Ceața de Crăciun

Ceața de Crăciun, spre Delta Văcărești.

Ce bucurie să vezi o rață mandarin plutind pe Dâmbovița, liberă, perfectă, fără urmă de aripă tunsă, deci nu evadată din vreun țarc, din vreun parc, fericită fără să știe că e fericită. Astăzi, așa.

(Foto: VDN)

Globul de Crăciun

Nu există „presiunea de a fi fericit” de Crăciun - e o oroare să spui vai, acum când toată lumea se bucură, să ne gândim la cei singuri, să ne gândim la cei care nu se pot bucura și care resimt presiunea impusă de goana... Fiindcă doar un schimonosit de ocazie se poate prăbuși sub ridicola, superficiala, atât de trecătoarea zarvă comercial crăciunardă, atât de ușor de ignorat, atât de ușor de dat la o parte - alte străzi, alte alei. Când ești singur, dar cu adevărat singur, când cu adevărat e durere pe fiecare stradă și la fiecare colț, zi de zi, noapte de noapte, lună de lună, timp îndelungat, nu la final de decembrie, devine ușor de ignorat chiar durerea, consoarta. Și te trezești fluierând ușurel, aproape nepăsător, cam cum o îndemna Cehov pe Olga când îi spunea cum să interpreteze rolul personajului care s-a obișnuit să și le ducă pe toate... Doar un om cu toți cozonacii pe masă o să spună, ștergându-se ușurel la botel și punându-și deoparte șervetul, să ne gândim, vai, la cei singuri, acum, în aceste momente, la cei bolnavi, la săraci. Găunoasă judecată. Ei, adevărații singuri, bolnavii, săracii, ologii la trup sau la suflet, ciuntiții, neîntregii, cei ce-au pierdut pentru a nu-și mai găsi niciodată, cei ce-au găsit acolo unde n-au știut căuta înainte, ei nu se pot întrista la veselia nătângă a altora, la optimismul debil, la zornăitul de metal și de plastic, ei nu văd din toate astea nimic, ei nu văd în toate astea nimic, ei se vor uita în lumina lor tainică, se vor uita la vreo pasăre, se vor uita la vreo balegă, se vor uita la vreo tufă, se vor scotoci în gunoiul de aur, își vor adulmeca miejii, miesmele proprii, își vor face o cruce și vor fi nespus de fericiți că încă respiră.

Crăciun fericit, rătăciți!

(Foto VDN)

Înainte de Crăciun

Traduc o carte pentru copii - grozav de frumoasă și consistentă, pentru copii răbdători - și chestia asta îmi dă o stare foarte bună, cred că potrivită Crăciunului. Mă gândesc la primele cărți, cele dinainte de a ști să citesc, cele citite de mama la culcare, mă gândesc la o carte groasă de basme nemțești, din care cădeau în pat firimituri de hârtie gălbuie, ca dintr-o napolitană, mă gândesc cum se spune că noi, cei care citim cu plăcere, cu dependență, cu foame, o facem fiindcă plăcerea asta de-acum e asociată cu plăcerea de-atunci, de când eram mici, cu apropierea mamei, cu glasul ei seara, cu felul în care cădea poate lumina, cu felul în care ne mirosea perna, nu știu... Și mă gândesc la copiii care, poate, cândva, vor dezvolta dependențe plăcute după ce mamele lor le vor citi cartea asta, la anul...

***

Tata cumpără un brad și îl așază pe balcon, e legat bine cu sfoară, noi îl pipăim, îl adulmecăm, dar nu îl vom putea monta și împodobi decât a doua zi, în ajun, chiar pe 24, și globurile vor fi toate de sticlă, aceleași de anul trecut, poate doar două noi-nouțe, o casă, un om de zăpadă, suntem în anii '70 și ferestrele-s aburite, mama rotește cu lingura de lemn într-o oală, într-un sertar la care n-ajung trebuie să fie ascunse bomboane de ciocolată în formă de nucă. Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți.

***

Mi-am pus astă-vară la ușă o colocazie, un filodendron și un ghiveci în care hibernează trei bulbi de gloxinii. Acum vreo două săptămâni, vecinul a sunat să-mi mulțumească, nu înțelegeam pentru ce. La ușă mai apăruseră trei ghivece: un trandafir japonez, un cactus și-un copăcel splendid, al cărui nume din păcate nu-l cunosc - plantă de import. L-am lămurit greu, fiindcă nu prea aude: nu le-am pus eu, nu le-am pus eu. Atunci cine, cine? Nu știm nici acum. Le ud, le vorbesc, o duc bine, dar uneori, când vin din plimbări și mă opresc un pic lângă ușă, cât să-mi caut cheia, mi se pare că le aud mieunând. Așa, ca de-un dor de stăpân.

Plimbări

Era o astfel de zi.

Animaliere la radio

Astăzi, în emisiunea „Orașul vorbește” a Ioanei Bâldea Constantinescu, de la Radio România Cultural - despre Simfonia animalieră, Hibernalia, traduceri și tot ce-am avut noi poftă să mai povestim.
Emisiunea întreagă este arhivată aici (ca să o puteți asculta, stingeți transmisia live din studio, din căsuța cu video, care pornește automat), iar întâlnirea noastră este în ultima jumătate de oră, începe la minutul 197.

