuzie - să te cuibăreşti şi mai grijuliu în coconul tău unde doar limpezime şi linişte şi cristal în momentele acelea. Şi rămîne doar vis să reuşeşti să scrii despre lucrurile astea crystal clear, cu poftă, cu bucurie, cu vervă, sperînd că - aşa cum ştim că acela ce descrie cu poftă, cu bucurie, cu vervă, să zicem, cele mai intime lucruşoare ale vieţii nu face decît să-şi consemneze neputinţa - sperînd deci că, tot astfel, cineva va pricepe că e vorba, şi-aici, numai de neputinţă.

Traduc prima carte "normală" (de multe ar vrea să ţină loc aici ruşinoasele ghilimele) şi mă simt de parcă aş primi ajutor social!
Diferenţele sînt atît de uriaşe încît n-are sens să încerc să le despic. Mă amuz, sar şotronul, constat din salt în salt că a traduce poate însemna lucruri atît de diferite, sînt atît de diferite mecanismele puse în funcţiune de o acţiune sau alta, atît interioare, cît şi exterioare. Se forează la adîncimi complet diferite, cu mijloace complet diferite. Cum măsori dificultatea? Ajută semnul înmulţirii? De două, de şapte, de zece ori mai dificil? Nu, n-ajută. Pînă şi zecele ţi se pare o jignire. E imposibil de cuantificat. E alergat cu o pernuţă pufoasă în braţe într-un cîmp versus alergat cu o haleră atîrnată la gît pe marginea unei prăpăstii. Lucrurile, deşi numite la fel, sînt complet diferite, nu se pot compara. Vorbesc de muncă, numai de muncă. Desigur, e de vorbit şi despre plăcere. Desigur, fericirea e în altă parte. Dar uneori e minunat să fluieri senin peste toate. În uşurătatea asta te poţi simţi deodată pe tine palpitînd, dinăuntru, chiar atunci cînd credeai că ai fost strivit, nimicit.
Binefacerile nimicirii - altă poveste.

Sub Arini - pitici si pitulani

Tot frămîntînd oraşul în picioare şi întrebîndu-mă de ce m-am legat atîta de un loc unde nimic.

O amintire, doua amintiri - feluri de a nu mai atinge pamintul

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în sufragerie, între genunchii mamei. Mama e aşezată pe canapea, mă dichiseşte dimineaţa devreme înainte de plecarea la grădiniţă. Am deja cămăşuţa şi şorţuleţul pe mine, codiţele sînt făcute, acum degetele picioarelor se strecoară în capătul ciorapilor rulaţi cu dibăcie de mama, întîi stîngul, apoi dreptul, hai mai repede că întîrziem. Mama îmi trage ştrampii în sus dintr-o mişcare. Şi-atunci clipa. Clipa care devine amintire limpede, amintire chemată uneori, ca acum: mîinile ei trag zdravăn în sus de elastic, de marginea ştrampilor, eu mă ridic de la sol, plutesc aşa pentru cîteva clipe, mă legăn, cusăturile îmi intră în carne şi ăsta e semnul că-i bine, între braţele ei sînt o jucărie de carne uşoară care-şi învaţă greutatea, umplînd cum se cuvine o pereche de ştrampi. Şi tot aşa, dimineaţă după dimineaţă, cine ştie pînă cînd.

Sînt mică. Atît de mică încît: stau în picioare în mijlocul sufrageriei, nu mai e dimineaţă, ci seară. Întind mîinile în sus şi spre spate. Tata - aflat în spatele meu, zeu nevăzut - mi le apucă, şi hai, facem doi paşi într-un dans sincron pe care îl cunoaştem amîndoi foarte bine, deşi el e atît de mare şi eu atît de mică sînt. Din două mişcări, gata, tălpile mele sînt suite pe picioarele lui şi-o pornim prin casă aşa, rîzînd nebuneşte. Mă conduce de mîini, atît de mult m-am întins încît simt cum mi se dizlocă umerii, el păşeşte cu grijă purtîndu-mă pe papucii lui maro, mărimea 46, dar şi eu trebuie să fiu tare atentă, o fărîmă de grabă poate aduce deraierea de pe şinele atotputernice. Şi mergem, tot mergem, eu învăţ - din nou - cum se merge fără să atingi cu picioarele pămîntul.

Frumusetea de luni

M-am plimbat, am socializat. Cu dînsul:



Cum să nu-ţi doreşti să fii un bull terrier?

A doua zi. Care nu e marţi, e vineri.
Animăletele zice că vrea să i se facă dreptate şi cu un profil. Nu-i iubibil?

