10 cărţi de suflet

Zece cărţi, câte o frază? E prea mare şi prea sălbatică pasărea asta ca să stea în colivie. Dar astăzi lista mea arată aşa.

1. Vladimir Nabokov – Darul
Pentru că nu există roman de dragoste mai frumos decât Darul lui Nabokov – de dragoste pentru literatură. O poveste în cinci capitole, având ca eroină principală literatura rusă, înveşmântată în cele mai alese straie, o poveste executând o piruetă ghiduşă în interiorul unui sonet – iar în jur e plin de fluturi.

2. Vladimir Nabokov – Pale Fire
Oriunde am ocazia să călătoresc, Pale Fire este prima carte pe care o caut în librării, indiferent de limbă, cunoscută sau necunoscută mie. Am citit-o în original, am răsfoit-o în alte limbi, Pálido fuego, Bleda vatra, cu urechile ciulite la ce-au îndrăznit deja alţii.

3. Samuel Beckett – Watt
Deschide Watt oriunde şi decupează din roman un poem de pus la rană. Aşa: “Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă?”

4. A.P. Cehov – Schiţe şi povestiri
Oricând şi oriunde, Cehov. Oricare volum de schiţe şi povestiri. Şi acolo Grişa, Copiii, Vanka, Fugarul, Kaştanka şi Stepa, şi apoi Casa cu mezanin, şi iarăşi Casa cu mezanin, şi Salonul nr. 6, şi Omul în carapace, şi Agrişul, şi În râpă... Nu se termină niciodată.

5. A.S. Puşkin – Evgheni Oneghin
„Cea mai iubită odraslă” a fanteziei lui Puşkin, roman constând din 5541 de versuri. Citim în traducerea lui George Lesnea, cu modificările impuse de rimă, citim şi în traducerea fidelă a lui Nabokov. Fiindcă tot el ne zice acolo: „What is translation? On a platter/ A poet’s pale and glaring head,/ A parrot’s screech, a monkey’s chatter/ And profanation of the dead...”

6. Charles Baudelaire – Mici poeme în proză
Comoară prăfuită dintr-un anticariat, în care-s montate: Cîinele şi flaconul, Mulţimea, Văduvele, Jucăria săracului, Singurătatea, Ochii săracilor, Îmbătaţi-vă, Supa şi norii, Cîinii cei buni – şi nu o să zic nimic, doar o să flutur aceste câteva titluri, întocmai cum face copilul murdar din Jucăria săracului, râzând de peste drum la cel bogat, legănându-şi preţioasa jucărie lipsită de culoare şi perle: un şobolănel viu într-o cuşcă.

7. Konrad Lorenz – Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii * Aşa a descoperit omul câinele
De cartea lui Konrad Lorenz sunt legată pe viaţă, ca o stăncuţă îndrăgostită: „Şi deoarece stăncuţele se logodesc, precum am spus, în primul an de viaţă şi se căsătoresc în al doilea, legătura lor durează foarte mult, poate chiar mai mult decât a oamenilor căsătoriţi. Şi după mulţi ani, masculul o hrăneşte pe femela sa la fel de duios, îi adresează aceleaşi sunete domoale ale iubirii, tremurând de emoţie la fel ca atunci, în primăvara dintâi, ca şi când ar trăi iarăşi prima iubire.”

8. Vladimir Sorokin – Dimineaţa lunetistului
Deşi este prima carte a lui Sorokin tradusă la noi, purtând marca fraţilor Vakulovski, Dimineaţa lunetistului a rămas şi acum favorita mea dintre toate cărţile acestui scriitor. Dar aştept cu nerăbdare Grăsimea albastră.

9. Michael Ende – Momo
„N-am timp, n-am timp, n-am timp...” Lasă totul baltă şi citeşte o poveste salvatoare. Nimeni nu ştie mai bine ca fetiţa Momo cum să ne apere de hoţii de Timp. Nu te grăbi, nu te grăbi – şi ea merge încet, pe urmele ţestoasei cu litere luminoase pe carapace...

10. Radu Gyr – Sângele temniţei * Balade
Poeziile lui Radu Gyr sunt frumuseţe pură – în nici o altă beznă n-ai să găseşti atâta neaşteptată lumină, la fel cum în nici o altă izbucnire luminoasă n-ai să dai de atâta amarnică noapte.


Pentru Bookmag, la solicitarea Virginiei Costeschi.