SVJS - fragment

Iar altădată, mergând pe stradă, de multe ori mergând singură pe stradă, și acolo, și aici, am scris în gând toate acestea, le-am scris și rescris, și poate că de aceea nu le-am uitat, sau poate că de aceea am impresia că nu le-am uitat, cum se întâmplă atunci când repeți ceva la nesfârșit, și de aceea poate că totul mi se pare perfect așezat, aici, în memorie, chiar dacă greșit așezat, sau chiar dacă praf așezat peste toate, sau poate corect așezat, dar mult prăfuit, sau poate strâmb așezat, indiferent dacă prăfuit sau deloc prăfuit, fiindcă de la bun început nu înțelesesem ce trebuia înțeles așa cum trebuia înțeles, sau poate că nici corect, dar nici strâmb așezat, și nici prăfuit, și nici șlefuit la nesfârșit, ci pur și simplu lipsind, toate acestea, deși prezente, lipsind, așa cum lipsesc literele dintr-un cuvânt pe care-l rostești de prea multe ori, până se golește de toate. Toate, toate, toate. Toate. Și nu neapărat literele, deși poate și ele, dar vreau să spun sensul, vreau să spun miezul, deși nu vreau să spun, fiindcă din suflet o spun că nu mai vreau să spun nimic, nici spus, nici gândit, nici rotit, nici șlefuit, nici disecat, nici pipăit, nici nimic, vreau să mă pot plimba și eu ca oricine, fără să mă mai gândesc la toate acestea, dar ce-aș fi atunci, te întreb, ce-aș mai fi eu atunci, și ce crezi că sunt eu acum, dragostea mea, adică mai crezi tu oare ceva, te mai gândești tu vreodată la mine, adică, chiar stai să te gândești, și dacă da, cum, și dacă nu, cum de ai reușit, poate că ești doar foarte bătrân, sau poate că eu îți par tot mai bătrână, copilul tău a obosit, copilul tău începe să încărunțească, îmbătrânim, Grivei, da, o dată ai zis ceva despre asta, nu doar o dată, ah, nu o dată ai zis. Vezi, eu, spre deosebire de tine, dacă pot spune că eu spre deosebire de tine ceva, sunt obosită, atât de obosită de toate acestea, de toate, adică, acestea, încât dacă e să scriu o poveste, ea trebuie să fie o poveste și-atât, o poveste cum sunt poveștile, nu o ocnă, și nu o roată, nu un bici, nu o cușcă, și nu o pedeapsă, nu o dare de seamă, nu un act notarial, nu un testament, nu o declarație, nu un reportaj, nu o confesiune, nu o mărturisire, ci o poveste, ah, o poveste cum sunt poveștile, o poveste care să bucure, dacă să bucure trebuie o poveste, sau o poveste care să întristeze, dacă să întristeze trebuie o poveste, sau o poveste care să incite, sau să excite, sau să uimească, să îngrozească, să topească, să trezească, să trezească un om, sau un oarece simțământ, sau un oarece simțământ într-un om, dacă asta se presupune că trebuie să facă poveștile, și nu știu dacă se presupune, dar unele fac, iar altele nu, și totuși rămân și acelea povești. Povești și povești, ca și noi, cărora ni se zice că oameni. Dar noi nu, noi nu putem fi personaje. Indiferent ce mi-ai zice.
Să fie castel, să fie prințesă, să fie regi și regine, câini dacă vrei, papagali dacă vrei, dacă vreau, păsări dodo să fie, oameni și șoareci în fiece sân, și un cufăr mare așezat peste toate, cu gura apăsată zdravăn în jos.
Să-mi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, rașchetate la sânge.
Să-mi țin povestea nou-născută de picioare, cu capul în jos. Să fie nunți, să fie și înmormântări, o foaie albă peste grimasa sau zâmbetul meu.
Pot să scriu și pot să nu scriu. Pot să public și pot să nu public.
Însă nimic nu mă poate împiedica să îmi amintesc. Asta, adică, nu pot să nu fac.
Doamne, de n-aș ajunge ca Olga.

(SVJS, fragment, vocea Mirandei)

