(foto VDN)
21 septembrie 2015
17 septembrie 2015
Cuibărirea, capătul, ceșcuța
Am primit Demonul amiezii anul trecut de la cineva care, prin prezență, scrisori, atenție mai caldă și bine dozată - cât să nu bag de seamă ce-mi face - decât cea pe care i-o poate acorda un turist inteligent unui pui de focă rătăcit pe o plajă, m-a ajutat enorm. Am priceput mai târziu. N-am putut să o citesc până acum, a stat în teancul acela de la marginea patului, știți, cu promisiuni și amenințări, cum are oricine. Citesc și subliniez. Mă bucur și mă las sfâșiată cu plăcere. În privința datelor „tehnice” cartea nu diferă mult de celelalte de felul acesta - cauze, simptome, tratament, multe mărturii; dar sunt abia la jumătate. Pe mine m-a ajutat și o cărțulie de felul acesta de la Editura Trei, pe care inițial am respins-o cu revoltă și în hohote de râs, tipic, dar din care am ajuns să practic fel și fel de exerciții simple benefice, care fac deja parte din rutina mea - nu mă mai lasă să alunec așa de ușor când simt că începe spirala, cu oboseala și toate celelalte. Ce e diferit aici e partea cu experiența personală a autorului, care n-are cum să nu te atingă puternic, sunt detalii care la persoana întâi sună diferit față de clasicele mărturii adunate de medici, și în plus cartea e scrisă teribil de bine, e literatură de cea mai bună calitate. Nu e de citit când ești chiar într-un episod tulbure; te cam zdruncină și când crezi că stai binișor cu picioarele pe pământ. E de luat în doze prudente, pe teren stabil. Sau când te simți pur și simplu obosit. Cei cu adevărat obosiți vor pricepe acel „pur și simplu”.
Mă voi opri aici cu extrasele - mai jos, sub stele, ultima tranșă.
Am descoperit odată cu această lectură că am scris, fără să mă gândesc anume la asta, o carte despre depresie. Se pare că am înzestrat-o pe Miranda din SVJS cu o poveste care o face un bun candidat pentru un personaj în cartea lui Solomon. Le are pe toate. Face în plimbări exerciții de concentrare pe prezent, pe detalii din realitate expandate care nu lasă gândul să o ia pe coclauri periculoase, dar înainte de asta își tot caută vini închipuite, are mereu senzația/convingerea că a greșit însă nu știe unde, are coșmaruri recurente cu sâmburi în traumele copilăriei, sapă cu nădejde acolo, în trecut, scrie de parcă ar sta pe canapeaua unui terapeut, îi alungă din gând, pe cât poate, pe cei care i-au provocat suferință, se izolează temeinic, se luptă cu pierderea, notează, spune stop amintirilor care îi tot ciugulesc liniștea, caută cu disperare o margine, un capăt, se trezește frecvent la patru dimineața, deschide fereastra, se sprijină de ramă, se uită la stele. Și ucide în scris ceea ce n-a murit în realitate - suferința fără sfârșit capătă margine și sens.
Uite-așa tragem spuza pe cartea noastră. :) Să fie cu folos.
P.S.: Ah, să nu uit - Suferința are întotdeauna un scop. Ajută să știi asta. Vezi povestea cu ceșcuța.
***
Sincer, cred că tratamentul cel mai bun pentru depresie este credința, care este, în sine, cu mult mai importantă decât lucrul în care crezi.
Exercițiile fizice și dieta joacă un rol important în evoluția maladiilor afective, iar eu cred că se poate obține un control considerabil prin intermediul unor regimuri de întreținere fizică și de alimentație bine gândite.
Când ieșeam din depresie, nu conta cu adevărat ce făceam; Stair Masters și benzile de alergare erau cele mai ușoare. Era ca și cum mișcarea ajuta la eliminarea depresiei din sângele meu, ca și cum mă ajuta să fiu mai curat. „E foarte limpede”, spune James Watson, șeful Cold Spring Harbor Laboratory și unul dintre descoperitorii ADN-ului, „exercițiile fizice produc endorfine. Endorfinele sunt morfină endogenă, și te fac să te simți bine dacă ești în stare normală. Te fac să te simți mai bine dacă te simți îngrozitor.”
Chiar și oamenilor care nu suferă de depresie li s-a întâmplat să se trezească prea devreme cu un sinistru sentiment de groază; de fapt, acea stare cumplită de disperare, care, de obicei trece repede, poate fi starea cea mai apropiată de depresie pe care o trăiesc oamenii sănătoși.
„Să dorm cu cineva și acel simțământ de cuibărire în brațele cuiva, de intimitate, au ajuns să fie pentru mine un antidepresiv important. Pentru acea strângere în brațe aș fi renunțat la relațiile sexuale. Aș fi renunțat la mâncare. Aș fi renunțat la mersul la film. Aș fi renunțat la muncă. Vreau să zic că aș fi renunțat la orice - în afară de somn și de mersul la baie - ca să fiu în ambianța sigură a cuibăririi în brațele cuiva. Mă întreb dacă nu cumva stimulează reacții chimice în creier - ca să fiu sinceră.” (Claudia Weaver)
„Mă simt”, a spus cu vocea plată, ca un casetofon vechi mergând cu viteză mai mică, „de parcă am murit acum câteva săptămâni, dar corpul meu încă n-a descoperit asta.” (Cheryl)
„Dacă aș fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă și să se distreze.
Extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. IV, Alternativele)
Mă voi opri aici cu extrasele - mai jos, sub stele, ultima tranșă.
Am descoperit odată cu această lectură că am scris, fără să mă gândesc anume la asta, o carte despre depresie. Se pare că am înzestrat-o pe Miranda din SVJS cu o poveste care o face un bun candidat pentru un personaj în cartea lui Solomon. Le are pe toate. Face în plimbări exerciții de concentrare pe prezent, pe detalii din realitate expandate care nu lasă gândul să o ia pe coclauri periculoase, dar înainte de asta își tot caută vini închipuite, are mereu senzația/convingerea că a greșit însă nu știe unde, are coșmaruri recurente cu sâmburi în traumele copilăriei, sapă cu nădejde acolo, în trecut, scrie de parcă ar sta pe canapeaua unui terapeut, îi alungă din gând, pe cât poate, pe cei care i-au provocat suferință, se izolează temeinic, se luptă cu pierderea, notează, spune stop amintirilor care îi tot ciugulesc liniștea, caută cu disperare o margine, un capăt, se trezește frecvent la patru dimineața, deschide fereastra, se sprijină de ramă, se uită la stele. Și ucide în scris ceea ce n-a murit în realitate - suferința fără sfârșit capătă margine și sens.
Uite-așa tragem spuza pe cartea noastră. :) Să fie cu folos.
P.S.: Ah, să nu uit - Suferința are întotdeauna un scop. Ajută să știi asta. Vezi povestea cu ceșcuța.
***
Sincer, cred că tratamentul cel mai bun pentru depresie este credința, care este, în sine, cu mult mai importantă decât lucrul în care crezi.
Exercițiile fizice și dieta joacă un rol important în evoluția maladiilor afective, iar eu cred că se poate obține un control considerabil prin intermediul unor regimuri de întreținere fizică și de alimentație bine gândite.
Când ieșeam din depresie, nu conta cu adevărat ce făceam; Stair Masters și benzile de alergare erau cele mai ușoare. Era ca și cum mișcarea ajuta la eliminarea depresiei din sângele meu, ca și cum mă ajuta să fiu mai curat. „E foarte limpede”, spune James Watson, șeful Cold Spring Harbor Laboratory și unul dintre descoperitorii ADN-ului, „exercițiile fizice produc endorfine. Endorfinele sunt morfină endogenă, și te fac să te simți bine dacă ești în stare normală. Te fac să te simți mai bine dacă te simți îngrozitor.”
Chiar și oamenilor care nu suferă de depresie li s-a întâmplat să se trezească prea devreme cu un sinistru sentiment de groază; de fapt, acea stare cumplită de disperare, care, de obicei trece repede, poate fi starea cea mai apropiată de depresie pe care o trăiesc oamenii sănătoși.
„Să dorm cu cineva și acel simțământ de cuibărire în brațele cuiva, de intimitate, au ajuns să fie pentru mine un antidepresiv important. Pentru acea strângere în brațe aș fi renunțat la relațiile sexuale. Aș fi renunțat la mâncare. Aș fi renunțat la mersul la film. Aș fi renunțat la muncă. Vreau să zic că aș fi renunțat la orice - în afară de somn și de mersul la baie - ca să fiu în ambianța sigură a cuibăririi în brațele cuiva. Mă întreb dacă nu cumva stimulează reacții chimice în creier - ca să fiu sinceră.” (Claudia Weaver)
„Mă simt”, a spus cu vocea plată, ca un casetofon vechi mergând cu viteză mai mică, „de parcă am murit acum câteva săptămâni, dar corpul meu încă n-a descoperit asta.” (Cheryl)
„Dacă aș fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă și să se distreze.
Extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. IV, Alternativele)
15 septembrie 2015
Celor care fredonează întrebând unde au dispărut florile
Timp de mulți ani, vorbitul despre depresie a fost considerat cel mai bun tratament. Mai există însă un tratament. „Notează-ți”, scria Virginia Woolf în The Years, „și durerea trece”. Acesta e procesul pe care se sprijină cea mai mare parte din psihoterapie.
Alungă din minte persoanele asociate cu pierderea pe care ai suferit-o: trebuie să le interzici intrarea în conștiința ta. Mama care te-a părăsit, iubitul crud, șeful nesuferit, prietenul necredincios - încuie-i pe dinafară. Asta ajută. Știu care gânduri și preocupări mă pot răpune și sunt prudent cu ele. Mă gândesc bunăoară la persoanele pe care le-am iubit cândva, și le simt dureros absența fizică, și știu că trebuie să mă îndepărtez de acele gânduri și preocupări și încerc să nu invoc prea multe imagini ale unei fericiri care e existat între noi și care, sub forma sa materială, s-a terminat de mult. (...) Asemenea unui schizofrenic căruia i s-a spus să nu asculte vocile din capul său, întotdeauna resping aceste imagini.
...pacientul învață să-și neutralizeze „gândurile automate”.
Gândește-te la ceea ce nu-ți vine să te gândești.
Trebuie să ai gânduri frumoase, gânduri frumoase, minunate - iar ele vor submina durerea.
A trăi cu depresia e ca și cum ai încerca să-ți ții echilibrul când dansezi cu o capră.
Habar n-aveam ce eforturi făcea Maggie, nici cea mai mică idee n-aveam despre ce se silea să rabde. N-am remarcat cearcănele întunecate pe care trebuie să le fi avut sub ochi, cele pe care am învățat de atunci să le caut.
În acea depresie cutremurătoare, aproape catatonică, spune ea, „zăceam în pat, cântând iar și iar Where Have All the Flowers Gone ca să-mi țin mintea ocupată”.
În depresie, nu crezi că ai pus pe tine un văl cenușiu și te uiți la lume prin ceața unei stări de spirit proaste. Crezi că un văl a fost luat, vălul fericirii, și acum vezi cu adevărat.
...credința religioasă este una dintre principalele modalități prin care oamenii se acomodează cu depresia.
„L-am întrebat pe preotul meu când am vrut să mă omor: Care-i scopul suferinței? și a zis: Detest frazele care au în ele cuvintele suferință și scop. Suferința e doar suferință.”
Din nou, extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. III, Tratamente)
(Transcriu toate aceste fragmente pentru cei care fredonează întrebându-se unde au dispărut florile.
O să scriu, poate, câteva impresii personale la finalul lecturii.)
Alungă din minte persoanele asociate cu pierderea pe care ai suferit-o: trebuie să le interzici intrarea în conștiința ta. Mama care te-a părăsit, iubitul crud, șeful nesuferit, prietenul necredincios - încuie-i pe dinafară. Asta ajută. Știu care gânduri și preocupări mă pot răpune și sunt prudent cu ele. Mă gândesc bunăoară la persoanele pe care le-am iubit cândva, și le simt dureros absența fizică, și știu că trebuie să mă îndepărtez de acele gânduri și preocupări și încerc să nu invoc prea multe imagini ale unei fericiri care e existat între noi și care, sub forma sa materială, s-a terminat de mult. (...) Asemenea unui schizofrenic căruia i s-a spus să nu asculte vocile din capul său, întotdeauna resping aceste imagini.
...pacientul învață să-și neutralizeze „gândurile automate”.
Gândește-te la ceea ce nu-ți vine să te gândești.
Trebuie să ai gânduri frumoase, gânduri frumoase, minunate - iar ele vor submina durerea.
A trăi cu depresia e ca și cum ai încerca să-ți ții echilibrul când dansezi cu o capră.
Habar n-aveam ce eforturi făcea Maggie, nici cea mai mică idee n-aveam despre ce se silea să rabde. N-am remarcat cearcănele întunecate pe care trebuie să le fi avut sub ochi, cele pe care am învățat de atunci să le caut.
În acea depresie cutremurătoare, aproape catatonică, spune ea, „zăceam în pat, cântând iar și iar Where Have All the Flowers Gone ca să-mi țin mintea ocupată”.
În depresie, nu crezi că ai pus pe tine un văl cenușiu și te uiți la lume prin ceața unei stări de spirit proaste. Crezi că un văl a fost luat, vălul fericirii, și acum vezi cu adevărat.
...credința religioasă este una dintre principalele modalități prin care oamenii se acomodează cu depresia.
„L-am întrebat pe preotul meu când am vrut să mă omor: Care-i scopul suferinței? și a zis: Detest frazele care au în ele cuvintele suferință și scop. Suferința e doar suferință.”
Din nou, extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. III, Tratamente)
(Transcriu toate aceste fragmente pentru cei care fredonează întrebându-se unde au dispărut florile.
O să scriu, poate, câteva impresii personale la finalul lecturii.)
14 septembrie 2015
Celor obosiți
N-am știut ce e depresia decât după ce-mi rezolvasem în mare problemele. Mama murise cu trei ani înainte și începusem să fac față acestui lucru; îmi publicam primul roman; mă înțelegeam cu familia; ieșisem nevătămat dintr-o relație intensă de doi ani; îmi cumpărasem o casă frumoasă; scriam la The New Yorker. Tocmai când viața îmi intrase, în sfârșit, pe făgașul normal și toate scuzele pentru deznădejde fuseseră epuizate, depresia și-a făcut apariția și a stricat totul.
Să fii depresiv când ai avut parte de o traumă ori când viața ta e întru totul un haos e una, dar să te pomenești depresiv când ai reușit, în sfârșit, să treci peste traumă, iar viața ta nu mai e haotică este extrem de derutant și destabilizator. Desigur, ești conștient de cauzele profunde: continuă criza existențială, necazurile uitate ale copilăriei îndepărtate, neînsemnate greșeli săvârșite față de oameni care acum nu mai sunt în viață, pierderea anumitor prietenii din proprie neglijență, adevărul că nu ești Tolstoi, absența din această lume a iubirii perfecte, impulsurile de lăcomie și nemilostenie care stau prea aproape de inimă – genul ăsta de lucruri.
Am petrecut prietenește o seară în oraș, după care m-am întors și n-am putut să închid un ochi toată noaptea, îngrozit de ideea că făcusem o greșeală cumplită, deși n-aș fi putut spune care anume.
...spre deosebire de Edith Piaf, eu regret totul tocmai pentru că s-a terminat, și la doisprezece ani deja jeleam după timpul trecut.
Am început să mă plâng că sunt copleșit de mesajele de pe robotul telefonului meu și am făcut fixația că apelurile, primite adesea de la prieteni, sunt o povară insuportabilă.
Primul meu roman fusese publicat în Anglia, și totuși primirea sa favorabilă n-a însemnat pentru mine prea mult. Am citit cu indiferență recenziile și m-am simțit tot timpul obosit.
Depresia majoră are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine.
Depresia poate fi „de epuizare” sau atipică/agitată. În cazul celei dintâi, n-ai chef să faci nimic; în cazul celei de-a doua, îți vine să te sinucizi. Căderea psihică e trecere către nebunie.
Nu există viață care să nu conțină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alții reușesc să stea uneori triști, într-un luminiș sigur, departe de faleze.
Se întâmplă o mulțime de lucruri în timpul unui episod depresiv. (...) scade fluxul sangvin în lobul occipital (care controlează vederea)
Singurătatea e deprimantă, însă depresia provoacă și ea singurătate. Dacă nu poți funcționa, viața îți devine exact harababura care presupuneai că este; dacă nu poți vorbi și nu ai porniri sexuale, dispare viața ta romantică și socială, și ăsta e un lucru cu adevărat deprimant. Eram cea mai mare parte din timp, prea deranjat de toate ca să fiu deranjat de ceva anume; acesta e singurul mod în care am putut să rabd pierderea afecțiunii, plăcerii și demnității, pe care mi-a provocat-o boala.
Schimbările din viață sunt adesea declanșatoare ale depresiei.
...primul episod de depresie majoră este, de obicei, legat strâns de schimbările importante din viață; al doilea este întru câtva mai puțin legat; iar la al patrulea și al cincilea episod schimbările importante din viață par să nu mai joace nici un rol.
