Lîngă K.

Este o provocare și asta. Să te obișnuiești cu atîta liniște. Există mai multă liniște decît poate duce un om, se pare, iar eu am aterizat în mijlocul ei. Aici singurele zgomote sînt vuietul vîntului printre ramuri și zumzetul muștelor rătăcite dincolo de vreun geam. Iar șocul e mare, oricît de tihnit ai fi crezut că trăiai înainte. Va fi nevoie de adaptare. Senzația e a unui zid de liniște care mă zdrobește.

Lîngă K., pe moșia asta uluitoare, am ajuns după o călătorie de aproape două ore cu trenul, apoi trei cu mașina, pe un drum de țară printre dealuri, dincolo de oraș, o să povestesc altădată, acum nu contează decît liniștea ca șoc, acum doar foșnesc ca să umplu liniștea asta amețitoare și senzația de închisoare de catifea, catifea de mușchi verde. La primul drum în josul curții, dincolo de căsuța cea mai veche, am auzit în depărtare o vacă mugind.
Am stat închisă în cameră o vreme. Casa trosnește.
Ce straniu, singură pe o moșie cu un om străin (și, absolut aiurea, de-ale minții pentru care ficțiunea e mai reală ca realitatea, să adaug: cu Norman Bates încă zîmbind în peliculă, în filmul rulînd cu încetinitorul într-un muzeu, în cartea abia tradusă - deci motel în film, film în muzeu, muzeu în carte, carte în minte, cartea cu timpul stînd pe loc în deșert, timp colosal, spații între paragrafe scurte) deodată singură aici cu un necunoscut, un necunoscut care gătește doar pentru singurul musafir și pentru el, și gătește dumnezeiește (ardei umpluți, pere trase în vin, cu ciocolată și frișcă), ce singurătate mai e și asta?, și totuși, da, uneori o prezență străină te poate face să te simți mult mai singur decît dacă ai fi singur de tot. Și toate aceste fotografii pe pereți, străstrăbunici, bunici, arme, decorații, zgomotul tău de străin între străini, pași reali într-o lume parcă ireală, plutind între dealuri, departe.
Era o astfel de zi.
Pîrșul la el acasă, în casa altcuiva.
Sper să îmi pot opri foșnetul și să văd de poveste. Mi-e dor.
Bîzîitul unei viespi acum.
Și invitația omului de-a face o plimbare prin împrejurimi, întrebare mea stupidă despre urși, răspunsul lui reconfortant: Nu. Cel mai mare animal de pe-aici este vulpea. Fain.

Apoi plimbarea pe poteci de pămînt, cu fluturi la tot pasul, fluturi obraznici în roșu și negru, poate întîlnind om pentru prima oară în viață, fluturi care nu cunosc sfioșenia, și copaci - mai tineri de 50 de ani, fiindcă vechii stejari au fost rași la război - și tufe cu spini de-o parte și de alta a drumului sălbatic - Watt - și apoi pajiști întinse, toate ale aceleiași vechi familii, iar sus pe un deal cimitirul mic, tot o familie, capela în care intrăm ca să lase el ceva, monumentele scăldate în soare la apus, și înapoi pe ocolite - Nu te teme decît de șerpi, în rest doar vulpi, fazani, iepuri, căprioare, nu urși, nu lupi - iar mai pe seară o să mergem să vedem casa de la 1600. Și de ce nucii nu au nuci? O să vezi dimineața. De fapt, o să le auzi mai întîi: veverițele.
Și așa mi s-a luminat ziua, spre seară.

Ultima postare de vara

Era o astfel de zi. O zi năucitoare, toridă, umflată-n pînzele verzi.
Începuse de-aseară, se strecurase în gara minusculă unde mult am mai stat, la fereastră cu ochii pe magazia de lemn, pe iederă, pe grămada de lemne, pe copiii aduși în cărucioare anume ca să vadă trenul, uite trenul, bucuria marelui lucru din locul cel mic. Gara Margina! Și trei țigănuși în trenul care stă din sens invers, Timișoara-Iași, topită după cei mici, tai-tai, vorbit cu cel mare (Noi venim din Froanța!).
Apoi casa și prima noapte aici, mama îmbiindu-mă cu cîte-n lună și-n stele (Și dacă mai ai nevoie de perne mici, uite-le acolo! - și am dormit nu cu una, două, trei, ci cu opt perne mici), și o lună imensă albastră, vizibilă cînd se stinge lumina și toate celelalte dispar. Greieri.
Apoi dimineața, și tata la cafea povestind despre băiețelul acela care, sătul să tot fie-ntrebat cîți ani are și cum îl cheamă, răspundea la toate la fel: Nimicul.
Și plimbări, și cuvinte, și soare, librărie, piața aceea, în căutarea acelui motan, dar acum altul, un frate, sperios, ochi de portocală. Și mai ce? Pașii înapoi, și curțile largi, atîta lumină, atîta durere, și drumul deschis înainte, și teama.
Înapoi în grădină. Trandafirul, acum mai înalt decît mine. Floribund de nu încape. Privind peste gard, gardul unde doarme pisica bătrînă.




