Simfonia animalieră

Se apropia iarna, prietenii mei nu mai ieşeau, dar eu tot le scriam. Pentru o vreme am mai primit răspunsurile lor somnoroase, tot mai rarefiate, apoi nimic.
Mă plictiseam, mă uscam, nu simţeam nici un imbold să mai scriu finalul cărţii.
Ziua stăteam cât stăteam în fotoliul de la parter, acolo unde stătuse şi Dede în dimineaţa aceea, citind, recitind, mai mult tăind decât adăugând. Mă tot mutam de colo, colo, amuşinând urme, semne. La măceş, pe brazdă, la pârâu, printre ele. Nimic. Serile începeau şi se terminau abrupt, acum era noapte, acum era zi, iarăşi seară pentru o clipă, iarăşi nimic. De cum se lăsa întunericul, închideam uşa din faţă, apoi uşa glisantă a bucătăriei, cea care dădea înspre grădină, verificam toate ferestrele terasei şi apoi urcam în dormitor, dar întotdeauna era mult prea devreme, şi iarăşi coboram după una, după alta, ca într-o roată, aprinzând lumina pe scări, stingând lumina pe scări.
Stăteam în picioare la fereastra dormitorului, într-una din seri, gândindu-mă că poate în noaptea aceea va ninge, de obicei se întâmplă la final de noiembrie, era lumină de iarnă deja. Mesteacănul îşi pierduse de ceva vreme aproape toate frunzele, doar fâşia de iarbă dintre casă şi gard se încăpăţâna să reziste. Încercam să-mi imaginez lucrurile dintr-o cameră, altă cameră, reflectate în fereastră, suspendate un pic deasupra stratului încă verde, aflat în întunericul nopţii şi doar parţial scăldat în valul luminii ce se revarsă din încăpere, ca în poemul abia citit şi încă pulsând. Dar, fiind la etaj, toată camera mea era agăţată în aer undeva mult mai sus, deasupra gardului. Myself, my lamp, an apple on a plate, şi nu reuşeam deloc să-mi amintesc continuarea. Ta-ram-ta-ring ta-tam, ta-ram ta-ras,/ Hang all the furniture above the grass. Mă vedeam pe mine, vedeam şi veioza de pe noptieră, dar nici un măr, însă cele patru rafturi inegale de pe peretele îndepărtat, şi patul inutil de larg, cu o scobitură la mijloc, pe toate le vedeam plutind în geam, deasupra gardului. Ar fi trebuit să ningă enorm, poate ca în iarna trecută prin satele din sud, ca să ajung să mă odihnesc, împreună cu toate acestea, pe stratul de nea ce-avea să-mi ajungă la tălpi după zile şi nopţi de ninsoare şi viscol. Dar era plăcut de imaginat. Odihna. Odihna înaintând înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întâmpinându-te, atingându-te, în sfârşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcând nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc.
Am mers de partea cealaltă a patului, după carte, mărind astfel grosimea stratului necesar cu încă zece, cincisprezece centimetri. Acum nu tălpile mele, ci picioarele patului ar fi fost primele ce-ar fi atins suprafaţa albă.
Am găsit. Era Uncurtaining the night, I’d let dark glass. Şi mai apoi:
And how delightful when a fall of snow
Covered my glimpse of lawn and reached up so
As to make chair and bed exactly stand
Upon that snow, out in the crystal land!
Am coborât după o cană cu lapte.
Nu-mi mai era frică. După atâta timp, mă obişnuisem cu casa. Dar uneori când coboram tot mai apărea, neaşteptată şi cu violenţa trecătoare a unui junghi, ea, spaima, de fapt nu spaima în sine, ci probabil amintirea acelei spaime iniţiale, poate o reflexie a aceleia, poate un reflex. Dar nu-mi mai era frică. Ştiam că îmi va fi dor când avea să se termine şi va trebui să plec. Dorul începea exact aşa, ca o iarnă.
Dar ce începe vreodată, şi când.
Am coborât scările, am deschis uşa de la bucătărie apăsând pe clanţa antică de fier, care aşa de greu ceda sub apăsare, ridicându-şi cu un cârâit ciocul din maxilarul masiv, rămânând înălţată doar o clipă, apoi încordându-se brusc şi retrăgându-se la loc, de parcă îmi făcea de fiecare dată doar o scurtă concesie. Asemenea lucruri mă făceau să mă simt încă un străin în casa asta. Am dat să mă întind spre frigider, dar o nălucă a fluturat prin faţa uşii de sticlă. Eram absolut sigură că văzusem ceva.
Am aşteptat o clipă şi iată-l. Un câine. O corcitură de terrier, faţă albă, urechi maro şi şa neagră, păr sârmos, ochi nefiresc de mari, negri şi bombaţi, fără urmă de tiv alb de jur împrejur. S-a oprit în faţa uşii privindu-mă suspicios, cu capul înclinat. De parcă şi el revenise din drum ca să vadă ce, tot o nălucă. Stăteam şi ne priveam. Era neobişnuit. De unde apăruse? Pe unde intrase? Prin fundul grădinii? Vreo gaură pe sub gard? Şi încotro?