E limpede că stresul crește rata depresiei. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea e pierderea cuiva.
Știam: cu cât izbuteam să fac mai multe lucruri, cu atât mai puțin aș fi vrut să mor.
Mă podidise o senzație de suferință sumbră, asemenea celei pe care o simți când tocmai ai scăpat din mâini un obiect prețios, care s-a făcut bucățele.
Când ieși dintr-o depresie, ești în punctul în care te scoli din pat și te îmbraci în fiecare zi.
Mergeam câteva minute și apoi trebuia să mă întind pe ceva.
Aș fi găsit în pădure un loc în care să zac și aș fi rămas acolo până înghețam și muream.
Eram copleșit de faptul că sunt pe lume, de alți oameni, de viața lor pe care n-o puteam duce, de munca lor pe care n-o puteam face – copleșit chiar și de îndeletniciri pe care nu le-aș fi vrut niciodată sau n-ar fi fost nevoie să le fac.
Această fază de revenire pe jumătate poate să dureze mult. Este momentul periculos. (...) În această perioadă de ieșire la liman, mă simțeam destul de bine pentru sinucidere.
...toate episoadele care li se păreau lor amuzante pe mine mă făceau să sufăr.
Voiam să vorbesc cu cineva întreg la minte și care să mă încurajeze (o pornire greșită: smintiții sunt prieteni mai buni când ești tu însuți smintit).
Lucrurile care te salvează (de la sinucidere, n.m.) sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. Unul, cu siguranță, e sentimentul de intimitate; să-ți iei viața înseamnă să-ți dezvălui suferința în fața lumii.
Oamenii celebri și de succes par să fie deosebit de înclinați spre depresie. Dat fiind că lumea e imperfectă, perfecționiștii tind să fie depresivi.
Depresia pune prietenii la grea încercare.
Celor mai mulți dintre oameni nu le place prea tare nefericirea altuia. Puțini pot face față ideii de depresie care nu are nimic de-a face cu realitatea exterioară.
Încerc să fiu prudent cu prietenii mei care sunt prea sănătoși la cap.
Cred acum că binecuvântata ei sete de ordine (a mamei, n.m.) era comandată de suferința pe care o ținea cu atâta trudă într-un loc aflat imediat sub suprafață.
Dorința de o boală vizibilă.
Mă trezeam la trei sau patru dimineața cu izbucniri de anxietate atât de intense, încât ar fi fost mai plăcut să mă arunc pe fereastră. Când eram cu alți oameni, simțeam întotdeauna că o să leșin de atâta solicitare.
Să-mi păstrez, în același timp, mutra însuflețită era o insultă adăugată rănii.
Spre sfârșitul toamnei, m-am pomenit deodată că stau treaz în crucea nopții, tremurând, așa cum fusese în punctul cel mai de jos al depresiei, dar de data asta eram treaz de fericire.
Existența trecutului, realitatea trecerii timpului mi se par incredibil de grele.
Depresia poate fi la fel de bine consecința faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca și a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există și ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găsește într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.
Extrase din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. II, Căderile psihice)
Să fii depresiv când ai avut parte de o traumă ori când viața ta e întru totul un haos e una, dar să te pomenești depresiv când ai reușit, în sfârșit, să treci peste traumă, iar viața ta nu mai e haotică este extrem de derutant și destabilizator. Desigur, ești conștient de cauzele profunde: continuă criza existențială, necazurile uitate ale copilăriei îndepărtate, neînsemnate greșeli săvârșite față de oameni care acum nu mai sunt în viață, pierderea anumitor prietenii din proprie neglijență, adevărul că nu ești Tolstoi, absența din această lume a iubirii perfecte, impulsurile de lăcomie și nemilostenie care stau prea aproape de inimă – genul ăsta de lucruri.
Am petrecut prietenește o seară în oraș, după care m-am întors și n-am putut să închid un ochi toată noaptea, îngrozit de ideea că făcusem o greșeală cumplită, deși n-aș fi putut spune care anume.
...spre deosebire de Edith Piaf, eu regret totul tocmai pentru că s-a terminat, și la doisprezece ani deja jeleam după timpul trecut.
Am început să mă plâng că sunt copleșit de mesajele de pe robotul telefonului meu și am făcut fixația că apelurile, primite adesea de la prieteni, sunt o povară insuportabilă.
Primul meu roman fusese publicat în Anglia, și totuși primirea sa favorabilă n-a însemnat pentru mine prea mult. Am citit cu indiferență recenziile și m-am simțit tot timpul obosit.
Depresia majoră are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine.
Depresia poate fi „de epuizare” sau atipică/agitată. În cazul celei dintâi, n-ai chef să faci nimic; în cazul celei de-a doua, îți vine să te sinucizi. Căderea psihică e trecere către nebunie.
Nu există viață care să nu conțină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alții reușesc să stea uneori triști, într-un luminiș sigur, departe de faleze.
Se întâmplă o mulțime de lucruri în timpul unui episod depresiv. (...) scade fluxul sangvin în lobul occipital (care controlează vederea)
Singurătatea e deprimantă, însă depresia provoacă și ea singurătate. Dacă nu poți funcționa, viața îți devine exact harababura care presupuneai că este; dacă nu poți vorbi și nu ai porniri sexuale, dispare viața ta romantică și socială, și ăsta e un lucru cu adevărat deprimant. Eram cea mai mare parte din timp, prea deranjat de toate ca să fiu deranjat de ceva anume; acesta e singurul mod în care am putut să rabd pierderea afecțiunii, plăcerii și demnității, pe care mi-a provocat-o boala.
Schimbările din viață sunt adesea declanșatoare ale depresiei.
...primul episod de depresie majoră este, de obicei, legat strâns de schimbările importante din viață; al doilea este întru câtva mai puțin legat; iar la al patrulea și al cincilea episod schimbările importante din viață par să nu mai joace nici un rol.
E limpede că stresul crește rata depresiei. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea e pierderea cuiva.
Știam: cu cât izbuteam să fac mai multe lucruri, cu atât mai puțin aș fi vrut să mor.
Mă podidise o senzație de suferință sumbră, asemenea celei pe care o simți când tocmai ai scăpat din mâini un obiect prețios, care s-a făcut bucățele.
Când ieși dintr-o depresie, ești în punctul în care te scoli din pat și te îmbraci în fiecare zi.
Mergeam câteva minute și apoi trebuia să mă întind pe ceva.
Aș fi găsit în pădure un loc în care să zac și aș fi rămas acolo până înghețam și muream.
Eram copleșit de faptul că sunt pe lume, de alți oameni, de viața lor pe care n-o puteam duce, de munca lor pe care n-o puteam face – copleșit chiar și de îndeletniciri pe care nu le-aș fi vrut niciodată sau n-ar fi fost nevoie să le fac.
Această fază de revenire pe jumătate poate să dureze mult. Este momentul periculos. (...) În această perioadă de ieșire la liman, mă simțeam destul de bine pentru sinucidere.
...toate episoadele care li se păreau lor amuzante pe mine mă făceau să sufăr.
Voiam să vorbesc cu cineva întreg la minte și care să mă încurajeze (o pornire greșită: smintiții sunt prieteni mai buni când ești tu însuți smintit).
Lucrurile care te salvează (de la sinucidere, n.m.) sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. Unul, cu siguranță, e sentimentul de intimitate; să-ți iei viața înseamnă să-ți dezvălui suferința în fața lumii.
Oamenii celebri și de succes par să fie deosebit de înclinați spre depresie. Dat fiind că lumea e imperfectă, perfecționiștii tind să fie depresivi.
Depresia pune prietenii la grea încercare.
Celor mai mulți dintre oameni nu le place prea tare nefericirea altuia. Puțini pot face față ideii de depresie care nu are nimic de-a face cu realitatea exterioară.
Încerc să fiu prudent cu prietenii mei care sunt prea sănătoși la cap.
Cred acum că binecuvântata ei sete de ordine (a mamei, n.m.) era comandată de suferința pe care o ținea cu atâta trudă într-un loc aflat imediat sub suprafață.
Dorința de o boală vizibilă.
Mă trezeam la trei sau patru dimineața cu izbucniri de anxietate atât de intense, încât ar fi fost mai plăcut să mă arunc pe fereastră. Când eram cu alți oameni, simțeam întotdeauna că o să leșin de atâta solicitare.
Să-mi păstrez, în același timp, mutra însuflețită era o insultă adăugată rănii.
Spre sfârșitul toamnei, m-am pomenit deodată că stau treaz în crucea nopții, tremurând, așa cum fusese în punctul cel mai de jos al depresiei, dar de data asta eram treaz de fericire.
