În prima zi de şcoală, în clasa a doua, am avut surpriza enormă ca pe bancă să găsesc, printre manualele noi şi ademenitoare, unul pe care scria Limba engleză. Am fost îngrozită. După cîteva cuvinte de bun venit, învăţătoarea ne-a spus că prima oră va fi chiar de engleză şi că urma să vină altcineva, o profesoară. Spaima a fost cumplită: cum aveam să mă descurc, cum, cum?, fiindcă, îmi tot repetam, Eu nu ştiu engleză!
Mai tîrziu, prin clasa a cincea, profesorul de sport ne-a anunţat că o să facem o oră în clasă. Pe tablă ne-a desenat scheme, ne-a turuit regulile jocului de handbal, pe care toată sălbatica adunare părea să le ştie deja. Eu nu doar că nu le ştiam, dar păream să ştiu că nici n-o să le pot pricepe vreodată, fiindcă nici n-o să vreau, fiindcă totul îmi părea o agresiune în derulare, iar tot ce se anunţa era un război la orizont, ceva cumplit din care trebuia să fug.
În ora următoare, pe teren, a început un chin care avea să continue cu anii. Mă feream de minge cum puteam. Mă feream de la a fi aleasă în echipe. Eram terorizată de orele în care se juca orice joc pe echipe.
În schimb, alergam excelent, mai ales la proba de rezistenţă ieşeam, spre stupoarea celorlalţi, printre primii. Eu, care pe orice teren eram un accident al naturii.
O întîmplare rămîne dureros întipărită. Îmi făcusem o tactică din a mă feri de zona activă a jocului. Unde se crea agitaţie, eu nu eram de găsit. Nu voiam să împiedic pe nimeni. Mă duceam mereu într-o parte, unde nici o minge nu avea cum să ajungă. Mă plimbam pe margine, fredonam, era dureros, dar altceva nu era de făcut. În ziua pe care mi-o amintesc, cea mai bună prietenă a mea a trimis spre mine mingea, căutînd să o salveze dintr-o vîltoare pe viaţă şi pe moarte. Eu m-am ferit, am întors spatele. Am auzit-o urlînd: Ce proastă!
Am rămas la fel.
Înspăimîntată şi perfect conştientă că nu ştiu nimic, pe de o parte, dar îndrăgostindu-mă pînă peste urechi de acel lucru neştiut, abordat cu spaimă şi grijă în banca mea mică.
Pe de altă parte, întorcînd spatele jocurilor de echipă, luînd în urechi cîte-o jignire atunci cînd mingea se loveşte de mine - nici măcar ca de-o bară inertă, vă asigur, ci ca de-un om care, pur şi simplu, dintre toate sporturile nu se pricepe decît la alergarea la rezistenţă. Alergarea de unul singur, cu un soi de orizont promiţîndu-se înainte.
Tînjesc după un singur prieten, în faţa căruia să mă deschid ca o haină, din toate cusăturile. Pentru mine, trei sînt întotdeauna prea mulţi.
Este felul meu de a-mi cere scuze la final de an faţă de cei care, eventual, au strigat pe vreun teren ceva după mine. Deşi nu cred. Bănuiesc că erau ocupaţi chiar cu jocul. Ideea e că nu poţi fi decît aşa cum eşti.
Sărbători fericite!
6 comentarii:
Sărbători fericite în mușuroaiele rotunjite de zăpadă!
Sărbători fericite şi bine rotunjite cu bucurii!
Azi am văzut un muşuroi cu intrare laterală, o adevărată casă de hobbit, era săpat într-un morman de frunze, acoperit cu strat de nea, o poveste.
Aceasta postare de blog m-a dus cu gandul la cartea lui Murakami, Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga.
O, ce carte grozavă! Îmi amintesc cu cîtă plăcere am citit-o, cred că acum doi ani, parcă postasem şi aici, lacomă, nişte paragrafe. Da, era şi despre alergat, şi despre scris. Mi-aţi făcut un compliment bun de început anul!
Nu imi imaginam ca apreciati literatura japoneza si pe Haruki Murakami in particular. Oamenilor li se pare mai ciudata. De pilda Dan Lucian Teodorovici nici nu a dorit sa auda despre asa ceva cand l-am intrebat.
Cand aveti timp poate faceti un top al cartilor preferate si-l publicati pe blog. Eu mai demult am incercat asa ceva: http://noptisizile.blogspot.ro/2011/08/top-15-carti-preferate-another-point-of.html
Dar îl ador pe Murakami, e una dintre marile mele iubiri. Cred că a început cu Pădurea norvegiană, apoi i-am citit toate cărţile. Mi-a rămas numai cea mai recentă, 1Q84.
Da, am găsit, în ianuarie 2010 scriam de Autoportretul...
O să mă uit pe topul dumneavoastră, dar eu nu ştiu dacă mă voi încumeta... Sînt prea multe şi, mai ales, prea diferite, nu cred că pot alege.
Dar o să vă cert un pic: Scrisorile către un tînăr romancier de Llosa e o carte grozavă. Mai daţi-i o şansă!
Trimiteți un comentariu