Volum în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare

(Fragment din textul citit la FILTM)

Foto: Patricia Lidia

Iadul care e rai

"Ceea ce pentru cititor este iad, pentru scriitor este rai. Nu înţeleg scriitorii ruşi care pleacă, emigrează ca să scrie, pentru că astfel pierd oportunitatea să vadă natura omului. Dar, într-adevăr, ceea ce pentru scriitor e un rai, pentru cititor e un iad. Nu înţeleg de ce cititorii nu pleacă în Canada. Să rămână în Rusia doar scriitorii. Atunci ar fi raiul adevărat!" - Viktor Erofeev, la FILTM.

Foto: Prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură Timişoara, la Bastionul Theresia. Viktor Erofeev, Edo Popovic, Răzvan Petrescu, Daniel Vighi. Amfitrioană, Brânduşa Armanca.

Foto: A doua seară - Iuri Andruhovîci, T. O. Bobe, V.D.N., Fabio Geda. Amfitrioană, Cristina Chevereşan.

Foto: A treia seară - Dusko Novakovic, Igor Marojevic, Alexandru Potcoavă, Robert Şerban. Amfitrioană, Ljubinka Perinac-Stankov.

Zece cărţi de suflet

Nu-i aşa că vă blocaţi ori de câte ori sunteţi întrebat care este autorul preferat, care este cartea preferată, ce aţi citit ultima oară şi aşa mai departe? Nici dacă sunt rugată să spun zece cărţi văd că nu e uşor. Dar am riscat, am înghesuit păsăroiul sălbatic într-o colivie de hârtie. Pe Bookmag.

Altfel, Timişoara e frumoasă, soare şi miere. La părinţi sunt struguri, pisici şi linişte de vis. Iar la hotel e un balcon însorit care dă spre o minunată străduţă verde, şi undeva pe aici, probabil încă pitiţi, sunt câţiva scriitori grozavi. În curând începe FILTM!

Despre agrafe

"În al cincilea şi ultimul rând, uneori spuneţi lucruri calculate îndeosebi pentru a vă înţepa contemporanii, dar orice femeie vă va spune că nimic nu se pierde mai uşor decât o agrafă – ca să nu mai vorbim de faptul că cea mai uşoară cotitură a modei poate face agrafele să devină demodate: gândiţi-vă ce de mici obiecte ascuţite au fost scoase la lumină a căror utilitate exactă n-o poate preciza nici măcar un singur arheolog! Scriitorul adevărat trebuie să ignore toţi cititorii, în afara unuia, acela din viitor, care la rândul său nu este decât autorul reflectat în timp." - Darul, Nabokov

Sibiu

Doi regizori din Lituania mi-au dăruit documentarele favorite la Astra Film Fest: "Jucării de pluş" şi "Taurul din Dzukija". Despre zilele blestemate din spatele diafanului puf multicolor al unor jucării şi despre moartea ca o căprioară care se pierde de turmă pe un câmp înceţoşat.
Şi mai ales plimbarea din ultima dimineaţă.

Între un basm şi un foc palid

Era o astfel de zi.

Între un basm şi un foc palid, aceeaşi preafericită uşă glisantă de lemn cu margini uşor zdrenţuite.

* * *

"Ei, «fericit» este ceva extrem de subiectiv. Unul dintre cele mai stupide proverbe zemblane de-ale noastre sună aşa: mănuşa pierdută e fericită."

Bun venit

"Nu cred că un scriitor trebuie să-şi facă griji în privinţa publicului său. Cel mai bun public este acela pe care îl vede în oglinda toaletei în fiecare dimineaţă. Cred că publicul pe care şi-l imaginează un scriitor, când îşi imaginează aşa ceva, este o încăpere plină cu oameni purtând propria mască." - Vladimir Nabokov

Welcome home!
A şasea traducere din Nabokov.

Darul

Darul.
În curs de apariţie. Adică gata.
În Biblioteca Polirom - seria de autor "Vladimir Nabokov", coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Redactor: Ada Tănasă.
416 pagini strînse zdravăn.
O poveste de dragoste - de dragoste pentru literatură. O odă închinată imaginaţiei, fanteziei, construcţiei migăloase de poveşti.
Din culisele traducerii: aproape 900 de mii de semne, o poveste care începe prin octombrie 2012 şi se încheie prin octombrie 2013.
Desfătare!