Nu

Ferească Dumnezeu să refuzi un premiu cât de mic în țara asta.
Cândva pe la finalul verii, când făceam duș și îmi săpuneam un picior, și eram îngrozită de gândul că va trebui să merg într-un loc unde n-aveam ce căuta, am simțit limpede că trebuie refuzat orice premiu pentru traducere. Fiindcă este o enormitate. Aș putea scrie un eseu cu explicații. N-are sens. E mult mai important ce simți, decât ce poți explica. Apoi m-am gândit că toate premiile trebuie refuzate - și pentru cărțile tale. Și aici se pot scrie eseuri. Dar, la fel, tot mai important e ce simți. Nu e vorba de cât de onorabil e un premiu. Nici de cât de corect a fost acordat. Nici de cât îl meriți tu sau vreun altul. E vorba de un soi de inadecvare a persoanei tale la premiu. Nepotrivirea ideii de premiu cu momentul tău, când ai scris sau tradus. Pe scurt, e o prăpastie acolo. Și nu sunt în stare să văd legătura între una și alta. Nu știu să explic, știu ce simt.
O să mărturisesc - o singură dată, într-o seară, am plecat foarte amărâtă de la o festivitate. Mă dusesem cu o vagă speranță și cu multă rușine că simt această speranță. N-am luat premiul - și, de fapt, nu-mi prea păsa de asta. Însă mi-a fost crunt de rușine afară, când traversam o fâșie înierbată, cântau greierii, și eu, ridicolă în rochie și pantofi, mă gândeam că juriul greșise, în loc să mă uit la firele de iarbă, cum fac în fiecare zi. O nominalizare și un premiu te scot din acel ceva de zi cu zi care e mai prețios ca orice. Scriu prost, fiindcă mă simt foarte prost. Oricum, de câte ori am refuzat ceva, mulțumind, și chiar recunoscătoare, s-a găsit cineva să mă înjure sau să-mi spună că am făcut „o mișcare isteață”... Singura mișcare isteață e, poate, că fac un pas înapoi, mai spre mine. Îi putem spune și egoism. Îi putem spune și autoprotecție. Acel afară mă înspăimântă, mă scoate din mine, mă aruncă în locuri unde n-am ce căuta. În tot cazul, cred că trebuie să ni se rezerve dreptul să refuzăm ceea ce este o eroare sau pur și simplu nu ni se potrivește, fără să fim ponegriți pentru asta. Nu este deloc așa de important.

Nimicuri

Stau în pat și mă gândesc că mă duc acolo unde aș vrea să mă duc peste o oră. Mă văd înaintând pe Victoriei, ajungând în piață, și de acolo, transpirată pe spate un pic, cam cât transpiră o sălbăticiune care simte miros de umanoid, deodată o cotesc și pornesc înapoi, pe bulevardul paralel, ca să ajung iarăși aici. Sunt deja iarăși aici.
Aprind veioza, citesc o poveste, apoi încă una și încă una. Sting lumina, ascult, nu există nimic pe lume mai bun decât asta.
Mi-e tot mai greu să merg în locuri aglomerate.

Am început să scriu H. în duminica ferestrelor albastre.
La Sibiu, odată, R. mi-a spus de cum am intrat în librărie, în loc de bună seara: ”Scrii!”. De unde știa? Se vedea, mi-a zis că se vede. Sclipeam ca un pom de Crăciun, dinăuntru, pe piele, prin ochi, sau poate prin gesturi, habar n-am. Se vedea. Tot astfel, mă uit la poza din duminica ferestrelor albastre și-mi zic mie: „Scrii!”. Notasem doar două rânduri pe un șervețel, o poezioară, fără nici o intenție să scriu mai departe, dar eram fericită de parcă dădusem de aur în noroiul din H. Purtam noroiul ăsta în tălpile bocancilor încă vreo șapte zile, până când chiar a început să se scrie povestea. Apoi a durat fix o lună, dilatată, enormă.

Scrisul pare imposibil, enorm, când nu scrii.

Traduc o carte splendidă, cu cuib și cu păsări. E de parcă mi s-ar fi mutat aici bradul de la fereastra din Sibiu. Aș vrea să învăț să scriu o carte ca asta. Să învăț nu e cuvântul potrivit, dar altul nu știu. Să fur.

Condorul, câinele moscovit, lampioanele și veselia - am putea face cărți cu povestiri cerute pentru antologii care se amână sau se anulează. Dar ele nu pot sta împreună, nu pot nicicum să alcătuiască o carte. Sunt bomboane rostogolite sub birou. Le va lovi cândva un aspirator, cine știe când, cum, și ce se va alege de ele. Condorul mi-e cel mai drag din toate.

Mi-e foarte bine acasă.

Ieri mi-am cumpărat agenda care va fi jurnalul anului viitor. E mult mai mică și-i roșie. Îmi ajunge, nu scriu mai nimic, dar mă înviorează prezența ei pe birou. E mult mai mică, dar e roșie. E roșie, dar e mult mai mică.

De gândit la drumul de azi, cu bătrânul. Poate de scris o poveste. (Cum?)
De neuitat replica lui, cu lumina.

De analizat, dar neapărat cu o oarecare ușurătate, treaba cu dismorfia.


*** *** ***


[O zi splendidă în felul ei. Dimineața traduc un capitol dintr-o poveste. La prânz ies afară, vreau să mă duc după pește. În spatele magazinului Eva, un domn în vârstă mă întreabă, ezitant, foarte politicos, dacă pot să-l ajut să traverseze. Se dovedește, după niște pași, că de fapt nu vede. Îmi spune că uneori vede mai bine, „Dar azi e și ziua asta atât de întunecată”. De fapt, e un soare orbitor, cerul ireal de albastru, clădirile albe. Iar el crede că e o zi mohorâtă. „E soare!”, i-aș spune, dar tac. Și mergem, și mergem vorbind, până la capăt, la primăria din Amzei, la lift. Are 90 de ani. A fost economist. Cel mai înalt bărbat cu care m-am plimbat vreodată de braț. Când dau să plec, ochii mei văd cam tot cât ai lui, trotuarele-s vălurite, soarele-i negru. Suntem, de fapt, aproape la fel de singuri și orbi.]