P.S.: Și în Dilemateca primele pagini din Cosmopolis, Don DeLillo.

Trei

Prima zi cu lumină de toamnă. Predau traducerea şi ies afară fără scut, văd lumina. Şi frunze şi aer şi blîndeţea pulovărului pe umăr, de parcă aş plimba un motan adormit. Mereu uluită - unde, cînd s-a scurs anotimpul? Iată, vine cel bun, cel drag.

Mă pregătesc de plecare. Mental, de cîteva zile. Tremurul acela, o spaimă acoperind nerăbdarea. Ca întotdeauna, dac-aş putea, aş anula totul.

Guguştiucii revin la cuibul lor vechi, azi au cărat beţişoare, au refăcut zidurile, s-au ciugulit pe lîngă ochi unul pe altul, a cîta serie de pui să fie asta? Frumuseţea le stă în răbdare, în firescul răbdării, zi după zi, anotimp după anotimp, un fel de altceva nu era de făcut, facem ce trebuie făcut, şi părem fericiţi, şi poate chiar sîntem, probabil.

Emoţionată de a treia reacţie la carte.
Bogdan-Alexandru Stănescu îmi face o bucurie. Scrie despre a construi, a construi chiar este plăcerea scrisului meu, puteţi să rîdeţi, eu asta fac, construiesc şi reconstruiesc, e plăcut să văd negru pe alb a reveni, a reîncărca, da, fără re nu se poate nimic. Articolul din Suplimentul de cultură, aici sau aici în pdf, cu diacritice, mai uşor de citit.
Sînt recunoscătoare, iar de fiecare dată cînd mulţumesc pentru o reacţie la carte o fac pentru a mulţumi de fapt pentru alegerea cărţii, pentru lectura ei, apoi pentru opţiunea de a scrie despre ea. Este mai puţin important că cineva, undeva publică ceva despre cartea ta. Dar este nespus de emoţionant că, un pic mai devreme, cînd tu habar nu aveai, acel cineva a citit şi a simţit un ceva. La fel de tare mă bucură reacţiile primite în căsuţa de e-mail, în căsuţa de FB, pe stradă sau în bucătărie. Nu e vorba de mine. Mereu, de poveste.

Obosită, plumbuită.

Incet-incet

Soseşte în casă, intră pe uşă adusă de un poştaş pe bicicletă. Abia joi a ieşit din tipar, azi uite-o aici, odată cu ploaia. Opere III, Cerşetorul de cafea, Emil Brumaru, Editura Polirom.
Se stă pe canapea şi se face un inventar, ca la merceria închisă tuturor, deschisă doar ţie. Senzaţia de invadare a intimităţii. 638 de pagini. Din care, şaisprezece alcătuiesc Cuprinsul. Cuprinsul e o poveste în sine, şerpuind printr-o viaţă. Exemplu de titlu: O cioară moleşită stă languroasă pe-o antenă de televizor. Şapte destinatari - Lucian Raicu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Radu Petrescu, Alex. Ştefănescu, Florin Mugur. Cronologie, prefaţă, notă asupra ediţiei. Şi între ele, carnea vie şi săţioasă a scrisorilor, unele fotocopiate. Unde pui ochii, încîntare.
Cînd scrii la o carte - să zicem - doi ani, iar într-o după-amiază de după naşterea cărţii un prieten îţi spune, cu entuziasm, că a terminat s-o citească - iarăşi, să zicem - în două ore şi zece minute, crezînd că asta te va bucura, ceva se prăbuşeşte cu un bufnet surd, de nemărturisit.
Dar cînd cartea conţine scrisori înşirate de-a lungul a zeci de ani, concentrînd în ea "nimic" altceva decît viaţă, viaţă pură, viaţă în timp real ţintuită în cuvinte, ei bine, atunci, atunci cît timp să-i dedici tu, cititorul?
E o carte de răsfoit cu sufletul la gură, iar apoi de citit încet-încet.
Nu-mi plac cei care postează citate. Citate şi-atît. Comiţînd crunte, vizibile infidelităţi chiar faţă de cărţile pe care pretind că le iubesc. Citînd azi de aici şi mîine de dincolo, cu încîntare, trădînd cartea prin chiar actul decupării brutale din trup, şi-adesea cu spatele întors neserios la iubirea de ieri. Sperînd că am creat cît de cît un context, o pătură şi-o pernă de care să se sprijine fragmentul ales, o să extrag:
Cum pot să fiu fericit? Nu te speria, nu te întreb pe tine. Încet-încet, să citesc ce-mi place. Încet-încet, să scriu cîte-o pagină galbenă pe zi. Să mă bucure iaurtul şi salata verde! Să mă bucure cărţile mici, îndemînoase, din B.P.T.! O izbîndă şi o înfrîngere să mi le măsor prin capacitatea de-a rezista şi, apoi, prin slăbiciunea de-a nu mai putea rezista la mirosul formidabil al cafelei fierbinţi.
(din scrisoarea Fulgerul unui anotimp curat, către Florin Mugur, 1980)
Atît? Acum atît. Consemnarea unei întîlniri. Atît? O însemnare despre Emil Brumaru şi nimic de felul acela? Nimic de felul acela. Vor fi destui care vor vîna şi vor cita doar pasaje din acelea. Păcatul reducerii unui om la mult mai puţin decît este le va aparţine.
Lectură plăcută! Va fi.