Ghicitoarea, ultima zi

Ghici cine vine la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara! Premii, două pachete mari de cărţi cu autograf.
Ghicitoarea completă, pe pagina organizatorilor festivalului.

Şi răspunsul: www.filtm.ro/invitati.

"Când se lasă seara peste Bucureşti"

Este ceva ce mă emoţionează profund - şi într-un mod neclar, greu de definit, de explicat într-o primă instanţă - la ultimul film al lui Corneliu Porumboiu, "Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism". Fac această însemnare pe blog, într-un spaţiu destul de intim, de strâmt, fiindcă am bănuiala că nu mulţi (adică nu "cei mulţi") vor ieşi din sala de cinema cu aceeaşi încântare extraordinară. Şi mărturisesc - asta mă leagă şi mai tare de film.

Se află acolo liniile unei religii în care cred şi eu tot mai tare: distanţarea de acţiune, disecarea unei stări; refuzul excepţionalului, al senzaţionalului; accentul pe detaliul mic, reluat iar şi iar, obsedant, acea buturugă infimă care schimbă viaţa, care transformă realitatea din mers; dorinţa de precizie dusă la limite, cu riscul de a bate mult pasul pe loc şi, apoi, de a fi declarat dictatorul propriei creaţii.
Apoi, spaţiul exterior golit, devenit aproape aseptic, un fel de curăţenie generală în zona de locuit - şi de povestit - spre beneficiul dezlănţuirii interiorului sofisticat, şi apoi o anumită distanţă, o aparentă răceală a personajelor chinuite, precum şi nesiguranţa unei relaţii care stă să se prăbuşească pe măsură ce abia se construieşte.

Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ, interpretându-i pe regizor şi actriţă, sunt foarte, foarte buni. Nu voi povesti filmul, a povesti e ultimul lucru care trebuie făcut în acest caz. Eu am mers să îl văd în prima zi, la Cinema Studio, după ce am citit opinii în Cinemagia şi Metropolis. Şi tot ce suna "de rău" pentru alţii mie mi s-a părut de foarte bine, a fost chiar impulsul care m-a trimis urgent să-mi iau bilet.
Vă recomand şi interviul dat de Corneliu Porumboiu în Adevărul, aici.

"Când se lasă seara peste Bucureşti" este ceva de care aveam mare nevoie acum. Fiindcă stă să iasă o carte despre care n-am zis, ca avertisment, decât că "e mică", atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine şi citită la lumina lăuntrică. Un fel de capăt de drum. Sau poate că nu, doar o trecere pe un pod foarte îngust.

Antologie de nuvele româneşti în Suedia

sau
Cum poate o carte să fie atât de frumoasă?

De cînd am primit-o, nu mă mai satur să mă uit la ea, un obiect care trebuie ţinut cu delicateţe în palmă, răsucit şi privit din toate unghiurile, adulmecat, răsfoit... Să sperăm că şi citit.

Antologia de nuvele româneşti Skräpliv a apărut la Editura 2244/Bonnier şi va fi lansată săptămîna viitoare în cadrul Târgului de Carte de la Göteborg, unde România este ţara invitată de onoare.
Cuprinde unsprezece nuvele de: Florin Lăzărescu, Bogdan O. Popescu, Daniela Crăsnaru, Dan Lungu, Adela Greceanu, Răzvan Petrescu, Augustin Cupşa, Adriana Bittel, Gabriela Adameşteanu, Veronica D. Niculescu, Lucian Dan Teodorovici.
Editată de Eva Leonte şi Ingemar E. Nilsson.
Traduceri de Jeana Jarlsbo şi Anna Hedman.
Fotografii de Cato Lein.

Titlul volumului, Skräpliv, Viaţă de aruncat, este cel al povestirii lui Bogdan O. Popescu.
Mie mi-a fost selectată Capul sus!, din volumul Orchestra portocalie, Cartea românească, 2008.

Minute. Papuci

În spatele fiecărui clovn stă o femeie care tace. În spatele fiecărei femei stă un detaliu, poate un lucruşor prăfuit, mic şi urît, din cele salvate în ultima clipă, şi-n care se află cuibărită, şoarece înfrigurat ţinîndu-şi coada în braţe, chiar viaţa. Pe marginea acoperişului, legănată de-o pală de vînt ca o scrisoare îndoită aprig în două, femeia mai priveşte o dată în urmă. Dacă îşi vede papucii, ea nu mai poate sări. Pe papucii pătaţi sînt brodate lalele.

(Foto: VDN)

Câinii

Doi câini locuiesc pe strada mea, aici, sub coloane. Unul nu are un ochi, celălalt pare că poartă o minge în burta gata să-i pocnească. Bătrâni şi bolnavi, purecoşi şi anchilozaţi, calmi şi nepăsători la tot iureşul. Dintre noi, ei sunt cei care nu se gândesc niciodată la moarte.