Sărbători

Sărbătoare este când trimiți cartea - mică, nouă, nevăzută încă de nimeni - la editură, iar editorul îți răspunde în douăzeci și patru de ore, de prin cine știe ce loc de vacanță, cu un „Mi-nu-na-tă!” și-atât.

Sărbătoare este când ai o carte splendidă de tradus, și înaintezi în ea ca-ntr-un șotron într-o după-amiază lungă de vară, când n-a mai ieșit nimeni pe-afară. Sărbătoare este când cartea de tradus e cu cuib și cu ouă, cu un boboc care nu are glas, într-o familie unde toate păsările strigă mândre și tare, cu glas de trompetă.

Sărbătoare este când nu poți să adormi la gândul că povestea ta - scurtă, intensă, venită cine știe de unde și cum tocmai acum, când căutai cu îndârjire o altă poveste, tu având numai glasul, nu și personajul, dar tot căutând uitai chiar să cauți, și atunci începea să se scrie din tine direct, continuu și teribil de greu, zi de zi - povestea asta ți-e cel mai crunt lucru frumos pe care ți l-ai scris vreodată. Și iată, atunci când ai încetat să cauți ai găsit etc., o, câtă dreptate avea.

Sărbătoare este când somniferele - luate nu pe fond depresiv, ci al unei insomnii de cristal devenită pură obișnuință - îți dau spre dimineață niște vise ramificate, adânci, colorate, bizare în forfota lor atât de deplasată aici, și te trezești cu senzația că locul acesta e deja populat, că viața deja a început, un pic înainte să pui tu piciorul în papuc, tot astfel cum după va merge frumușel mai departe - cu fragi înfloriți prin luminișuri necălcate de om, cu oameni departe de luminișuri unde înmuguresc fragii.

H. îmi este cea mai prețioasă dintre cărțile mele.

Nimicuri

Data trecută, femeia fără casă striga după un amic vagabond: „Hei, cunoști și tu pe cineva care să aibă pe cineva unde să fac și io o baie?” Acum, femeia fără casă vorbește singură. De fapt, vorbește singură în urma doamnei cu cățeluș: „Ei, dacă l-aș avea io, și dacă aș putea, io i-aș face papuci din ăia să meargă cu ei în picioare, și șapcă, și vestă, așa, să-i ție de cald”.

Pentru prima oară în viață am văzut ce înseamnă să poți să stai să te ocupi zi de zi doar de scris. Niște luni ireale, șnururi cu vechiul SVJS și noua H, nici acum nu pricep din ce copac mi-au căzut. O să mă uit în urmă când o să fiu sufocată de pagini de tradus și de cifre și-o să mă întreb, sprijinind ziduri: Hei, din ce copac îmi căzuseră lunile acelea atunci când căzuseră? Ei, dacă aș avea eu lunile alea, le-aș face și le-aș drege, să le țină de cald.

Aici norii trec foarte jos și pământul pare foarte departe, s-au înmulțit pescărușii, vine iarna, primele strigăte apar dimineața devreme în curtea interioară, când pun ibricul cu apă pentru cafea și încă nu mi-am spălat fața. Credeam că încă o să scriu la H la prima zăpadă.

Plimbări lungi, fotografii pentru coperte imaginare, pentru cărți care nu știu când și dacă o să apară.

Cel mai frumos lucru din plimbarea de seară - îmi spun chiar când îl privesc, să nu uit - este pieptul solid al unui teckel negru cu pete de foc, purtat de lăbuțele atât de scurte, atât de febrile, un pitic înaintând în întuneric pe bulevard, cu un stăpân și faruri în spate, cu toată lumea înainte, despicând vitejește trotuarul pe care-l cunoaște mult mai bine ca mine.
În aceeași seară, mai târziu, primesc o propunere de traducere, caut celebrul autor, îi găsesc fotografia: strânge în brațe un teckel negru cu pete de foc.

La capătul cărții mele albe, cu titlu alb, o să traduc cartea unui autor cu numele alb, având personaj principal o pasăre albă. Nici nu se putea mai alb de atât.

H. la final

M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.
M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.

(H., fragment)


Ieri am terminat de scris H., o carte scurtă în patru părți, continuarea albă a unei povești verzi.

H. - fragment

Mă ridicam din pat. Mă uitam pe fereastră. Beznă groasă. Aprindeam o singură lampă, cea verde de lângă ușă, și mă gândeam că din afară această lumină din această fereastră, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsă în geam, imaginea hașurată de crengile mesteacănului, înconjurată de atâta întuneric, s-ar putea să pară frumoasă. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arăta de afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Și atunci mă speriam și stingeam. Tremuram pe sub pături. Mă încălzeam cu gândul că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată.
Nimeni, niciodată.
Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.
Și-apoi, diminețile!
Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plapumei albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, stacojiu. Indigo. Un fum palid.
Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.
Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.
Iarna orașul e mult mai departe.