Alb

Era o astfel de zi.

(Foto - VDN)

Adăugăm aici Griul Orei, întîlnire în mîngîieri.

Si clip.

Luciat despre Rosu, rosu, catifea

Mare bucurie îmi face Luciat, cu lectura ei atentă şi recenzia la Roşu, roşu, catifea, postată astăzi în Ora de Cluj.
Doar celor mai apropiaţi dintre apropiaţi am îndrăznit să le spun, în momente de rarisimă deschidere, că îmi doresc măcar un singur cititor atent - unul singur, poate că nu e aşa mare obrăznicie să îmi doresc asta - care să nu ia povestirile pe sărite şi să vadă măcar o parte dintre cîrligele presărate ici, colo, o parte dintre legăturile şi încrengăturile, mai accentuate sau mai vagi, dar extrem de precise, care înlănţuie între ele poveştile. Luciat fredonează obsedant melodioara cu portocala şi descoperă pînă şi relaţia de rudenie dintre două pisici (da, aşa este), şi multe altele, cronica ei este un semn foarte liniştitor şi încurajator pentru mine.
Îi mulţumesc foarte tare, iar ceea ce a rămas neînţeles (şi adorabil mărturisit ca neînţeles) nu e de fapt absolut nici o taină, e un nimic din acela care ar putea fi prilej de discuţii relaxate cîndva, sper, dacă ne vom întîlni.
Rubrica Terorism de cititoare, dedicată în totalitate cărticelei mele, aici.

***

Mîine lansăm cartea la Sibiu, în cadrul Festivalului Medieval.
Biblioteca Astra, ora 17, în sala de festivităţi a corpului vechi.
Prezintă Teodora Coman şi Dragoş Varga. Vă aştept cu drag şi cu cărţi.

Mica vacanta floribunda

Un fel de vacanţă floribundă despre care nu vom spune prea multe începe cu vestea că-n casa de la munte a surorii acum nu mai e un pîrş, ci o întreagă familie, iar puii sînt mici, au doar cîteva zile, şi dorm cuibăriţi în prosoape. Cu părere de rău, noi nu înspre ei vom porni. Ci spre sud. Iar aici, de cum vom intra pe străduţa dintre case, va mirosi a flori şi a fructe, aer de după-amiază greu încărcat de miresme, şi vor fi cîrciumărese, şi ochiul-boului, şi zorele trecute, prezente şi viitoare, şi neasemuit de frumoasa şi otrăvitoare datura, cine vrea poate să-i zică ciumăfaie şi să viseze urît dacă soarbe un gram, dar ea tot frumoasă rămîne, şi levănţică uscată în camera de sus, şi motan, şi motani, şi melci hrăniţi cu furtunul, şi primele alune culese de mîna ta din copac. Apoi te plimbi prin oraş şi ajungi lîngă o floarea-soarelui uriaşă, şi acolo vrei fotografiată, aşa, ca să nu mai rîzi de cei care se fotografiază cu una sau cu alta, monumente, nemonumente (ba să rîzi, e de rîs, cum naiba să te postezi lîngă ceva ce îţi place şi să distrugi frumuseţe de poză cu tine), dar acum e de înţeles: facem asta doar ca să dovedim ceva esenţial, şi anume că floarea e mare, iuhuuu, ce mare e ea, nu, ba da, ba nu, să dovedim că noi sîntem mici, iuhuuu, ce mici sîntem noi. Apoi plimbarea continuă, prin oraşul care îţi învie privirea, sînt ziduri vechi şi e iederă şi sînt ornamente aproape devenite ruină şi, deodată, în valurile arşiţei, la doi metri în faţa ta apare un iepure, e un iepure gri în faţa ta pe trotuar, stă pe loc ca şi tine, pe stradă nimeni, doar iepurele, şi hai după el pe alee, ce să facem acum, iepurele ţuşti uşurel, şi papă iarbă şi iar ţuşti mai departe, ceva zice el, dar ce zice, şi sîntem pe Aleea Mamaia, plecăm. Şi tot aşa, şi tot aşa, ce mai vacanţă floribundă cu griji în cocoaşă, şi apoi deodată, înfricoşător, primul apus acolo, lîngă ceasul bisericii de pe Luterană. Ceasul stă.

