Mă gândesc destul de des la Pulovărache. Cu privirea lui pierdută în zare, chihlimbar sub deluşoarele bej ale frunţii, tolănit lângă florăreasa care-şi citeşte mobilul, mereu aşteptând, oftând uneori de să-i plesnească din cusături cureluşa de la gât.

Câinele fără un ochi, de aici, este chiar Pisicâinele. El locuieşte de fapt într-o căsuţă de lemn aranjată în spatele blocului. Deasupra căsuţei stă mai mereu o pisică. Sigur şi ei îi lipseşte ceva.

Când se întoarce Pisicâinele acasă, şi cu un bufnet se trânteşte, ciolănos, la parter, pisica se-ntinde pe tot etajul şi, torcând şi zgrepţănând scândura moale, se porneşte pe visat poezie.

Minute. Bucurii obscene

Între toate prăpăstiile astea, să te mai bucuri de mici întâmplări personale, de-o nouă traducere, de-o nouă carte, sau e obscenă bucuria, de parcă ai admira firicelul prea verde răsărit dintr-o balegă? Cui îi va păsa de un nou "Nabukov", şi cui de ariciul sfios dus la teatru? Cui de toate tăcerile astea şi cui de statul deoparte? Dincoace de larma pământului lovit cu peturi, e aclamată vocea celui care minte de îngheaţă oceanele, înşirând munchauseneşte bucăţele de slănină pe sfoară dintr-un dos într-o gură, din alt dos în altă gură, şi nicidecum vocea celui care se străduieşte să tacă, să păstreze un adevăr încă frumos, încă tainic, încă învăluit în aura sa personală, şi să facă ceva, ca să uite ceva, ca să trăiască cumva.

Minute. În urmă

Pentru prima oară, azi, m-am simţit ca acasă în oraşul de demult.
Să te plimbi pe o străduţă nu foarte familiară, amintindu-ţi precis când ai fost aici ultima oară, din ce parte bătea vântul, ce culoare aveau frunzele dudului şi cum era vocea însoţitorului tău de atunci. Să treci de locul unde l-ai aşteptat, sub copac, un pic înclinată, să te duci mai departe, mai departe, unde nimic, zicând că în urmă, în urmă. Şi deodată un gang luminos, un gândac înălţat verde la soare. Nu pui pasul acolo, dar te uiţi, te mai uiţi, se mai scurg nişte clipe, încotro, şi-apoi te roteşti o idee, aştepţi cu mult calm să se facă verde la semafor deşi nu trece nici un tramvai şi nu-i nici ţipenie de om, intri în coaforul de peste drum şi îi pui să-ţi taie din păr. Te întorci pe bulevardul descărnat, presărat cu mimoze.

Ciocârlanul de parcare

Dacă aş putea, aş scrie un poem scurt despre pasărea asta. Iar deasupra aş pune o fotografie de aseară, din Piaţa Universităţii. Şi ce mai postare de blog misterioasă ar mai fi şi asta: poemul ciocârlanului de parcare alături de sloganul "Natura moartă ne place doar în pictură".
Să o luăm sistematic, mai ales că ceea ce se petrece de ani cu greu se poate spune în două vorbe.
M-am despărţit cu păreri de rău de Sibiu, un oraş ale cărui periferii le îndrăgeam. Porneam de la casa mea către sud, spre pajiştile întinse de unde se puteau vedea munţii. În zile în care nu aveam unde merge, ce face, acolo mă duceam între două pagini de carte traduse, pur şi simplu ca să am un scop, ca să am o întâlnire: şi, odată ajunsă, stăteam ca stâlpul la marginea drumului şi mă uitam la întinderea de iarbă, la munţii care păreau atât de aproape, şi eram, în felul meu, fericită. Mă întâlneam cu animale şi cu urme de animale - vedeam arici, ulii, bufniţe, fel şi fel de şopârle - şi îmi umpleam apoi camera cu pene şi cu mari buchete de flori de câmp.
Dar în ultimii ani am văzut oraşul meu drag mâncând ca un nesătul din peisajul şi mai drag. Dincolo de dezvoltarea haotică a oraşului înregimentat şi el în moda naţională - mici case frumoase demolate, hidoşenii uriaşe înălţate peste noapte, şiruri de copaci raşi pentru a se face parcări, spaţii verzi dispărute - am suferit realmente privind peisajul de la periferie distrus de la un anotimp la altul. Un hipermarket colo, un bloc dincolo, un strat de asfalt aici, un beton turnat dincolo, şi şirurile de cumpărători invadând ca nişte batalioane vesele şi colorate ceea ce de fapt nu le aparţine: un habitat sălbatic, acum supus şi umilit, călcat în picioare.
În parcările imense ale celor trei hipermarketuri aproape lipite unul de altul în această zonă, se poate vedea, dacă te uiţi cu grijă printre roţile maşinilor, un păsăroi. Un păsăroi bej pestriţ, cu o creastă amuzantă în cap. Este ciocârlanul. Ciocârlia cu creastă, dacă traducem versiunea din limba engleză. Ţopăie de colo-colo şi ciuguleşte de printre plăcuţele de beton ce găseşte: vreun rest de plăcintă, vreo firimitură de la chifla care a însoţit micii... Zâmbim amuzaţi când îl vedem sărind pe picioruşele lui fragile şi lungi. Dar este o imagine care îţi poate frânge inima. Fiindcă la marginea parcării, la marginea drumului, încă se mai află este un şanţ. O urmă tristă a ceea ce a existat aici cândva. O dâră. Un şănţuleţ cu apă, în care mai cresc ca prin minune fire de papură, ţipirig, albăstrele, traista ciobanului, păpădii şi câte şi mai câte. Este casa ciocârlanului, din care n-a mai rămas decât pragul.
De asta merg seara în Piaţa Universităţii. Pentru un biet ciocârlan care ciuguleşte beton.