Existența trecutului, realitatea trecerii timpului mi se par incredibil de grele.
Depresia poate fi la fel de bine consecința faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca și a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există și ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găsește într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.
Extrase din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. II, Căderile psihice)
12 septembrie 2015
O suferință ca buruiana rostogolită de vânt
Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie. Suferința psihică este depresie proporțională cu împrejurările; depresia este suferință psihică disproporționată față de circumstanțe. Este o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor.
Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.
Depresia majoră este o naștere și o moarte: e atât prezența nouă a ceva, cât și dispariția totală a ceva.
Primul lucru care dispare e fericirea. Nu te mai poți bucura de nimic. E simptomul esențial al depresiei.
Cei din preajma depresivilor se așteaptă ca ei să-și revină: societatea noastră nu prea are timp să-și facă sânge rău. Soții, părinții, copiii și prietenii sunt cu toții expuși riscului de a fi doborâți, și nu vor să fie în apropierea durerii nemăsurate.
...m-am reclădit destul ca să fiu în stare să-mi țin înmormântarea sub control
Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva) și organizare.
Există modalități să trăiești bine chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învață din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experiențe, la o profunzime morală aparte, și aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferințe.
Mai bine trăiesc mereu în ceața tristeții decât să renunț la capacitatea de a simți durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubești și ești iubit cu mare durere, și ești viu trăind asta.
Din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. I. Depresia)
Traducere de Dana-Ligia Ilin
(O carte de citit
nu când vine moda
nici când te năucește valul,
ci atunci când durerea se retrage pentru o vreme
ca o rochie de voal purtată dintr-o cameră în alta.)
Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.
Depresia majoră este o naștere și o moarte: e atât prezența nouă a ceva, cât și dispariția totală a ceva.
Primul lucru care dispare e fericirea. Nu te mai poți bucura de nimic. E simptomul esențial al depresiei.
Cei din preajma depresivilor se așteaptă ca ei să-și revină: societatea noastră nu prea are timp să-și facă sânge rău. Soții, părinții, copiii și prietenii sunt cu toții expuși riscului de a fi doborâți, și nu vor să fie în apropierea durerii nemăsurate.
...m-am reclădit destul ca să fiu în stare să-mi țin înmormântarea sub control
Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva) și organizare.
Există modalități să trăiești bine chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învață din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experiențe, la o profunzime morală aparte, și aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferințe.
Mai bine trăiesc mereu în ceața tristeții decât să renunț la capacitatea de a simți durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubești și ești iubit cu mare durere, și ești viu trăind asta.
Din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. I. Depresia)
Traducere de Dana-Ligia Ilin
(O carte de citit
nu când vine moda
nici când te năucește valul,
ci atunci când durerea se retrage pentru o vreme
ca o rochie de voal purtată dintr-o cameră în alta.)
6 septembrie 2015
Creative Writing Sundays
Au început înscrierile pentru atelierele de scriere creativă Creative Writing Sundays, oganizate de asociația Brain Fitness și Revista de Povestiri. Întâlnirile au loc o dată la două săptămâni, iar invitații seriei sunt: Cezar Paul-Bădescu (20 septembrie), Vasile Ernu (4 octombrie), Veronica D. Niculescu (18 octombrie), Maria Manolescu (1 noiembrie), Marius Chivu (15 noiembrie).
O să fie cu teme date din timp, discuții pe texte, iar cele mai interesante povestiri se vor publica.
Detalii despre înscrieri, aici. Și despre cum se desfășoară bătăliile, aici.
O să fie cu teme date din timp, discuții pe texte, iar cele mai interesante povestiri se vor publica.
Detalii despre înscrieri, aici. Și despre cum se desfășoară bătăliile, aici.
1 septembrie 2015
O iotă
Mi se părea atît de ridicol, cîndva, felul în care un bun prieten punea la suflet premiile, nominalizările care nu duc la premii, toate aiurelile astea. Te ții de prostii, îmi venea să îi zic, și chiar îi ziceam, și poate de aceea pleca și continua să se țină de prostii acolo unde nu se mai auzea vocea mea.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.
Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?
Bucuria amară o cunoaștem doar noi.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.
Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?
Bucuria amară o cunoaștem doar noi.
Fragment
Şi din nou: ah, dar ce-mi păsa mie de toate astea atunci?
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.
(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.
(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)
30 august 2015
Vacanță într-un sat
Ochii verzi ai pisicii din tren, privind pe fereastră. Florile presate ițindu-se din cartea ta luată de la anticariat. Fata cu cercel de perlă, Vermeer, cartea mea. Așa începe vacanța. Și-apoi: Taximetristul gonind între gara din Sibiu și satul unde am hotărît să petrecem cîteva zile. Balconul, rîndunelele dînd roată în stoluri, puii la fel de mari cît adulții, apărînd un cuib ce va fi foarte curînd părăsit, mirați de aceste două ființe ivite deodată aici. Cerul imens, dealurile de jur împrejur, pădurile, brazii. Căruțele, caii tropăind încolo și-ncoace, nechezînd îndărătnic sau vitejește, ba o mîrțoagă maro, ba un armăsar sur cu coamă de vînt. Drumul de țărînă, copiii sărmani venind la orele prînzului la magazin, încercînd – și reușind cumva, mereu veseli – să împartă un leu sau doi la trei guri, niciodată numărînd mai departe de trei. Bătrîna cu batic, o liniuță cu capăt curbat înaintînd pe drumul ăsta aspru cu nume ridicol, Strada Artei, unde s-a ridicat probabil peste noapte pensiunea. Etajul de sus neterminat, cărămizile nude, ecoul, glasul cucuvelei în fiecare noapte, așa de aproape, insistent și puternic. Stelele. Luna. Grădina din pantă, cu dovleci lunguieți și flori de ochiul boului, colorîndu-ne argintul fiecărei dimineți. Drumul spre lac, pontonul trosnind fierbinte sub tălpi, sarea uscîndu-se groasă, cenușie pe pielea prea albă. Copiii. Invalizii. Nemții. Țiganii. Plimbările în sat. Casele splendide, ruinele, zidurile scorojite, căzute, salvate sau încă așteptînd o salvare – de închiriat, de vînzare. Odăile pustii, cu scînduri, lighene, cocoloașe de ziare și cîrpe, amprente de vieți care s-au dus undeva, poate niciunde. Soarele după-amiezii, praful ridicat de un camion încărcat cu baloți de fîn, mirosul de balegă, bețivii de la unicul birt. Castelul uluit, cu găuri în loc de ferestre, în depărtare. Pîrîul puturos, un fluture roșcat poposind pe ciulini, ciulini între brusturi. Lacul verde, altă dimineață, și-altă dimineață, inele concentrice pornind dinspre tine, nici un alt înotător, nici un glas. Trandafir cu petale negre în baltă, descoperit cînd dau să mă întorc pe unde-am venit – mîl înflorit. Dîmbul magnific de nisip și sare, cu valuri de verde în creștet, tălpile dînd ocol, încălzindu-se pe hărțile sărate și strălucitoare crestate de secetă. Plaja miniaturală de pe partea cealaltă a lacului verde, trei pietricele translucide în pumn și hai, înoată așa înapoi, spre malul înalt, cu trepte săpate în pămînt. Cetele de copii din după-amiezele lungi, mîinile lor construind castele de nămol, vocile lor, numele lor, buclele lor, niște frunzulițe uscîndu-se înfipte la capătul unor bețe, decorînd castele care trăiesc o singură zi. Drumul spre haltă pe înserat, calul priponit speriindu-se cînd eu mă sperii de el, cucuveaua strigînd și apoi fîlfîind dintre pini, șinele năpădite de buruieni prețioase, două bănci, nici un călător, ghișeul ca o rană închisă, un cîine scotocind cocoșat printre gardurile vii după niște motani ceferiști, prima castană pe asfalt, scările de piatră ale fostului camping aproape înghițite de pămînt și de ierburi, și iarăși înapoi, fumul înălțîndu-se departe pe dealuri, dincolo de case, spre cimitir, calul negru păscînd pe lîngă lacul fără fund, și undeva ascunse, și rămase astfel, lacul vrăjitoarelor, lacul mîțelor, și toate acestea devenind, într-o vineri la prînz, odată cu trenul care întîrzie foarte puțin, amintire.
Text publicat și în Adevărul.
(foto VDN)
Text publicat și în Adevărul.