(H., fragment,
carte în lucru)

Flori, fete, soți, soldați, cimitire

Where have all the flowers gone, long time passing?
Where have all the flowers gone, long time ago?
Where have all the flowers gone?
Young girls have picked them everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the young girls gone, long time passing?
Where have all the young girls gone, long time ago?
Where have all the young girls gone?
Gone for husbands everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the husbands gone, long time passing?
Where have all the husbands gone, long time ago?
Where have all the husbands gone?
Gone for soldiers everyone
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the soldiers gone, long time passing?
Where have all the soldiers gone, long time ago?
Where have all the soldiers gone?
Gone to graveyards, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Where have all the graveyards gone, long time passing?
Where have all the graveyards gone, long time ago?
Where have all the graveyards gone?
Gone to flowers, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?

Grădini

Dintr-o grădină în alta, și de-acolo în alta.

(Foto: VDN)

Alb

Era o astfel de zi.

Alba. Sau H.
Prima parte a celei de-a doua părți.

(Foto: VDN)

Lampa, globul pământesc, mușcata uscată - interviu

Cred că, dintre scriitorii pe care i-am invitat până acum la Sundays, ești prima care are un blog activ, fără pauze. Văd că din 2007, când l-ai făcut, ai scris constant. Din ce îmi amintesc eu de când aveam blog (încă din 2005, ha!), era un mod de a cunoaște oameni mișto, pe care îi citeai, care te citeau. Cum au evoluat relațiile cu prietenii bloggeri din 2007 până acum?

Mi-am făcut pagina de internet într-o după-amiază de toamnă – mi-o amintesc. A fost un gest de retragere, nu de expunere. De mers spre interiorul meu, nu către alții. Să explic. Eram spre finalul lui 2007, an foarte agitat în Sibiul care era Capitală Culturală Europeană. S-au întâmplat foarte multe atunci. Încă lucram ca jurnalist, scriam zilnic o pagină mare de cultură în Evenimentul zilei (exista ediția de Transilvania, tipărită), și una săptămânal în Suplimentul de cultură, consumam festival după festival, teatru, muzică, film, balet și, oricât ar suna asta de frumos, ajunsesem la o saturație, îmi doream mult să mă retrag, să fug, să îmi văd de viața mea și de mine. Și chiar fugisem, spre finalul verii, la festivalul Sziget, de la Budapesta, unde puteam să ascult muzică, să mă uit la Dunăre și la câini de bronz, să nu scriu articole despre nimic din ce vedeam și auzeam – „puteam numai să fiu”, ca să fur dintr-o ultimă carte tradusă… Atunci, pe final de an, cu spatele la toată agitația Sibiului, m-am închis în cameră și am scris câteva povestiri din Orchestra portocalie, apoi am început să traduc primul roman de Nabokov, Ochiul, fără să spun nimănui, și tot atunci mi-am făcut blogul. Era, deci, un pas spre interior, departe de forfotă, un buzunar personal, pe linia asta a retragerilor către mine, nu a expunerii publice. Nu am cunoscut alți oameni, nu m-am considerat niciodată un „blogger”, nici n-am înțeles ce se presupunea că înseamnă asta, refuzam invitațiile pentru „bloggeri”, indiferent pentru ce cauze erau întâlnirile – schimburi de cărți sau salvarea balenelor. Eu aveam o pagină unde adăugam notații personale, fotografii, încântată de locul ferit, doar al meu. Cântam în baie. Nu mă gândeam la alții, preferam și prefer să scriu fără să mă gândesc la un eventual cititor. Nici n-ar fi putut interesa pe altcineva un asemenea loc. Încă îmi place să am pagina asta a mea – care sigur că între timp s-a mai schimbat, a apărut un blogroll cu oameni pe care îi cunosc, îi citesc… Spre deosebire de Facebook, unde lucrurile-s de-a valma și ai senzația neplăcută că bagi degetele în ochii altora, aici e un cotlon cu o oarecare intimitate. Nu te caută decât cel care vrea să te caute. Nu te zărește nimeni din întâmplare, scrollând plictisit, nu îți lasă nimeni inimioare, felicitări, mulțumiri ridicole pentru accept însoțite de imagini-tort și animale animate… Nu mă dau în vânt după comunicare și socializare, notațiile mele nu incită la comentarii – însă, chiar și așa, sau poate tocmai de aceea, din pagina asta s-au născut aproape pe negândite două cărți.

Mi se pare că ce scrii tu sună foarte bine, oriunde ai scrie (în cărți, pe blog, pe facebook). Care o fi explicația? Talent, multe cărți citite, sensibilitate la nuanțe, la ritm?

Mulțumesc mult, ce pot să spun? Dacă ar fi să scotocesc acum după un răspuns, ar fi tot cel de la începuturi: cred că eu scriu fiindcă nu sunt un bun vorbitor. Am crescut într-o familie unde se vorbea destul de mult, iar glasul meu mic nu se prea auzea. Am devenit devreme conștientă de absurdul vorbitului. Am renunțat să încerc. Cel mai adesea, tânjeam după liniște. Acum, mi se pare că este un oarecare farmec într-o casă unde se vorbește pe multe voci. Dar a rămas nevoia mea disperată de liniște. Și jena cumplită, dătătoare de insomnii, de după întâlnirile în care mă pomenesc că vorbesc mult, cu poftă. Poate că prin scris compensez ce n-am putut spune în primii douăzeci de ani de viață, ceea ce nu pot spune de fapt nici acum, chiar nu știu. Mi-am dorit mult să cânt. Mi-a lipsit curajul de a sta singură pe o scenă – cu corpul ăsta, cu figura asta, expunând mutrele incontrolabile pe care le faci când deschizi gura, când lași să iasă sunete, emoții. Nu am putut cânta niciodată în fața cuiva. Scrisul pare, astfel, singurul concert convenabil, posibil. Tastatura poate că-mi este un surogat de instrument muzical. Lumina care licăre într-o bufniță de ceramică albă, pe marginea biroului, mi-e singurul reflector. Să cântăm. Nu ne-aude nimeni.