"Frumuseţe şi întristare"

De îndată ce am fotografiat cele două pagini din Frumuseţe şi întristare de Yasunari Kawabata, acestea s-au chircit şi şi-au închis taina în ele ca frunzuliţele de mimoză speriate de o pală de vânt sau de-o atingere trecătoare. Înainte ca eu să ştiu ce voi face cu ele, ele ştiau, rezistau, se opuneau - nu voiau nicicum scoase în lume, nu voiau rupte din context. Fiindcă prea multe pagini sunt smulse din carnea cărţii lor spre a fi atinse de degete străine şi reci, iar noi nu vom face asta. Vom spune: capitolul Marile canicule, pagina a doua şi vecinătăţile ei.
Despre caracterul scris care înseamnă "a gândi", dar care poate semnifica "a te gândi mult la cineva", "a nu putea uita" sau chiar "a fi trist". Despre "Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia să uite". Despre înrădăcinarea amintirii şi a pasiunii, adânc în fiinţă, parte din fiinţă, ca unică vindecare - o îmbrăţişare cu plăcere, o acceptare a suferinţei. Despre "- Dacă ai muri, eu n-aş mai putea trăi", şi despre "- Dar dacă ai muri tu, n-ar mai fi nimeni care să-şi amintească de mine". Şi, închizând cartea, despre cum atunci când iubeşti n-ai cum să eviţi ca moartea să ţi se strecoare cu naturaleţe aproape de fiecare dată în pat, lângă tine şi cel iubit, lipindu-se rece ba de-o spinare, ba de cealaltă, şoptind măgării în urechile celui mai tânăr, cu glas de clopot cu limba legată.

Acasa

Tristă ca o bucată de gutapercă.
Şi-mi venea să zic: eşti acasă acolo unde ai maşină de spălat. Dar acasă tot nu se făcea. Apoi: eşti acasă în ziua cînd, în sfîrşit, te trînteşti pe canapeaua nouă şi poţi să începi să citeşti o carte. Şi acasă tot nu se făcea. Şi-apoi veneai de afară scîrbită de atîta gunoi şi lumină, şi goană şi gol, şi de ciuperca apărută deodată pe braţ de parcă s-ar fi lipit scîrboşenia toată de tine, şi goneai şapte etaje în sus şi te trînteai pe pat şi te pomeneai că ziceai uf, ce bine c-am ajuns acasă. Şi acasă tot nu se făcea.
Tristă ca o gutapercă.

Verde

Era o astfel de zi.
La Casa Fluturilor, printre felii de portocală.

Postare cu instalatori

Primul lucru pe care îl afli despre tine atunci cînd te muţi este că ai umilitor de multe lucruri. Sortezi, împarţi, donezi, arunci cu speranţa că va fi luat şi arunci pur şi simplu, şi tot sînt prea multe. Munţi de lucruri pe care le muţi doar ca să nu te mai atingi apoi cu anii de ele, munţi de lucruri care par să conteze, dar nu contează aproape deloc. Şi care te vor umili în fiecare zi cu prezenţa lor, care te vor strivi amintindu-ţi mereu că ai prea multe, că eşti un nimic care nu se poate dezbăra de nimicuri.
Apoi vor veni instalatorii şi vor repara colo, dincolo, şi toată casa necunoscută va fi scurmată şi schimbată aşa cum au schimbat-o şi cei de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea celor de dinaintea ta.
Dar noaptea, lîngă fereastra deschisă, cu spatele la cutii şi la pereţi, cu faţa la cer, vei vedea Perseidele, ploaia de stele, şi vor cînta greierii, şi pe lângă obraz îţi vor vîjîi lilieci, descriind arcuri frînte. Şi toate astea, ca niciodată. Pentru tine, nimicul.