(foto VDN)
16 august 2015
10 august 2015
Puncte
Uitasem cât de plăcută poate fi greutatea unui trup cald de pisică abandonându-ți-se în brațe când stai și privești pe fereastră, cuibărindu-și botul în palma ta când uiți să mai mângâi, căutând cu fruntea clanța ușii de la balcon pentru a spune: tu, totul și toate, ființe sau obiecte, sunteți doar ale mele. Săptămâni delicioase, catsitter la o pisică cu ochi de chihlimbar și lăboanțe de mătase care îmi amintește că am avut, cândva, un prieten cum altul n-o să mai fie vreodată.
Splendide capitole din cartea la care traduc, gândurile unei femei care pare rea, bețivă, târfă și leneșă în celelalte capitole, văzută de alții, și de fapt înăuntru e așa de contradictoriu totul și așa zboară cîte un fluture deodată. Moartea pare singurul leac.
„Asta îmi plăcea la întrunirile din tabără – uitam de toată viața mea și nu trebuia să mă gândesc la James sau la copii sau la ce urma să mâncăm sau la greutățile vieții în Black Swamp. Puteam numa' să fiu.”
Azi am terminat „Câinele moscovit de metrou”.
(Foto VDN)
Splendide capitole din cartea la care traduc, gândurile unei femei care pare rea, bețivă, târfă și leneșă în celelalte capitole, văzută de alții, și de fapt înăuntru e așa de contradictoriu totul și așa zboară cîte un fluture deodată. Moartea pare singurul leac.
„Asta îmi plăcea la întrunirile din tabără – uitam de toată viața mea și nu trebuia să mă gândesc la James sau la copii sau la ce urma să mâncăm sau la greutățile vieții în Black Swamp. Puteam numa' să fiu.”
Azi am terminat „Câinele moscovit de metrou”.
(Foto VDN)
3 august 2015
SVJS - fragment
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)
(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)
1 august 2015
Locuri
Birourile mele pentru SVJS. Acasă. La bibliotecă. Pe terasă. Acasă. În grădină. La bibliotecă. Acasă.
Să fie oricât de multă gălăgie - pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate - dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide - ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.
Să fie oricât de multă gălăgie - pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate - dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide - ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.
30 iulie 2015
La capăt
Al treilea an în care scriu la cartea asta - era să zic a treia vară, și poate că așa ar trebui, fiindcă vara am început, apoi vara am continuat, și-n fiecare toamnă am mai pus deoparte o parte, iar toamnele, iernile și primăverile au fost cu traduceri salvatoare/chinuitoare, au fost Darul, apoi Foc palid și apoi scrisorile lui Nabokov, am scris între acestea, cum, necum, furând ba zile, ba luni de zile, iar acum, în ultimul an, m-am strecurat insistent în fiecare anotimp, mereu-mereu, între tranșe și ani de scrisori. De la vara asta lungă am sperat un final, un final care să lege - pe care deja îl știam, îl visasem de cât îl gândisem - și el a țâșnit neașteptat, chiar înainte de nuca tare din miez. Acum mă tem că mi s-a terminat cartea. O pun deoparte și-i zic nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată. Și iarăși mai apare un adaos, un cuvânt, o idee, o pană.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...
E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...
E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.
27 iulie 2015
La capătul unei cărți, când tot înainte e tot înapoi
Cel mai frumos soi de inerție – când ajungi la capătul unei cărți, și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea, povestea. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste, aleargă și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
1 iulie
Paragrafe
Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.
1 iulie
Paragrafe
Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.
29 iunie 2015
Prin Sibiu - o revedere
Sibiu, treizeci de kilometri parcurși la pas prin oraș în patruzeci și opt de ore, pe vechile străzi, pornind de pe Moscovei către casă, trecând mai întâi cu emoție pe la Azazel, cățelul de ciocolată pe care îl știu de când era pui - mai e, nu mai e? - și câinele dormind pe treptele casei, cu botul alb ascuns, să tot aibă acum cincisprezece ani, nu mai vine în fugă la poartă, nu mai gonește apoi prin spatele casei, ca să mă mai prindă o dată, la gard, sub tufa de liliac, unde e o spărtură și mâna încape, mângâieri și alinturi. Apoi pe la măr, mărul fierbinte pe care îl culege într-o poveste Ciobi în drumul lui de la teatru acasă, și strada săpată, și cuburi enorme de piatră - borduri, borduri noi pentru o stradă veche, farmec cu un picior în groapă. Apoi casele cu obloane verzi, și pernele cu un anumit model de lenjerie puse la aerisit, îmbiindu-te la somn, pe strada pe unde veneam de la ziar acasă, pe unde inventam povești, garduri, garduri cu burțile moi. Apoi Poșta din cartier, infimă, prăbușită în sine, cu gurile căscate ale cutiilor atât de pustii, apoi blocul, același trotuar, alte mașini, mult prea multe, o bancă străină, o fereastră schimbată, alta la fel ca înainte, a mea, și bradul acolo, la fel de înalt după încă doi ani. Și un bloc nou, uriaș, înălțat ca o spaimă în ceafa fostei case, acolo unde era centrala termică, apoi bulevardul, aceleași culori, și mai multe culori, prea multe culori, jumătate din crâșma La pitici devenită un mic magazin de unde fetițele cartierului își vor lua fuste roz, ciorapi roz, bluze roz și ceva sclipici pentru buze. Departe, departe, haide să mergem la margine, să vedem munții, să vedem dealurile, în patria motanului Inimosu', de unde se văd și pajiștile verzi, și poate pătate de placentele roșii ale oilor, mulțumesc domnule Beckett. Nimic. Munții nu se mai văd din cauza unui bloc uriaș, câte etaje, prea multe etaje. Dealurile nu se mai văd din cauza unui întreg cartier. Șiruri, șiruri de blocuri noi și mașini dincolo de pârâu, pe Valea Săpunului, pe toată pajiștea asta splendidă a altor vremuri, care ar geme de undeva, de dedesubt, dac-ar mai fi. Ticăloșii, ticăloșii, look what they've done to my home. Doar ciotul meu dintr-o cantilenă e încă acolo, o ramură strâmbă, și tot șirul de copaci, și drumeagul cu pana. Rai de jad pe petice mici, și motani, și pisici cu ochii înguști printre vechile locuri, unde niciodată nimic. Tufe de caprifoi, melci cu cochilii străpunse de accidente, iar din cei trei brazi de lângă podul din Sub Arini, unde mă opream să ascult glasuri de păsări, mai e numai unul. Lumina nu mai cade la fel. Centrul, centrul e un bâlci, au venit să se dea în tiribomba europeană familii din împrejurimi cu borsete la șold, un festival s-a dus, a venit altul, ei chiuie și arată cu mâna, încolo și-ncoace, pe terase, pe terase, la fântâni, la baloane, iar de jur împrejur se oftează, din ziduri, din coaste frumoase de case, din acoperișuri și bolți oftează orașul. Nici o barză pe casa de lângă Podul Minciunilor. Pe Centumvirilor, o copilă și-a aruncat coronița de sânziene și a fugit să prindă un șoarece alb. Apune soarele, vâjâie timpul pe strada Konrad Haas, șerpuit, acum ca atunci. Și apoi iarăși pe sub arini, pâlcuri de ciuperci pe lângă buturugi, bușteanul dintre maluri tot acolo, mușuroaie de cârtiță, pârâul umflat, un pic furios, dar nu poate el să spele nimic, iar dintre cei șapte pitici doi sunt zob, doar resturi de piatră în pantofi, și copilașii îi îmbrățișează pe ceilalți, supraviețuitorii, se joacă cu nasurile și nasturii lor. În capătul drumului, copacul în Y, al povestucilor dintr-un basm, a fost amputat - brațul căsuței lui BB nu mai există. Arțar argintiu. Mai departe, valea verde e la fel, aproape la fel, doar pe podeț un „nu călca, pericol de prăbușire”. Și carturi, carturi gonind cu copii chiuind, pe unde cândva, de curând, nu gonea decât vântul. Iar în Dumbravă sunt, inevitabil, aceleași tălpi verzi de balaur și pâlcuri de pălărioare sfioase, ciuperci peste tot, de la zoo se aude un geamăt, lupii nu mă mai recunosc, două cățele alăptează câte un pui de jaguar - unul dintre ei va pleca la zoo Băneasa, un câine o să sufere mult. E trist Sibiul și-i splendid și-așa, ca un biet animal călărit, cred că dacă i-ar sta în putere s-ar scutura de mulțimea înfiorător de mare din foarte micul său centru, s-ar scutura și de rănile noi pe care i le fac constructorii pe la periferii, poate că singurul loc pe unde Sibiul mai e fericit e undeva pe la mijloc, pe unde sunt case mici de vânzare, nici prea vechi dar nici noi, unde cresc încă florile vechilor proprietari, neștiutoare, aproape neclintite în dimineți de duminică.