La Creative Writing Sundays vei vorbi despre stil. Ce puncte de discuție vei atinge? Să le facem deja poftă celor care vin.

Le-am cerut participanților să încerce să scrie o povestire scurtă în două moduri diferite. Mai întâi cu dialoguri, cât mai direct, iar apoi lipsită complet de dialog, curgător, cu mare grijă la stil, bine lustruită în detalii. Cele două, nu neapărat egale; să insiste dacă doresc pe varianta care li se pare mai potrivită. Aș vrea să le vorbesc despre cum un anumit subiect îți dictează tonul și stilul în care vei spune povestea. Despre cum e bine să stai să te gândești la toate acestea. O poveste poate fi spusă în foarte multe feluri. E important să nu te arunci să scrii pur și simplu, ci să decizi mai întâi cum vrei să o spui. Sunt foarte curioasă ce și cum vor scrie. Și dacă vor încălca tema cu bună știință. Dacă vor încălca tema sau vor încăleca hotarul. Sunt lucrurile care mă fascinează acum. Le-am recomandat niște lecturi din Beckett – trei proze scurte, dar și începutul romanului Watt. Au acolo niște indicii delicioase – sunt curioasă dacă le descoperă. Sunt curioasă și cum se descoperă ei pe ei înșiși. O să am și eu de învățat de la acești curajoși. Vin cu o oarecare teamă la întâlnire. Nu știu dacă am realmente ceva să le dau, nu o să țin discursuri, o să fac confesiuni. Sunt conștientă că vor funcționa modelele, dar și anti-modelele – iar asta e bine. Cred mult în forța anti-modelelor, e posibil ca și eu să fi știut mai întâi ce nu vreau să fiu, ce nu vreau să fac.

„Am urmat un liceu de matematică-­fizică şi o facultate tehnică în Bucureşti, deşi altele îmi erau pasiunile. Am renunţat la inginerie la scurt timp după terminarea şcolii, fiindcă prea eram nefericită – îmi doream doar să citesc, poate să traduc, poate să scriu. Primul pas a fost spre ziare – pe atunci, nu existau nici editurile de acum, nici toate aceste reviste culturale. În patru ani de condus o redacţie locală, am înţeles însă că jurnalistica e chiar opusul literaturii, duşmanul ei cel mai feroce. Nu implică nici imaginaţie, nici stil; ba chiar le ucide. Apoi, într­-o seară, mutată în noul oraş unde nu-­mi găseam locul, purtînd şi eu un nou nume, totul s-­a schimbat cînd am înţeles că, pentru a scrie ficţiune, nu trebuie decît să te aşezi şi să scrii. Să ai camera ta.” (interviu Observatorul Cultural) Ce contează mai mult dacă vrei să ajungi scriitor, perseverența sau talentul?

Oare poate să răspundă cineva?
Eu cred că e nevoie înainte de toate de un licăr interior, de o poftă, o patimă ca o sete, un gol, un dor de ceva. Iar acel ceva e pur și simplu o viață, o altă viață care se deschide când scrii o poveste. Este iluzia fermecătoare că spui, că ridici din cuvintele tale o lume, altfel inexistentă – asta ne sucește mințile și ne cheamă mereu spre poveste. Munca vine după acel licăr, dar este extrem de importantă. Să renunți, să te desprinzi de aici ca să fii prezent acolo. Să fii dispus să trăiești mai izolat. Să închizi ușa. Să șlefuiești îndelung la pietroi. Am văzut foarte mulți oameni talentați care nu își pot decupa acest timp, care nu înțeleg că trebuie pur și simplu să se rupă din goana de zi cu zi ca să-și facă locul și timpul de scris. Să muncească din greu. E un al doilea job, dacă vreți. Cere foarte multe din tine, uneori te halește de viu. Trebuie să fii dispus să te lași devorat. Am ieșit din ultima carte ca o fantomă.

De ce preferi să scrii proză scurtă? Doar știi că e mai greu și că se citește mai puțin!

E foarte posibil ca eu să fi început să scriu proză scurtă fiindcă veneam din zona jurnalistică. Oare primele mele povestiri, din volumul de debut, deși se opuneau cu poftă jurnalismului, nu erau înrudite cu reportajele (ca dimensiune, să zicem, poate și ca ritm al poveștii)? Niște anti-reportaje? M-am întrebat. În următoarele două volume de proză scurtă m-am îndepărtat tot mai tare și de temele inițiale, și de format. Am abandonat o anumită nuanță de senzațional care cred că se simte în primul volum – unde mă interesa neapărat subiectul, trebuia să se întâmple ceva, ceva special. Al doilea e complet diferit. La al treilea, Roșu, roșu, catifea, am căutat simplitatea stilului, și am găsit-o povestind despre copii, și am căutat ornamente mai sofisticate, și le-am găsit povestind despre bătrâni. Dar înainte de asta am scris un basm, iar apoi am scris Simfonia animalieră, care nu-s volume de proză scurtă, ci se plimbă pe o graniță alunecoasă, ca și cartea nouă pe care o finisez acum – un amestec de proză și narațiune în versuri. Îmi doresc să mai scriu proză scurtă, foarte scurtă. Dar, la fel de mult, îmi doresc să scriu o singură poveste lungă, foarte simplă și limpede, ușor de înțeles, aparent ușor de brodat, și cu un mare semn de întrebare ascuns în pădurea asta de lucruri simple și clare.