***

Revista Tiuk! a acordat premiile pentru anul 2012.
Am luat Premiul ScurTiuk! pentru Roşu, roşu, catifea. Cum ador tot ce-i mic, nu se putea denumire mai frumoasă pentru un premiu. Mulţumesc. E un fel de premiu PiTiuk! pentru proză pitică. La mai mic!

Minute. Pereţi

Mai întîi a fost persana albă din Cişmigiu, priponită de-o tufă, cercetîndu-şi lent lesa, întinzîndu-se pe copacul cu spirale de iederă, ascuţindu-şi gheruţele, şi iar păşind prin iarbă cu prudenţa cu care atingi un covor fermecat. Şi mica smucitură de la hotarul diafan. Apoi păuniţa aceea anume, cu privirea ei transparentă, dincolo de gratii - nici un "amurg ce-şi desfoia păunii".
Şi mereu "nu vorbi", şi mereu "mai stai", şi mereu "nu spune nimic", nici n-aş putea. Imagini, nu vorbe.
Alţi pereţi, altă lumină.
În preajmă, pe petece de iarbă, stau mereu grupuri guralive de orbi.

Plimbarea de ieri

"crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor"

"Ţi s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simţi acea tristeţe subtilă la despărţirea de o locuinţă neiubită? Inima nu se frânge, aşa cum face la despărţirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăceşte reţinându-şi o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colţ al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însufleţit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-şi propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliştea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă şi guler apretat. Aş vrea să-ţi spun la revedere, dar nici măcar nu mi-ai auzi salutul. Şi totuşi, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărţi s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu ştiu dacă o să citesc vreodată ciornele şi extrasele îndesate sub căptuşala valizei mele, dar ştiu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc."

Darul, Vladimir Nabokov
(În pregătire la Editura Polirom)

Spre casa

Era o astfel de zi.

La revedere, Sibiu!

"Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?" (Watt, Beckett)

Am crezut că o să se bată cuvintele la gura mea în ziua plecării, dar sînt mută. Cînd te desparţi de un iubit, şi îl priveşti pe fereastră plecînd spre gară, îndepărtându-se, şi ştii că îl vezi pentru ultima oară, şi cauţi să îi reţii mersul, şi forma aplecată a umerilor, e altfel. Cînd te desparţi de un oraş, pe care l-ai iubit şi l-ai detestat ca pe-un om, nu i te poţi tăvăli la picioare, nu îi poţi săruta mîinile, nu îl poţi implora sperînd să te ierte pentru orice-ai fi greşit, să te mai accepte, să mai fiţi o vreme împreună. A fost un la revedere care a durat un an, după doisprezece de locuit aici, iar acum, între zeci de pachete şi saci, umilitor de multe lucruri dintr-o casă pe care o simţeam mereu goală, aşteptînd o maşină, sînt obosită şi mută. Mă tot gîndesc la căruţa care a venit, prin anii '70, să ne ia şi să ne ducă dintr-un bloc în altul. La plînsul fetiţei de zece ani care simţea că totul se prăbuşeşte, de pe o stradă pe alta. A fost coşmarul meu recurent, drumul ăsta, plecarea. Îmi pare rău.

Minute

Pools of sorrow, waves of joy.
Am fost la Lidl, să mai văd munţii. Am văzut blocuri pe pajiştea noastră.
Iar la întoarcere, la locul de joacă dintre gunoaie, un copil care împinge leagănul cât poate de tare, apoi se apleacă, îşi umple pumnul de pietricele şi le aruncă în aer. Ele se risipesc orbitoare printre lanţurile balansoarului, înspre mine, descriind raze de copilărie pierdută, împroşcând neputinţă.
Pe sub nucul deja jumulit, o femeie cu gura strâmbă de plâns.
În fiecare cutie mai strecor cîte ceva prin colţurile libere: o piatră verde de la Ocna, o piatră albă de pe alee, o pisică de sticlă, o minge colorată plină cu mărgele, o baghetă de Harry Potter. Şi alteori las locul gol. Ştiu că, atunci când voi deschide cutia, mai ales acolo va fi.