Publicat în LaPunkt.
Publicat în LaPunkt.
Coronița ariciului
„Simfonia animalieră” a primit vineri Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” din partea USR Sibiu.
Când am fost invitată la Sibiu, ca să primesc un premiu pentru „Simfonia animalieră” din partea USR, mi-am zis: ce să fie, ce premiu să fie, cartea nu e tocmai de proză, dar nici de poezie nu este... În plus, îmi aminteam că acolo premiile au nume, există premiul „Piața Aurarilor”, de exemplu. Și deodată mi-am dat seama - precis urma să mi se dea un premiu pentru Cartea cea mai mică publicată vreodată!
Însă am primit Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, iar eu m-am trezit mai emoționată decât anticipasem. Fiindcă „Simfonia animalieră” este o carte scrisă în ultima vară petrecută la Sibiu, când știam că voi pleca de acolo, când nu voiam să plec de acolo, este o carte impregnată de Sibiu, în poveste sunt locuri inspirate de teatrul și filarmonica de acolo, sunt străduțele lăturalnice de acolo, sunt merele fierbinți căzute pe trotuarele de acolo. Acum știu că acolo este aici și oriunde m-aș duce, dar atunci mă temeam că plecând le voi pierde pe toate.
Au fost zile splendide la Sibiu, cu hoinăreli kilometrice pe vechile drumuri, pe străzi, în parc și în pădure, departe, iar ploaia care căzuse două zile fără încetare a ajutat tot ceea ce mi s-a ivit în cale în ziua luminoasă și verde a plimbării, dar despre asta într-un episod viitor sau niciodată.
Mulțumesc.
Juriul: Mircea Braga - președinte, Andrei Terian, Dragoș Varga, Gh. Manolache, Dumitru Chioaru.
Președintele filialei USR Sibiu: Rita Chirian.
(Foto: Apus pe Strada Centumvirilor)
Când am fost invitată la Sibiu, ca să primesc un premiu pentru „Simfonia animalieră” din partea USR, mi-am zis: ce să fie, ce premiu să fie, cartea nu e tocmai de proză, dar nici de poezie nu este... În plus, îmi aminteam că acolo premiile au nume, există premiul „Piața Aurarilor”, de exemplu. Și deodată mi-am dat seama - precis urma să mi se dea un premiu pentru Cartea cea mai mică publicată vreodată!
Însă am primit Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, iar eu m-am trezit mai emoționată decât anticipasem. Fiindcă „Simfonia animalieră” este o carte scrisă în ultima vară petrecută la Sibiu, când știam că voi pleca de acolo, când nu voiam să plec de acolo, este o carte impregnată de Sibiu, în poveste sunt locuri inspirate de teatrul și filarmonica de acolo, sunt străduțele lăturalnice de acolo, sunt merele fierbinți căzute pe trotuarele de acolo. Acum știu că acolo este aici și oriunde m-aș duce, dar atunci mă temeam că plecând le voi pierde pe toate.
Au fost zile splendide la Sibiu, cu hoinăreli kilometrice pe vechile drumuri, pe străzi, în parc și în pădure, departe, iar ploaia care căzuse două zile fără încetare a ajutat tot ceea ce mi s-a ivit în cale în ziua luminoasă și verde a plimbării, dar despre asta într-un episod viitor sau niciodată.
Mulțumesc.
Juriul: Mircea Braga - președinte, Andrei Terian, Dragoș Varga, Gh. Manolache, Dumitru Chioaru.
Președintele filialei USR Sibiu: Rita Chirian.
(Foto: Apus pe Strada Centumvirilor)
24 iunie 2015
SVJS
Era o astfel de zi.
Deocamdată e de parcă aş creşte un pui de pasăre într-o cutie de pantofi.
Aici însă s-ar putea deschide o paranteză uriașă, în care ar încăpea o explicație banală, fiindcă pregătitoare ar fi întreaga mea singurătate din anii aceia, despre care probabil că vorbeam cu Olga atunci, așteptând o apă să fiarbă, de la prima mea angajare, de la plecarea părinților, anii strâmți și plictisitori de la biroul de proiectare și anii de ocnă cu zile alungite în noapte de la ziarul de provincie care scotea mințile din noi și ne lăsa lați la capătul zilei, în camerele noastre pustii, în acele locuri numite case, unde nu aduceam pe nimeni niciodată, unde doar sâmbăta răsuna muzica dintr-un casetofon Sony, iar motanul de rasă cumpărat din spaima de șoareci se lăfăia ca o omidă pufoasă la soare, în sfârșit cocoțat pe mult râvnita balustradă a balconului, vânând din priviri vrăbii și porumbei, înconjurat de flori neudate cu zilele, care oftau în ghivece crăpate de lut, încercând laolaltă să-și scoată pârleala, flori și motan, și deasupra cărora se uscau în diminețile de duminică rufele mele spălate de mână, picurând muzical pe pânza decolorată a șezlongului ce purta urma trupului meu mărunțel, în timp ce un anumit generic de emisiune politică de la vreun televizor care răzbătea din vecini îmi amintea cu groază spre prânz că se apropia – iarăși, iarăși – începutul unei zile de lucru – duminică nu mergeam la redacție decât după-amiaza.
Poveștile miilor de zile trecute au înflorit și-au dansat pe sub paharele verzi ale candelabrului stins din sufragerie, niște iele despuiate și rele vorbind încălecat, rotindu-se haotic. În seara aceea, târziu, Ivan a pornit spre casă pe două cărări, neștiind ce să facă cu toate acestea, și alungând despletitele, zicându-le mâine, e și mâine o zi, sau mai degrabă poimâine, și ielele râdeau, și ielele se roteau, fiindcă deși ei legaseră bine pachetele și le duseseră pe toate la loc, poveștile prinseseră viață, și ce mai viață prinseseră, și mergând așa pe jos către casă Ivan auzise pe cineva zicând ia uite și la ăsta cât e de beat așa dis-de-dimineață și, ce să vezi, chiar era dimineață, dar când plecase de la Titus și pe unde umblase, dar cât rătăcise și pe unde rătăcise, uite că era dimineață și dintr-odată îl strângeau foarte tare pantofii. Și brusc s-a făcut iarăși noapte, ielele s-au cuibărit într-un crâng indigo crescut dintr-odată în jurul patului lui Ivan. O vulpe a străbătut un luminiș, s-a auzit un geamăt și-un hohot de râs. Un calendar a căzut dintr-un cui, căzuse și cuiul, lăsând în perete o gaură cu margini neregulate. Iar de a doua zi, care numai a doua nu cred că a fost, Ivan s-a încumetat la treabă. Prea credincios, al dumneavoastră, a zis. Și a pornit, spre a nu se mai întoarce niciodată de unde plecase.
(SVJS, fragmente dintr-un volum în lucru)
22 iunie 2015
Cărțile verii la Radio România Cultural
Simfonia animalieră, în propunerile de la „Votează cartea verii la Radio România Cultural”, aici.
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..
(din înțelepciunea animalieră)
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..
(din înțelepciunea animalieră)
19 iunie 2015
Ferestre, cotloane, uși, plecări
Era o astfel de zi.
Poate că locul este aici, acasă, nu altundeva, doar înapoi către tine, în casa unde cîndva au trăit și-au murit scriind și turuind la telefon jurnaliști, unii cu funcții înalte, și unii vorbind, ca și ai tăi, alte limbi. Aici, unde te-a adus să locuiești întîmplarea, trebuie făcut ce n-au făcut alții, trebuie renunțat pînă la capăt și ales coasta asta uscată, unde trebuie așteptată ploaia și-atît, doar cu un sac gol la picioare și orizontul ascuns de coroana încă deasă a copacilor, vara.
Pînă și cei mai apropiați nu au cum să priceapă că vrei înapoi, dincolo de toate acelea, cînd ai făcut și ai dres, nu au cum dacă tu taci, dacă tu surîzi, dacă tu nu faci decît să refuzi și să spui cu jumătate de gură lăsați.
Povestea gonește către final sărind peste miez. Însă toată bucuria și jalea se sparg cînd orice altceva decît florăreasă, decît mercerie, decît coastă de deal. Îți trebuie o noapte întreagă ca să alungi vîlvătaia de argumente din minte - știu, știu că o faceți cu drag și cu poftă, dar viața nu începe așa, așa viața se termină. But with a whimper ea poate începe; în șoaptă, în icnet, cu un pocnet infim, o răsuflare de bob de floare care se străduiește să scoată o primă petală, chircită ițindu-se, cu spaimă ițindu-se, dar indiferentă la orice altceva în afară de aer, de spațiul din jur.