Şi-n tren, la întoarcere, vocea atît de răguşită a băieţelului cînd se trezeşte: "Mami, a fost tunel?". Şi ea: "Nu".

Un interviu

Acum cîteva zile, Un Cristian mi-a trimis şapte întrebări pentru un interviu. A precizat că pot lungi răspunsurile cît vreau - nu existau constrîngeri de hîrtie. Şi m-am lungit, fiindcă au fost cele mai precise şi incitante întrebări pe care le-am primit vreodată. Îi mulţumesc.
Iată aici un fragment.

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt.

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?
Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.
Apoi, deodată... Interviul integral, aici.

***

Prima cronică la Roşu, roşu, catifea, în Observator cultural, semnată de Oana Cătălina Ninu, căreia îi mulţumesc pentru lectura atentă.

E-book-ul apărut atît de iute şi disponibil pe Elefant.ro.

Şi cuprinsul volumului:

Cum ajungem la Belgrad?

Prima mea experienţă Writers in Residence, aşteptată încă din primăvară, ţinută la secret pînă acum, e gata să se încheie înainte să înceapă.

De la 1 septembrie ar trebui să mă aflu într-un bîrlog de pîrş, să petrec o vreme singură acolo, într-un loc care pare mirific - mult verde, un sat, locuinţa unui mare scriitor sîrb - invitată de Ministerul Culturii din Serbia. Rezidenţa este undeva lîngă Belgrad. Problema este că, aşa cum se întîmplă la noi, cel mai greu e să ajungi aproape.

Cum ajungem la Belgrad?
Pînă anul trecut, exista un tren din Timişoara, am mers şi eu cu el. A fost suspendat recent. Linia ferată de la sîrbi este în reparaţii majore. În locul trenului, au pus un autobuz. De foarte de curînd, a fost suspendat şi acesta. Nici din autogara Timişoara nu mai pleacă nici un autobuz spre Belgrad. Deci, nu tren, nu autobuz.
Iar de avion nici nu se poate pune problema, ar fi necesar un by-pass ridicol prin Viena sau Munchen, iar costurile ar fi de cinci, şase sute de euro, nesimţire curată pentru a parcurge cei 150 de kilometri dintre Timişoara şi Belgrad.
Nu am găsit nici microbuze, curse private, nimic de la noi către ei. Doar nesfîrşite discuţii pe forumuri despre ridicolul de a nu putea ajunge din Timişoara la Belgrad.
În aceste condiţii, stau ca pe jar de cîteva zile, încercînd să-mi fac curaj să îi anunţ că nu voi putea veni. E de toată jena. Nu am cu ce. Măcar de-aş fi avut o căruţă, un măgar, un balon, ceva.
Dacă ştie cineva vreo soluţie, o cale de transport posibilă, la zi, nu ce-a fost şi nu mai e, vă rog să îmi spuneţi.

Iată o imagine de cotlon de pîrş aproape pierdut, de la reşedinţa unde ar trebui să ajung.
Ceva păreri de rău ar fi, dar am atîta treabă şi acasă, încît pot să mă cotlonăi şi pe-aici, no...





***

Pentru că foarte multă lume caută cum se ajunge de la Timișoara la Belgrad, fac o adăugire despre experiența mea.
Eu am mers, în cele din urmă, cu trenul de la Timișoara la Vârșeț, este un tren de mic trafic de frontieră. Mai exact, o săgeată albastră care pleacă dimineața la 5.40 din Timișoara. Era destulă lume, e ok, multe familii mixte cu copii, care probabil fuseseră în vizită pe la bunici, rude, dar și turiști străini sau oameni care mergeau la muncă. E un drum de mai puțin de două ore. Iar în tren erau oameni care știau de autobuzul care pleacă din gara Vârșeț spre Belgrad. S-au grupat, știind că trebuie să se grăbească la coborâre, fiindcă autobuzul nu așteaptă. Se plătește direct la șofer. Eu nu am văzut acest autobuz, i-am lăsat înainte pe cei care se grăbeau, fiindcă pe mine urma să mă ia cinva din gară cu mașina.
Gara Vârșeț e mică, antică și nerenovată, cât am așteptat gazdele să vină să mă ia, cam o oră și jumătate, nu am văzut nici urmă de autobuz, microbuz, nimic, nici măcar de... localitate. Așadar, dacă mergeți cu varianta, asta, fiți siguri că vă cuplați în tren cu cei care știu de acel autobuz, sau întrebați dinainte detalii.