...un drum nesfirsit si pustiu desfasurindu-mi-se in jos, la picioare

Mă invită Mihail Vakulovski să răspund la nişte întrebări. Totul a pornit de la Moni Stănilă pe blogul ei de la Punkt.Md.
Pînă să mă hotărăsc dacă chiar am ceva de zis, m-am pomenit că răspunsesem deja, într-o scurtă plimbare de sîmbătă dimineaţă.
M-am întors de pe drumuri cu un peşte, morcovi şi răspunsurile acestea:

1. Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Nu. Da, cu siguranţă.

2. Care este cea mai veche amintire?

Nu am, ca Beckett, amintiri din pîntecul mamei. Dacă ele există, atunci sînt doar franjuri de sunete şi de mirosuri, spaime vagi, inexplicabile, acute. Corpul feminin îmi stîrneşte, probabil, în primul rînd o sănătoasă repulsie. De aceea enwombing-ul şi entombing-ul (înpîntecarea, înmormîntarea) sînt pentru mine constante îndeletniciri care ţintesc numai şi numai spre propriul meu corp (mintea se subînţelege), cel fals fără de miros şi fără de gust, şi nu spre corpul unei mame. Self-enwombing.
Amintirea. Îmi amintesc cu exactitate gustul şi textura gratiilor de lemn fin şlefuite, mieroase, cu care se închidea pătuţul meu. Multe urme ale dinţilor mei trebuie să fi rămas la baza gratiilor moi, cu atîta plăcere adulmecate, linse, roase, şi desigur exact la fel în multe viitoare gratii invizibile care aveau să împrumute scrîşnetul de demult, primul scrîşnet al primelor ronţăieli lipsite de orice gînd al evadării – fiindcă în cuibul meu cu gratii mă simţeam minunat, minunat mi-a venit mereu propria cuşcă. Şi-mi amintesc ca pe-o moarte ziua îndoliată cînd acest pătuţ mi-a fost înlocuit cu unul normal, vai, cît se poate de normal, de om mare, de detestabil om mare, cu un drum nesfîrşit şi pustiu desfăşurîndu-mi-se în jos, la picioare. Să cresc mi s-a părut mereu o nenorocire. Acum, cînd doar cu eforturi pot să-mi conştientizez vîrsta, rămîne şi vis şi practică acest stat culcat pe o parte, cuibărirea într-o lumină slabă, a zorilor sau a înserării, privitul printre gratii, dulcele gust deodată pe buzele tale, pe limbă, tu topindu-te, cum ar veni, laolaltă cu gratiile tale.

3. Dar cea mai frumoasă?

Zău că nu ştiu. Ar trebui să-i inventez întîietatea. Copilăria e frumoasă oricînd şi oriunde. Din frumuseţea ei fac parte, pentru mine, şi şirul lung de pierderi, şi foamea, şi cozile, în aceeaşi măsură cu ciotul de creion roz, furat de la vecinul Sănducu odată cu ascuţitoarea pui, şi cu poveştile spuse de tata la lumina verde a lămpii radioului, şi cu bunătăţile făcute de mama, şi în aceeaşi măsură, din nou, cu erotismul fantasy şi confruntările horror, precum momentul acela cînd, într-o seară, venind de la şcoală, mi s-a arătat în cale, monstruos, primul bărbat. Oricît de horror, toate acele momente mi se par acum de-o înduioşătoare frumuseţe. Aşa, în cinstea fetiţei şi-a tuturor spaimelor sale cu coadă umedă, rece.

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Nu. Nu. Am tînjit mereu.
Motanul a venit mult mai tîrziu, iar un pic mai tîrziu a plecat.
Povestea – un ciob de poveste – i-am spus-o în „Adeb”.
O zic fără nici cea mai mică ezitare: a fost cea mai frumoasă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată.

5. Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Între circ şi cimitir. Scenete de teatru în spatele blocului, teatru în faţa televizorului, cu o maimuţă gesticulînd febril pe discursul lui Ceauşescu, deodată seriozitatea de condamnat aşteptînd căderea ghilotinei.
„Măi, dar tu chiar nu zîmbeşti? Hai, măi, zîmbeşte! Doamnă, fetiţa dumneavoastră nu rîde ca să nu facă riduri!?” – o vecină cu creier de pasăre, către mama. Aveam doar cîţiva ani. Pe alţii îi făceam să rîdă de îi durea burta. Dar nu fac nimic, absolut nimic, la comandă.



Foto: Piteşti, cred că pe la 5 ani. Fotografie făcută de tata.

Întrebările merg mai departe la Radu Vancu şi Teodora Coman, fiindcă ei sînt oamenii cu care am vorbit ochi în ochi cel mai recent, şi la Ora 25 fiindcă ar fi drăguţ să aflăm cîte ceva despre ea, de pe cînd era, aşa, un fel de Minutul 25. Dar oricine e binevenit să intre în joc.

Răspunsuri: Ora 25, Teodora.