15 iunie 2015
Scrisori către Vera
Astăzi am încheiat de tradus Scrisori către Vera, scrisorile lui Vladimir Nabokov. Din 15 octombrie în 15 iunie am petrecut, probabil, cele mai frumoase opt luni dedicate traducerii unei cărți.
Volumul cuprinde toate scrisorile lui Nabokov către Vera, din 1923 până în 1976. Scrisorile au fost publicate pentru prima oară în toamna anului trecut, fiind traduse din limba rusă şi editate de Olga Voronina şi Brian Boyd, volumul alcătuit în limba engleză fiind așadar singurul existent, prima și unica ediție. Am convingerea că această carte nu ar fi existat fără mintea sclipitoare și dedicarea totală a lui Brian Boyd. Cine a citit cele două volume colosale ale sale, „Vladimir Nabokov: Anii rusești” și „Vladimir Nabokov: Anii americani”, știe cam ce fel de cărți poate să scoată Brian Boyd și în ce fel i-a fost el dedicat lui Nabokov - operei, vieții. Scrisori către Vera este, în mod limpede, un volum marca Boyd. Avem aici mult mai mult decât scrisori lângă scrisori, este o imensă muncă de cercetare, de pus laolaltă, de scos din Arhiva „Vladimir Nabokov” de la Biblioteca Publică din New York, din arhiva Bibliotecii Congresului din Washington sau din colecții private, precum și din înregistrările audio ale lui Boyd cu Vera citind din scrisori devenite între timp de negăsit, înregistrări realizate pe când lucra la biografii - documente unice. O echipă impresionantă a lucrat efectiv la realizarea cărții (o carte fără seamăn, în care rusa și engleza conviețuiesc, nu ca nicăieri, ci întocmai ca în viața lui Nabokov), lista de mulțumiri de la final îi include pe Dmitri Nabokov - care a susținut apariția cărții până la moartea sa, din 2012 - și pe o serie de asistenți ai acestuia, puși cu generozitate la dispoziție. Prefețele, anexele, notele, capitolele despre rebusurile și ghicitorile incluse în scrisori ocupă un spațiu amplu, aproape egal cu al scrisorilor.
Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot citi cartea asta și să vin pe urmele lui Brian Boyd și ale Olgăi Voronina, transpunând în română scrisorile și notele darnice. Volumul o să apară în limba română, la Editura Polirom, cu exact aceeași structură ca și originalul, nu se va pierde un rând.
Întâlnirea cu Nabokov în scrisori, de la 24 de ani până în penultimul său an de viață, este emoționantă și confirmă fiecare fațetă umană pe care i-o puteam intui prin lectura cărților. Aș prefera să nici nu vorbesc despre carte - dacă aș începe, unde m-aș opri? Cititorul iubitor de Nabokov să fie pregătit să primească un dar, către toamnă. O carte care dă pe dinafară de dragoste - pentru Vera, pentru micul Dmitri, pentru copii, animale și plante, păsări și fluturi, litere și cuvinte, jocuri și joacă, apusuri, nori, stropi de ploaie, lumini, culori și nuanțe.
Cifre - detalii personale:
Opt luni de tradus. Un milion patru sute de mii de semne.
Al optulea volum de Nabokov pe care îl traduc.
Totalul traducerilor mele din Nabokov:
2.630 pagini de carte; 4 milioane de semne și un strop.
Dragostea, de nemăsurat. Tristețea, așijderea.
„Ieri, după călătoria la țară m-am dus, pentru că mă plictisisem îngrozitor, la cinema și m-am întors pe jos – am mers mai mult de o oră și m-am culcat pe la opt. Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.
(...) Te iubesc, draga mea. Încearcă să fii veselă când mă întorc, (dar te iubesc și când ești demoralizată). Dacă nu ați fi fost voi doi – am simțit asta foarte limpede – aș fi plecat soldat în Maroc: apropo, există în munții de acolo un lycaenid de basm – Vogelii Obthr. Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”
(Nabokov, noiembrie 1942, în America)
9 iunie 2015
Legături
Perioadele depresive sunt cele de luciditate feroce - cele în care știi, în care lipsa de sens nu mai valsează făcând piruete de vorbe și presupuneri în jurul copacilor, ci ți se postează în față, cu picioarele bine înfipte într-un pământ înghețat. Dar astăzi, la capăt de furtuni, cu șapte capete colorate de nori răsfirați la apus și speranțe ușor imbecile, nimic de felul acesta. Prin parc, din fiecare detaliu începe o poveste. Merg dinspre miezul Cișmigiului spre intrare. Peste tot, începuturi. Un copil blond pornește în fugă pe alee, scăpat din mâna mamei de cum a intrat în poveste. Din urmă, mama cu pas șleampăt și voce spartă îi strigă: ”Stai, stai! Chem poliția. Poliția, să te amendeze și să-ți ia banii de lăptic!” Și mai aproape de intrare, un tată pakistanez strigă după fetița care fuge: „Slo', slo', Tami, slo'”. Iar după ce ies, când calc iar pe asfaltul încins, de miez parazitat de oraș, unde-s coșuri cu cireșe, gablonțuri țigănești și primele buchete de levănțică, știu cu precizie că trebuie să existe o legătură, o legătură semnificativă și dureros de directă, între acești doi copii și bărbatul cu păr alb care se plimba mai devreme, undeva prin mijlocul mai sălbatic al parcului, târându-și vag un picior, arătînd fără să vrea în dreapta cu bărbia paralizată într-o grimasă, și care purta un tricou alb cu lauri albaștri: „Best Dad of the Year!” Pentru asemenea legături, plutind peste tot împrejur, mai merită să încerci să scrii, poate, o poveste.
31 mai 2015
Foc palid - despre monștrii alungați pe fațada unei catedrale
Palide reacții la Foc palid, nimic nou sub soare, se știe că la noi se scrie extrem de puțin despre cărțile traduse.
O bucurie. Merg la bibliotecă să îmi aleg ceva, altceva, dar prima carte care îmi cade sub priviri este Pale Fire, o ediție pe care nu o știam, din Everyman's Library, 1992 - cum să o las acolo? Cu sublinieri și colțuri de pagină îndoite pe ici, pe colo, semne care trebuie descifrate cu plăcere frățească. Încîntarea vine însă din Introducerea lui Richard Rorty.
„Vladimir Nabokov a scris cărți care nu au semănat deloc cu ale altora, și rareori acestea au avut parte de cronici bune”. Foc palid a fost declarat ba „ilizibil”, ba o ciornă. Au trecut treizeci de ani - în momentul în care scrie Rorty textul introductiv, sînt deja peste cincizeci acum - și abia acum devine clar că Pale Fire este o carte care rămîne.
Cît de greșit a fost - și încă este - înțeleasă Lolita, cît de mulți ochi și cîte guri pe Humbert, cînd personaj esențial e copila, cînd miza este în chinul și salvarea ei - ei bine, aproape la fel și cu Foc palid, unde rarisim se deschid ochii pe Hazel, fiica lui Shade. Shade, poetul care caută cu disperare acea „speranță vagă” că ea mai există undeva, că există adică o lume de dincolo, altfel, altcumva, undeva, cîndva (de unde chiar se vor strecura mesaje, mesaje...). Asta e miza cărții, la fel cum Gradus este personaj principal, uitat de cititori la prima vedere în Umbra lui Shade și a lui Kinbote. Moartea fiicei, care se sinucide scoborîndu-se în apele întunecate ale unui lac după o întîlnire nereușită și complet nevinovată, o fată mai grăsuță, inteligentă, sensibilă și problematică, acolo e adevărata miză a cărții, de acolo începe totul și tot acolo se va termina, dacă mai putem folosi aici cuvintele „a se termina”.
Despre accentul bizar, grăbit pus pe monștrii creați de Nabokov, și nu pe victimă, adevăratul personaj principal, scrie Rorty în binefăcătoarea-i Introducere. Iată un citat splendid dintr-un interviu de-al lui Nabokov. Întrebat de cruzimea și perversitatea din cărțile lui, VN spune: „Nu știu. Poate. Unele dintre personajele mele sunt, fără îndoială, destul de monstruoase, dar nu îmi prea pasă, ele sunt în afara sinelui meu lăuntric, așa cum sînt monștrii îndurerați de pe fațada unei catedrale - demoni plasați acolo numai pentru a arăta că au fost expulzați. De fapt, eu sunt un blînd domn în vîrstă care detestă cruzimea.”
Cartea de la Everyman's Library este unul dintre cele 250 de volume care au fost distribuite în școlile de stat din Anglia. Iar eu mă gîndesc cum să fac să devină a mea pentru mai mult de aceste trei săptămîni.