Sau seara

Luminile albe, luminile roşii.
Era o astfel de zi.

Foto: V.D.N.

După lansare

Cartea a apărut şi poate fi comandată aici.

Imaginile sînt din standul CDPL Fest 2, unde am avut semne de carte de catifea şi ceva recoltă de carte,



iar acestea sînt de la lansarea din Sala Oglinzilor,



unde Un Cristian a vorbit despre cele trei apariţii, Biblidioteca de Mihail Vakulovski, Îmblînzitorul apelor de A. R. Deleanu şi Roşu, roşu, catifea,



după care fiecare dintre noi a vorbit despre celelalte două cărţi, iar mie mi-a fost ca niciodată de drag şi de uşor şi de bine, fiindcă mi-au plăcut şi cărţile, şi autorii, citiţi-le, citiţi-i, şi atmosfera, şi clădirea, şi tot, a fost o zi frumoasă de pus la suflet, şi mulţumesc Flavius Ardelean şi mulţumesc Mihai Vakulovski,



şi chiar dacă am făcut-o şi atunci, o fac şi acum, să mulţumeşti nu e un gest de politeţe, uneori e o nevoie binefăcătoare pe care să te sprijini ca-ntr-un toiag cînd ajungi acasă după drum lung, doar tu şi cîteva cărţi, aşa că pur şi simplu:
Mulţumesc, Cristi, Victor, Lucian, Simona, Florin, Diana, Oana, Georgiana, Radu, Alexandra, Ema, sigur că sînt doar cîteva nume, şi ar mai fi şi altele, şi ar mai fi oameni ale căror nume nu le cunosc.

A, şi pisicii Roxi, care dormea sub o maşină într-o curte, şi pe care mi-a zis portarul s-o strig, Roxi!, că vine, şi-a venit, şi mi-a luminat ziua dinaintea lansării.

Roșu, roșu, o lansare

Roșu, roșu, catifea se lansează în cadrul CDPL Fest 2, la București, pe 3-4 august. Acolo mă voi întîlni și eu cu cartea pentru prima oară.

Vineri, în Club A, vor fi standuri de autor (deschidere ora 17 și două minute, turul standurilor cam între orele 17 și 18) și lecturi (18-20), iar de la ora 20 aniversăm cei doi ani ai Casei de Pariuri Literare și cei 40 de viață ai lui Mihail Vakulovski.
Ne retragem pe la ora 21.
Ca să ne vedem sîmbătă, de la ora 17, la lansările de carte de la Sala Oglinzilor de la USR.
Toate detaliile despre festival, aici.

Rosu, rosu, catifea

Veşti de la "aricii" de la Casa de Pariuri Literare. Tocmai acum, cînd corectam noile poveşti cu arici.
Aşa arată coperta realizată de Victor Jalbă-Şoimaru. Şi îmi place foarte tare, nici nu ştiţi (deocamdată) cît de subtil se potriveşte, în cît de multe detalii de atmosferă şi ton, poveştilor din carte.
Aş mai spune că entuziasmul lui Un Cristian şi al lui Victor sînt sănătate curată, că niciodată o carte de-a mea nu cred că a fost mai fericită, nu s-a simţit mai bine primită. Le mulţumesc şi aici.

Lansarea cărţii, cel mai probabil în Bucureşti, săptămîna viitoare.
Detalii acuşica.

Cartea, pe site-ul editurii, aici.

Din monologul ariciului

În lucru.
Cioburi de fragment.

(Ritenuto)

... fiindcă s-a temut să nu mă adorm până începe.
Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?
Stăteam cuibărit pe o parte cu ochii închişi sugându-mi un deget.
Nu, că nu mă mai tremuram.
---
---
...Mi-am pus o cască în urechea pe care mă dormeam. Pe care mă stăteam.
S-a nimerit să fie tocmai Prelude to Little Spring.
Ah.
M-am bâjbâit la iPod şi mi l-am pus pe repetă-te la nesfârşit te rog nu te termina niciodată.
Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care se apune veşnic.
Fără copituţe.
Capete înclinate de flori.
Capete înclinate de greutatea florilor.
Capete de flori, înclinate.
Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar chiar adevărate. Şi ne sunt.
Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.
Îmi place să-mi sug degetul.
Şi mi-l sug.
E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.
Mi-am pierdut în hol cutiuţa de Tic-Tac.
Când mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rândunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Când fieşti.
---
---
...Din când în când îmi leg pe degetul mic căruia voi îi ziceţi degetul mare o frunză de mătrăgună şi mă sug.
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus.
---
---
Se-şi tem de banal.
Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.
Şi cine zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte.