Jurnaliere, nimicuri

Poate că anul meu se încheie aici. Poate că astăzi trebuie consemnată întîmplarea. Probabil. Unii fac bilanţuri... Dintre toate, mie mi-a plăcut al lui Gheo. El spune pe şleau ceea ce-am simţit atîţia: "Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat". De mare rahat, mă bag şi eu în vorbă, că oi fi tăcut destul.
De atîtea ori mi-a venit să urlu atît de tare, încît n-am mai avut decît puterea să mă adîncesc în tăceri. Doar grota m-a mai încălzit, în oraşul ăsta unde locuiesc de parcă n-aş locui nicăieri, şi în ţara asta în care sînt de parcă n-aş fi. Aş putea fi, adică, oriunde, la fel cum aş putea să nu mai fiu nicăieri.
Îmi plac oamenii care pot spune lucrurilor adevărate pe nume, fie ele cît de urîte, în aşa fel încît ele să nu îngreuneze cocoaşa, ba dimpotrivă, să aducă uşurare.
Anul meu, pe care astăzi abia îl consider încheiat, poate că n-a fost mai de rahat decît al altora. Dar nu cred decît în cocoaşa personală. Nu în mulţimi.
Anul trecut, sau poate chiar şi mai înainte, în zbaterea mea de cele mai multe ori inutilă, în căutarea de soluţii personale în faţa a fel şi fel de uşi închise, urlam în muţenia mea. Şi ziceam: eu n-am de ce ieşi în stradă, eu n-am nimic de cerut nimănui. Nu o să uit acum că am stat la o coadă uriaşă într-o gară, să votez între două trenuri un om care avea să se dovedească cu două feţe. Am votat cu mîna dreaptă, dar o stîngă s-a ivit imediat şi mi-a furat votul. Să se şteargă cu el într-un loc sensibil, e ultimul.
Anul meu se încheie aici, cu ultima pagină recitită din traducerea unei cărţi. Urmează încă o recitire, poate două, dar asta e surfilare, de-a v-aţi ascunselea cu capetele aţelor. În descrierea acestei munci de un an, se bat pentru întîietatea de a sta lîngă calificativul de îngrozitor cuvintele frumoasă şi grea. Îngrozitor de frumoasă, îngrozitor de grea. Trei cărţi am tradus anul trecut - vor apărea toate trei în acelaşi volum; în una din ele mi-am lăsat nepermis de mult din suflet, şi nepermis de mult din ea o consider de-acum carne din mine. A fost o plăcere nespusă care m-a secătuit, iar cît şi dacă m-am umplut cu ceva o să simt poate mai tîrziu. Acum sînt epuizată. Punct la capătul unui an teribil. Teribil nu fiindcă am avut de dus la capăt munca asta, cu nişte paşi extrem de mici şi tremurători. Munca asta m-a salvat. Chiar m-a salvat. Teribil fiindcă în timp ce eu am trăit în grota necesară, aproape nimic nu mi-a rămas în jur. O să ies, o să dau nas în nas cu cine ştie ce anotimp şi ce fiare.
Dar voi veni cu veşti frumoase în curînd. Terapeutic, fac liste cu bunele care încep să fluture steguleţe din depărtare, tot anunţîndu-se de prin luna decembrie. Le aştept, le rog să insiste, să se apropie, să mă caute, să mă găsească. Sînt pe-aici, prin şanţul ăsta. Aş vrea să mă reînveţe să exist.

P.S.: Şi tot în legătură cu postarea lui Gheo, neapărat vreau să îmi arăt admiraţia faţă de cuvintele îngroşate şi înclinate din menţiunea "din care n-o să fac un volum" - menţiune referitoare la textele lui din reviste. În faţa acestui "n-o" mă înclin ca o surată. Nici eu nu-mi doresc să ajung să fac aşa ceva, să încropesc vreodată vreo carte din textele de revistă. Asemenea cărţi, de cele mai multe ori, mi se par o impostură. Există excepţii. Dar eu bănuiesc că m-aş simţi ca şi cum aş aduna de prin parc un coş plin cu frunze - fie ele oricît de frumoase şi de încîntător colorate - şi, înşirîndu-le prin cameră, aş pretinde: "Iată, copacul!".

Doar ca sa impingem mai jos pitulanii

Şi tot ce citeşti sînt zidurile din oraşul acesta, unde ai vrea să rămîi.
Şi doar nişte ciocuri mai trag de coaja ce eşti, şi nu mîini, şi nici tălpi.

A, dar sînt la ofertă.

La multi ani, pitulani!

Fără bilanţuri.

Consemnez doar unul dintre cele mai fericite momente ale anului: vizionarea filmului Umberto D. Îl iubesc pe cîinele Flike, el ştie totul fără să ştie nimic, iar asta ne poate fi uneori de mare ajutor nouă, celor mai degrabă animalieri.

Vă mulţumesc tuturor celor care mi-aţi lăsat aici o vorbă, un gînd şi vă doresc an blînd. La mulţi ani, fraţi pitulani.