„Am început să traduc din Nabokov doar pentru mine, nici nu ştiam cine are drepturile asupra cărţii. Era iarna lui 2007, citisem “Ochiul” şi mă fermecase într-atât de mult un anumit paragraf, un paragraf magic, un moment de îndrăgostire – eu şi cartea – încât mi-am dorit să traduc volumul. Un gest de dragoste, un gest egoist. Şi m-am apucat, cu o imensă inconştienţă, şi am lucrat în taină, doar ca să văd dacă pot şi doar fiindcă simţeam o nevoie… Abia când a fost gata cartea, am întrebat în stânga şi în dreapta… ” (interviu Pandoras) Când e bună pentru om o imensă inconștiență?

Pe mine m-a ajutat; însă am avut noroc, cei de la Editura Polirom au câștigat chiar atunci drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov și mi-au primit traducerea, apoi mi-au dat și alte cărți de tradus. Treptat, am renunțat aproape la toate colaborările jurnalistice – când traduceam Beckett, Opere II, pur și simplu n-a mai fost loc de nimic altceva. Cam tot ce am lucrat în materie de traduceri îi datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de la Polirom. Cred însă că atunci, când cu „imensa inconștiență”, a fost altceva. De la acea declarație, lucrurile s-au mai developat. O să mai aștept însă niște ani ca să spun că nu inconștiența m-a trimis pe drumul acela, ci cu totul altceva.

Traducerea e considerată muncă de creație. Știu că naște entuziasm, dar te și epuizează. Nu există riscul să te supradozezi cu literatură? Și citind, și traducând, și scriind.

Ba da. Există riscul epuizării când trăiești doar traducând. Epuizare în atâtea privințe. Și al unei splendide intoxicări. Însă, într-un mod bizar, care are legătură cu ceea ce n-am spus mai sus, e posibil ca toate astea să nu fi fost doar alegerea mea, așa cum cu o oarecare îngâmfare ar putea crede omul care face una sau alta. Îmi place să traduc cărți – este singura muncă potrivită pentru mine, sunt recunoscătoare întâmplării, ca să o numesc „întâmplare”. Da, sunt obosită, cine nu este, nu eram atât de obosită când stăteam până la ora două noaptea în redacții, nici când alergam ca năucă de la o conferință de presă la alta sau corectam știri cu accidente, violuri, politicieni, semnate de redactori care scriau „deși” cu doi i. Am tradus douăzeci de cărți și m-am gândit că poate ar cam trebui să mă opresc, măcar pentru o vreme. Dar ce să fac? M-am gândit, când m-am mutat în București, să mă angajez ca florăreasă. Cred că mi-ar plăcea. Dar nici n-am apucat să depun vreun CV. Cine m-ar lua? Nu am experiență. Nu e suficient să cunoști florile, păsările, copacii, să vrei să stai toată ziua cu ochii la ele. La fel cum să fii librar nu înseamnă să îți placă să stai tolănit cu o carte în brațe. Tot astfel, despre traducătorii de literatură or fi destui să creadă că stăm într-un hamac și dictăm vorbe unui sclav mut și docil care cu o mână tastează, iar cu alta leagănă o frunză uriașă de colocazie, să ne mai răcorească pe după urechioare.

„Singurul meu sport preferat e mersul pe jos. Plimbările lungi, cărora Sibiul le e favorabil. Am citit că bunicii care se plimbă mult le spun poveşti frumoase nepoţilor la culcare. Mersul pe jos ajută imaginaţia, e ceva ştiinţific dovedit.” (interviu Tiuk) Te plimbi uitându-te în jur sau uitându-te înăuntrul tău?

Din nou, s-au schimbat multe de-atunci. Am alergat două veri. Dar încă mă plimb mult, foarte mult, fac uneori tururi de câte nouă, zece kilometri. Mă uit la garduri, la pietre, la iarbă, la păsări, la glugile copiilor și la capetele fularelor, fredonez, apoi mă uit la ferestrele luminate ale caselor seara, și tot privind acolo, la vreun glob pământesc de pe un birou, la vreo lampă, la vreo mușcată uscată, mă trezesc că pulsează în mine vreo frază, vreun gând. Dacă aș putea scrie poezie, poate le-aș prinde, pe loc… Dar nu pot. Și toate astea se sting și mor într-o clipă – iar eu trăiesc cu speranța unei lumi de apoi unde toate se-adună, unde toate se transformă. Și deodată, târziu, atunci când nu mă aștept, în vreo poveste, se ivesc din nou lampa, globul pământesc, mușcata uscată.