***

Şi ceva dulce-dulce, din munca de documentare. Despre hîrciog. Cine şi-ar fi imaginat chiar atîta drăgălăşenie? Hîrciogul, zice la carte, acest curios-posac-docil, muşcă atunci cînd e speriat şi dacă e trezit din somn.
Trei animălete singuratice pe care, nici dacă mi le-aş fi căutat eu, nu mi le-aş fi găsit atît de potrivite.
Şi am ajuns la sobol.

In sfirsit

Îmi doream, mult şi de mult, ca absenţa mea de la vot să conteze, să fie ca o prezenţă în negativ. Îmi doream să însemne, adică, un Nu. Să se simtă şi să usture ca un Nu. În sfîrşit, se întîmplă. Şi oricît de infim va conta absenţa mea, ea va conta.

Nu, acestor derbedei. Nu, celor care au început această hidoşenie, atît de inimaginabil amplificată apoi. Nu, pretinşilor liberali care n-au făcut decît să readucă socialiştii la putere. Insist pe "decît". Am tot aşteptat ca parte dintre ei să se dezică, să se rupă, să se revolte împotriva acestei alianţe bolnave. Să crape careva de ruşine şi să strige că nu mai poate.
Nu, derbedeilor cu salarii uriaşe de pe la două-trei posturi tv oripilante, care se mai pretind jurnalişti, seara, dar care ziua conduc campanii electorale pe bani grei şi îşi construiesc vile pe malurile lacurilor. Celor care fac emisiuni şi scriu aşa-zise editoriale pe site-urile aceloraşi televiziuni, dar sînt membri de partid sau purtători de cuvânt, foşti, actuali, şi îşi aşteaptă cu fiecare virgulă adăugată salariul şi viitoarea delicioasă funcţie. Nu, tuturor acestor lătrăi înfometaţi.

Şi totuşi, am şi Da-uri.
De citit: Radu Vancu, Mariana Codruţ, Radu Pavel Gheo.
Lista poate continua mult şi frumos.
Da, pentru că nu mă simt singură, deşi ştiu că n-aş avea cum să fiu nici dac-aş vrea. Citiţi-i.
Şi, desigur, pe Gabriel Liiceanu, despre acest ceva groaznic care ar putea urma, despre multele televiziuni otrăvite, despre discursul pur comunist...
Şi uite că nici Pleşu nu merge la referendum.

*

Tot aici, admiraţia şi plecăciunile mele pentru doamna Moga, cea care a înfiinţat şi condus atîta timp librăria Humanitas din Sibiu. Lunga discuţie cu dînsa, dintr-una din serile trecute, a fost pentru mine terapie curată. Cînd dînsa spune "aceşti derbedei", sînt sigură că ştie ce spune. La fel, cînd vorbeşte despre pericole şi despre datoria de a afirma acum ceea ce trebuie afirmat. Această postare se dedică acelei întîlniri.

Poveste

Pe vremea cînd gardurile aveau burţi moi şi lăsate.
Pe vremea cînd se strănuta de la rochiţa rîndunicii lipită de nas, nu de la aerul condiţionat.



Erau astfel de zile.

Cu un măr cules de pe jos, între palme, spre casă. Căldura soarelui concentrată în fructul micuţ, pulsînd ca într-o inimă abia scoasă din trup. Bucuria noii poveşti. Rugămintea să ţină. Vie. Doar tu şi animalele din tine.
La teatru, ariciul ascultă în căşti Prelude to Little Spring şi mîngîie pluşul spătarului, cu spatele la scenă. (mulţumesc!)
De-aş fi în stare să o scot din mine, fir cu fir, cu blîndeţe şi răbdare, povestea asta care există cu toate vinişoarele clare, de-aş fi în stare s-o scot fără să o distrug. Dar şi de nu, fericirea de-a te simţi în sfîrşit viu, cu o poveste dureroasă şi fragilă în tine, este imensă. Despre a fi locuit. Despre asta e vorba.