Bonus, pentru deslușit bizarele construcții complexe ale romanelor lui Nabokov, care nu pot fi înțelese decît luate iar și iar de la capăt, și văzute, în sfîrșit, ca ansamblu. Zilele trecute am tradus ce spune Nabokov într-o scrisoare către Vera, iunie 1939: „Mi-a fulgerat în minte o nouă teorie a creației literare (...): nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-o dată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărții (pagini, rânduri și așa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat.”
În acest peisaj arid de la noi, două texte interesante despre Foc palid: Ioan Stanomir în LaPunkt și Dana Pîrvan-Jenaru în Observator cultural.
O bucurie. Merg la bibliotecă să îmi aleg ceva, altceva, dar prima carte care îmi cade sub priviri este Pale Fire, o ediție pe care nu o știam, din Everyman's Library, 1992 - cum să o las acolo? Cu sublinieri și colțuri de pagină îndoite pe ici, pe colo, semne care trebuie descifrate cu plăcere frățească. Încîntarea vine însă din Introducerea lui Richard Rorty.
„Vladimir Nabokov a scris cărți care nu au semănat deloc cu ale altora, și rareori acestea au avut parte de cronici bune”. Foc palid a fost declarat ba „ilizibil”, ba o ciornă. Au trecut treizeci de ani - în momentul în care scrie Rorty textul introductiv, sînt deja peste cincizeci acum - și abia acum devine clar că Pale Fire este o carte care rămîne.
Cît de greșit a fost - și încă este - înțeleasă Lolita, cît de mulți ochi și cîte guri pe Humbert, cînd personaj esențial e copila, cînd miza este în chinul și salvarea ei - ei bine, aproape la fel și cu Foc palid, unde rarisim se deschid ochii pe Hazel, fiica lui Shade. Shade, poetul care caută cu disperare acea „speranță vagă” că ea mai există undeva, că există adică o lume de dincolo, altfel, altcumva, undeva, cîndva (de unde chiar se vor strecura mesaje, mesaje...). Asta e miza cărții, la fel cum Gradus este personaj principal, uitat de cititori la prima vedere în Umbra lui Shade și a lui Kinbote. Moartea fiicei, care se sinucide scoborîndu-se în apele întunecate ale unui lac după o întîlnire nereușită și complet nevinovată, o fată mai grăsuță, inteligentă, sensibilă și problematică, acolo e adevărata miză a cărții, de acolo începe totul și tot acolo se va termina, dacă mai putem folosi aici cuvintele „a se termina”.
Despre accentul bizar, grăbit pus pe monștrii creați de Nabokov, și nu pe victimă, adevăratul personaj principal, scrie Rorty în binefăcătoarea-i Introducere. Iată un citat splendid dintr-un interviu de-al lui Nabokov. Întrebat de cruzimea și perversitatea din cărțile lui, VN spune: „Nu știu. Poate. Unele dintre personajele mele sunt, fără îndoială, destul de monstruoase, dar nu îmi prea pasă, ele sunt în afara sinelui meu lăuntric, așa cum sînt monștrii îndurerați de pe fațada unei catedrale - demoni plasați acolo numai pentru a arăta că au fost expulzați. De fapt, eu sunt un blînd domn în vîrstă care detestă cruzimea.”
Cartea de la Everyman's Library este unul dintre cele 250 de volume care au fost distribuite în școlile de stat din Anglia. Iar eu mă gîndesc cum să fac să devină a mea pentru mai mult de aceste trei săptămîni.
Bonus, pentru deslușit bizarele construcții complexe ale romanelor lui Nabokov, care nu pot fi înțelese decît luate iar și iar de la capăt, și văzute, în sfîrșit, ca ansamblu. Zilele trecute am tradus ce spune Nabokov într-o scrisoare către Vera, iunie 1939: „Mi-a fulgerat în minte o nouă teorie a creației literare (...): nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-o dată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărții (pagini, rânduri și așa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat.”
În acest peisaj arid de la noi, două texte interesante despre Foc palid: Ioan Stanomir în LaPunkt și Dana Pîrvan-Jenaru în Observator cultural.
27 aprilie 2015
Simfonia în imagini
Azi, pe TVR 2, la „Cartea cea de toate zilele”, Cezar Paul Bădescu despre „Simfonia animalieră”. Una dintre cele mai frumoase emisiuni făcute vreodată despre o carte de-a mea. Trei scurte filme cu arici, flori, ciuperci și picături rupte din carte, alături de un comentariu foarte bun.
„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.
http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368
„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.
http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368
24 aprilie 2015
Două minute - Simfonia animalieră
Dan C. Mihăilescu vorbește azi la „Omul care aduce cartea” despre ”Simfonia animalieră”, efervescența lui mă bucură și mă emoționează ca de fiecare dată. În două minute și jumătate, DCM spune despre simfonie multe rămase nespuse. Pe obsesia scrierii, cîndva, cumva, a unei cărți simple, frumoase și clare, ca o violetă presată între două felii groase de gheață, alunecă binefăcător comparația cu fulgul de nea. Iar mama-regină-bijutieră din noua poveste tresare la „lucrătură de orfevru”.
Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.
Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.
Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.
Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.
21 aprilie 2015
Vîrtejul
Dezolarea acestor dimineți, împletită cu izbucnirile feroce și penibile de fericire - fericirea că nu trebuie să fac nimic, că nu trebuie să afirm nimic, că aici nu există nimic din ceea ce dincolo.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.
18 aprilie 2015
Din lanț
Degeaba fac mii și mii de planuri cînd mă apropii de capătul unei traduceri. De-acum știu: primele zile libere aduc cu ele deruta unui cîine scăpat din lanț. Merg aiurea pe străzi, nu știu încotro și de ce să apuc. Sfîrșesc mizerabil, trîntită pe-o parte, cu urechile acoperite, străduindu-mă prea din greu să prind un capăt de muzică, un fir de poveste, o logică și un sens în tot ce e-n jur - asta incluzînd ce e-n mine, în jurul miezului meu. Și nu trebuie decît așteptat, știu, dar ce aștepare oribilă este în lumea asta din care nu mai pricepi aproape nimic, aproape nimic nu pare funcțional, adevărat, tot adevărul și tot sensul par să fi rămas acolo, în lumea străină din care abia ai ieșit și care, ce oroare, deodată nu mai există.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.
11 aprilie 2015
Învieri
Deși nu am încă vârsta condorului – cel mai bătrân locatar de la zoo care mi-a devenit personaj în ultima povestire, scrisă săptămânile trecute – pot spune că, la vârsta mea, deja știu: orice cumpănă, orice încercare majoră, orice moment din care ți se pare că n-o să mai ieși întreg se dovedește a fi, în cele din urmă, exact punctul bun de cotitură, cel care te va face să închizi uși, să deschizi uși. N-am vorbit despre încercările astea în povestirile mele, țin departe de proză saloanele de spital, tumorile, dramele reale. A fost o primă cumpănă majoră pe la douăzeci și șapte de ani, mă legănam pe un pod când medicii tot ridicau din umeri, dar am scăpat, și am schimbat totul: am renunțat la ceea ce lucram, am uitat de facultatea absolvită, am luat-o absolut de la zero. Dacă tot mi se dădea să trăiesc și, mai ales, să pricep că sunt vie, nu mai merita trăit ca înainte. Apoi, când nu mă așteptam deloc, acum vreo cinci ani, iarăși ceva foarte asemănător. Acum, ce să mai schimb? Deja lăsasem la sol atâția săculeți cu balast. La ce să mai renunț? Și am găsit și acum. Am debarasat ce se putea debarasa. Și tot așa, tot așa, și îmi spun că atunci când simți că te bagă ceva în mormânt – boală, tumoare, depresie, iubire strivită – e bine să știi, dar chiar să știi, că asta te va învia. Trebuie doar să aștepți, atunci când pare că nu mai e nimic de așteptat și când simți că răul nu va mai pleca niciodată. Dar vine, inevitabil, o dimineață în care e soare înainte ca soarele să fi răsărit, o dimineață în care vezi un colț de tavan și el e mai albastru ca oricând, și o voce îți spune că pasărea rea a plecat, încă o dată. Nu trebuie decât să aștepți, eventual să faci un pas înapoi, deloc înainte.
(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)
(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)
6 aprilie 2015
Luni
Dacă vei alege să mori:
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.
1 aprilie 2015
Violeta
Oboseală materializată în amețeli violente, în dureri de cap care țin câte două zile. Muncesc ca să alung depresia, dar dacă oboseala asta cruntă nu este o urmare a depresiei, ci e pură, „simplă” oboseală? Un soare teribil, sub care mă clatin cam ca în 2012, când mă lăsase lată B.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)