Comori din anticariate

Orologiul

Chinezii văd ora în ochii pisicilor.
Într-o zi un misionar, plimbîndu-se printr-o mahala din Nanking, băgă de seamă că-şi uitase ceasornicul, şi întrebă cît era ceasul pe-un băieţaş.
Ştrengarul cerescului Imperiu stătu mai întîi la îndoială; pe urmă răzgîndindu-se, răspunse: "Mă duc să vă spun". Puţin după aceea, se ivi din nou, în braţe cu un cogeamite motan, privindu-l, cum se zice, în albul ochilor, spuse fără şovăire: "Nu e încă amiază de-a binelea!" Ceea ce era adevărat.
Cît despre mine, dacă mă plec spre frumoasa felină, aşa de potrivit numită, care în acelaşi timp e cinstea sexului său, mîndria inimii şi parfumul spiritului meu, fie că e noapte, fie că e ziuă, în plină lumină ori în searbăda umbră, în adîncul ochilor săi adorabili văd întotdeauna desluşit ora, întotdeauna aceeaşi, o oră vastă, solemnă, mare ca spaţiul, fără împărţiri în minute şi secunde - o oră neclintită, care nu e însemnată pe orologii, şi în acelaşi timp domoală ca un suspin, repede ca o aruncătură de ochi.
Şi dacă un nepoftit ar veni să mă tulbure cînd privirea mi se odihneşte pe acest delicios cadran, dacă vreun Geniu necinstit şi neîngăduitor, un Demon al contratimpului, ar veni să-mi spună: "Ce priveşti acolo cu atîta grijă? Ce cauţi în ochii acestei fiinţe? Vezi cumva ora, muritor risipitor şi leneş?", i-aş răspunde fără şovăire: "Da, văd ora; e Veşnicia!"
Nu este aşa, doamnă, că e un madrigal pe drept cuvînt meritoriu, şi emfatic ca şi dumneavoastră? Într-adevăr, mi-a făcut atîta plăcere să brodez această pretenţioasă galanterie, aşa că n-am să vă cer nimic în schimb.

Charles Baudelaire - Mici poeme în proză
(Editura Univers, 1971, traducere de G. Georgescu)

Anticariatul de lîngă sala Dalles, raftul favorit, 10 lei comoara. Aş mai transcrie Cîinele şi flaconul, Văduvele, Jucăria săracului, Singurătatea, Ochii săracilor, Îmbătaţi-vă, Supa şi norii, Anywhere out of the world, Cîinii cei buni...

*

"Unde se duc cîinii, spuneţi, oameni puţin băgători de seamă? Se duc la treburile lor.
Întîlniri de afaceri, întîlniri de amor. Prin ceaţă, prin zăpadă, prin noroi, pe zăduful muşcător, cînd toarnă cu găleata, se duc, vin, aleargă, trec pe sub trăsuri, aţîţaţi de pureci, de pasiune, de nevoie sau de datorie. Ca şi noi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi-şi caută hrana sau aleargă după plăceri.
... Şi sînt foarte exacţi, fără carnete, fără însemnări şi fără portofele." (Cîinii cei buni)

*

Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă încovoaie la pămînt, trebuie să vă îmbătaţi necontenit.
Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă.
Şi dacă uneori vă veţi trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posacă a odăii voastre, odată beţia potolită sau dispărută, întrebaţi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul, tot ce aleargă, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cîntă, tot ce vorbeşte, întrebaţi ce oră e; şi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul vă vor răspunde: "E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul." (Îmbătaţi-vă)

Minute

Într-o cameră albă, trei ferestre dînd spre ziduri albe - dincolo de ele, ţipetele rîndunicilor; dincoace, carne de var.
Fetiţa de la Romană, cîntînd la vioară, cu banii fîlfîind nebuneşte în cutie. Şchioapa de după colţ nu adună într-o zi cît adună ea dintr-o tăietură de arcuş.
Şobolănelul de la Romană, derutat, privind dintre crengi, refuzînd să se ascundă mai bine. Sătul deodată de fugă.
Caii dintre dealuri, dimineaţa devreme pe lîngă linia ferată, în ceaţă, cîte unul, cîte unul, niciodată doi. Viţeluşii, o grădiniţă vioaie cu copite, pe urma mamelor solide, dulapuri castanii mobilînd un deal ca un sîn.
Oboseala uriaşă. Şi patru ochi se uită la tine, şi ştii că ar trebui să comanzi, şi spui abia descleştînd vorbele "o porţie de spigatte", şi simţi că nu-i bine, dar altfel nu poţi.

Lacul Rândunica

Era o astfel de zi.

(Foto: VDN, Ocna Sibiului)