Veronicile din Beckett

Există două feluri de veronica în Beckett.
Pe prima o poartă Belacqua la rever, ca mire, în Ce nenorocire. Dar de desluşit e mai ales a doua, cea roşie, cea însîngerată, din buzunarul lui Watt. Despre ea am fost întrebată. Venind după cea de la rever, avînd o cu totul altă culoare, un cu totul alt rol, pare stranie. (Acolo anume ştersesem o notă de subsol; e farmec mult în gol, cînd golul nu-i chiar hău.) Întrebată, bucuroasă am răspuns pe loc, însă sumar. E o zi în care merită să zăbovim asupra veronicilor.

Iată pasajul din Watt. Imediat după ce primeşte din senin o piatră în cap, pe stradă, de la o cucoană necunoscută:

"În afară de faptul că s-a oprit, şi şi-a lăsat jos genţile, şi şi-a ridicat pălăria, şi şi-a pus-o pe cap, şi şi-a ridicat genţile, şi s-a pus iarăşi, după unul sau două starturi nereuşite, în mişcare, Watt, fidel regulilor sale, n-a luat în seamă această agresiune, nu mai mult decât dacă ar fi fost un accident. Aceasta găsea el că era atitudinea cea mai înţeleaptă, să stopeze, atunci când era necesar, inobservabil, cu mica veronică roşie pe care o purta mereu în buzunar, curgerea de sânge, să ridice de pe jos ce căzuse şi să-şi reia, cât mai curând posibil, mersul sau statul, ca o victimă a unui simplu ghinion. Dar n-avea nici un merit pentru această atitudine. Fiindcă era una care, prin repetiţia frecventă, devenise atât de parte din fiinţa lui, încât în mintea lui nu era mai mult loc pentru resentimente la un scuipat în ochi, ca să dăm un singur exemplu, decât dacă i-ar fi plesnit bretelele sau i-ar fi căzut o bombă pe fund."

Iată şi veronica mov care a stat la reverul mirelui Belacqua. Aleg finalul lui Ce nenorocire (More Pricks Than Kicks).

"— Veronica ta, a zis ea, pe care atât de mult mi-o doream, unde a dispărut?
El a dus palma la locul respectiv. Vai! Ciucurele alunecase, îşi strecurase tulpina prin despicătură, căzuse la pământ şi fusese călcat în picioare.
— A apus, a spus el.
Au plecat mai departe."

Şi tot o asemenea veronică apare şi în Watt:

"Kate mâncând din farfuria ei, de exemplu, cu piticii stând alături, cum se mai trudise el să înţeleagă ce era asta, să înţeleagă cine era făcătorul, şi ce făcea, şi ce se făcea, şi cui i se făcea, şi ce i se făcea, şi ce era cu acele forme, care nu erau înrădăcinate-n pământ, precum veronica, ci se topeau, în beznă, după o vreme."

(puzderia de virgule este specifică lui Watt, nu aruncaţi cu pietre, încă mai curge sînge de la un pripit care susţinea că nu pun destule - în altă carte - de parcă textele ar trebui aplatizate după bietele noastre reguli, fără să ţinem cont de specificul fiecărei cărţi, al fiecărui personaj)

Desigur, veronica cea mov este o floare. Poate că noi i-am zice cam din topor că-i floare albastră. Aşa-i, Veronică? Beckett e subtil. O mică floare de şanţ, cum altfel? Frunzele unei veronici se pun pe răni. Se spune că ajută.

Dar veronica cea roşie? Tot pentru răni folosită.
Pentru veronica cea roşie ne uităm spre Sfînta Veronica, cea vindecată de curgerea de sînge şi, mai ales, cea care şterge de sînge chipul lui Iisus cu o năframă, pe drumul crucii. Chipul rămîne imprimat, este prima icoană. Această năframă însângerată este chiar veronica, batista lui Watt.

La Sfînta Veronica ne gîndim pe 12 iulie. La floare ne putem gîndi oricînd.





- Pentru Dana şi cei asemenea ei -

(Foto - de pe net; dar ştiţi că nu am acest obicei oribil şi mă veţi ierta)

La teza

Aflu că prin luna mai am fost subiect la teză, bine, nu eu, ci un fragment din "Orchestra portocalie" ales de un prof de română. Şi că am plăcut, şi că le-ar fi plăcut şi altora, era "mega interesant"...
Pasaj pus pe un blog, comentarii drăguţe.
Mi se pare grozav de frumos că, pornind de la un biet pasaj dat la o teză, cineva e interesat de carte, ba "speră din tot sufletul să fie dintr-o carte".
Dau din coadă. Uite, aşa.

Azi aş vrea să fiu un pasaj. Pare grozav de bine să fii doar un pasaj.

Trei clipe, multumirile multumirilor

Îmi pare rău că nu am ştiut asta. Am avut cărţi călătoare în Muzeul Labirint. Mulţumesc.

Mulţumesc celor care m-au îmbrăţişat zilele trecute mulţumindu-mi pentru că nu făcusem decît să le mulţumesc - ici, dincolo, cum m-am priceput - scriind despre o carte de-a lor, despre un film de-al lor. Cît de mari trebuie să fi făcut eu ochii şi urechile, la acele "cît te-am căutat ca să-ţi spun..." De-aş fi ştiut că am adus o infimă bucurie unor oameni de departe pe care îi preţuiesc atît de mult! De-aş fi ştiut că undeva, cineva mă caută.

Ştiţi cum îşi dau Like cinci oameni fără cont de Facebook?
Se strîng în braţe.

Şi tot aici să adaug Frumuseţea personajelor lui Beckett, de Dana Pîrvan-Jenaru, în Observator cultural.

E plăcut să scrii cuvîntul frumuseţe.

Şi frumuseţea lui A. şi M.

E plăcut să ţi se mulţumească pentru ceva, orice, oricât, oricând, cu atît mai mult cu cît te simţi mizerabil, şi nu simţi, ci ştii că greşeşti totul. Trecuseră douăzeci şi una de zile de cînd nu mai discutasem cu vreun om faţă în faţă. Din ultima zi de TIFF. Cam după a zecea zi, la orice apropiere reală rişti să te topeşti pe trotuar şi să rămînă din tine doar o pată de unsoare diformă. Cleiul oaselor tale sub tălpile altora. Dar asta e altă poveste. Şi se poate ascunde atît de uşor.

O să lipsesc un pic.









Foto - VDN.

Pe Kiseleff

Cum stau motanii seara la porți pe Kiseleff. Cum zac căutînd umbra, cînd totul-i deja umbră. Cu ochi albaștri primul, cu capul înclinat, călărind bila de piatră de lîngă ambasada Suediei. Altul, dasguptian și famelic, privind cum un confrate fereşte dibaci gardul de sîrmă electrificat de la ruși. Alți doi sforăind împreună sub o lampă, cine mai ştie a cui, sus, păsărește de sus, încruntați monstruos pe sub camerele de supraveghere, și afrimieni deodată, strălucitori și stranii în cadrul fix de pe dosul aparatului foto.

Ce de verde, ce de verde electric, frumusețe și groază.
Pancarte departe.

Și totu-i o umbră, într-o mare de limbi ferecate-n tăcere.

Cum trec, cum mai trec bicicliști vîjîind, și noaptea se lasă, și tu pieton, și o mică, mică durere. Dar mica durere, săpînd între degete, acolo unde bate sandaua, e punctul din care se cască însăși durerea lumii întregi, o lume de groază și greață, de minciună și slei.
Ah, de-ar crăpa pe din două începînd de aici, de sub talpă, pîrîind dintre degete ca un pepene răscopt înțepat, înghițindu-ne pe toți deodată, pămîntul ăsta drăguţ. Ne-ar face fericiți, fericiți cum doar noi, păcătoșii cu ifose, ne pricepem să fim.






Foto - VDN

De-as avea

De-aş avea un stol de cormorani, m-aş trezi dimineaţa nespus de devreme.
Desculţă și chioară de somn m-aş strecura printre ei, cu urechea lipită de piept le-aş asculta cîntecul stins de sub pene. Cu ochii închiși, pe-ntunericul minții, pipăind și mușcînd le-aş desface laţ după laţ. Ei mi le-ar dărui lipăind fericiți, coliere. Apoi am pleca încă o dată înspre locurile noastre sărate, eu - vîslind înapoi, cu soarele ăsta în spate, ei - de-o viață dresaţi, stîndu-mi muți și-aliniaţi într-o parte. Cînd, ca la un semn, se vor risipi cu toții deodată, barca noastră va scoate un icnet și se va înclina către dreapta.
Poate că unul din ei, cel mai bătrîn și fidel, se va întoarce tîrziu, înspre seară, aducîndu-mi în guşă un peşte prea gras - vechi, dureros obicei pescăresc ce nu moare. Lăsîndu-mi vîslele ciunte în apă, mă voi înălța strîngîndu-l de piept, o urmă de laţ lîngă-un laţ, peștele de argint-viu tot mai uscat între ele.
Dar gîndul, gîndul la Lidia albastră va fi, așa cum stătea ea aplecată în pagină, privind pe sub roţile trenului care pleacă, Ardalion, Ardalion, uite-l cum pleacă departe. Femeie ticăloasă și plînsă, strivind în pumn un bucheţel de violete. Cam tot ca pe-o pasăre moartă.



Foto - VDN