- un interviu realizat de Simina Diaconu, în Revista de Povestiri, aici.

Duminică ne vedem la Creative Writing Sundays, atelierul de scriere creativă, proză scurtă.

Duminica albastră

Duminica ferestrelor albastre.

(foto vdn)

Era 29 septembrie

Lentoarea dureroasă a zilelor goale. Pe facebook văd clipuri cu papagali înfoiați care cântă laolaltă cu Pavarotti și oameni fără mâini care cântă la pian cu cioturile de sub umeri, atâtea dovezi că se poate, că dacă vrei poți. Eu, întreagă din câte se vede, nu pot face nimic. Închid ușa, deschid cartea veche, tot în ea mă rotesc, nici un pas mai departe. Ceața e bună, ploaia e bună, stolurile de ciori dinainte de apus sunt bune și ele, doar eu nu sunt bună chiar de nimic. Două milioane de semne traduse într-un an, din ziua invaziei încoace, și cartea asta încheiată de-acum, și așteptarea, și întrebarea devenită incantație - să public, să nu public, să public, să nu public. Cândva îți spuneam am nevoie de o mare bucurie, nu știu să explic, e prea multă durere în toate, am nevoie de o mare bucurie. Dar tu ești întreagă, ziceai, tu le ai pe toate. Dacă aș avea o mână ruptă m-ai crede, ziceam. Însă deja erai ca-n poveste, doar un pic tu, mai mult altcineva. Acum, fără traducere și fără carte, e de parcă mi-au căzut cârjele. Și, uite minune, cum cad.

Fragilitatea lucrurilor așa cum le știm

Mă urnesc tare greu când e să plec de-acasă. Și-apoi mă bucur ca un câine scăpat din lanț. Am terminat traducerile, am terminat tot, am evadat din roată. Un rucsac mic în spinare, telefonul mobil lăsat pe birou – am uitat și să-l sting.
În prima dimineață m-am uitat cum răsare soarele deasupra mării, peste un brâu întunecat. Era senin. Dar brâul ăsta jos, continuu, s-a apropiat, a crescut și ne-a înghițit pentru vreo oră, o ceață densă, noi mititei plimbându-ne prin spuma asta, niște gâze știind seninul deasupra, așa de aproape.
Era să plec la mare în toiul verii, mă panicasem în ziua dinainte, nimic neobișnuit, tocmai terminasem de săpat într-o ocnă și cred că mi se părea peste poate plecarea de acasă într-un loc în care erau deodată atâția oameni, cu atâta dispoziție de trăit omenește, așa că am schimbat totul, am fugit într-un sătuc din Sibiu.
Splendid litoralul la final de septembrie, debarasat de zarvă. Ce-a mai rămas? Terasele și magazinele închise, probabil mai mult de jumătate, alergătorii din zori, care trec iute fără să scoată un sunet în afară de respirații și pași, păsările bucurându-se de melcii întregi aduși de ape pe mal, plini de carne, pe care nu-i adună decât ele, războaiele sunt doar ale lor – ale ciorilor cu ciori, ale pescărușilor cu pescăruși, ale ciorilor cu pescăruși, ale pescărușilor cu ciori, ale lor cu cochiliile tari – mulțimea de scoici albe, evantaie mari și perfecte, nesfărâmate de tălpi, plajiștii puțini și liniștiți, nici un răcnet, nu muzică imbecilă, nu grupuri, nu pahare, nu animatoare, nu like și nu share, nu bărbi lungi, nu sclipici, nu măști de fard gros, paturile de răchită abandonate pe plajă, cele mai multe oftând într-o rână, ca niște soldați privind cerul părăsiți de viață pe-o coastă, într-o zi o să ningă peste ele, și ele nu vor protesta decât adâncindu-se cu încă puțin în nisipul acesta prea fin, scândurile și tăbliile care închid tarabe unde s-or fi legănat peste vară colaci, rățuște, prosoape, aleile numai bune de plimbări lungi, soarele blând, frunzele căzute pe ici și colo, nu sunet de șlapi încolo și încoace, nu sfârâit de șaorme sau ce-o fi în sezon – nu mai știu, n-am mai fost la mare de ceva ani – și, mai ales, marea.
Acasă, ca acasă. Nu mă sunase nimeni cât am lipsit.
A început să plouă ușor, prin Cișmigiu te poți plimba și fără umbrelă, castanii și teii încă au frunze, pe lacul cu fântână a apărut o gâscă, e albă, cu obraji grași, prietenoasă cu oamenii, vine la mal și-ți tot spune ceva, lângă un trunchi bătrân a apărut din nou o ciupercă uriașă, iar la târgul de carte de la ceas poți dona pachete cu cărți care vor ajunge în școli și biblioteci. Fac trei drumuri, golesc un raft de vechi dicționare, cursuri, povești la care știu că n-o să mă mai întorc niciodată. Ce tihnă, ce liniște. Totul pare în ordine. Dar peste toate acestea, dincolo de marea noastră, de parc, de duminici, de praf suflat de pe cărți de demult, dincolo de zile cuibărite atent în găoace, și chiar și de televiziuni și biserici, de minciuni și adevăr, e neliniștea, teama, fragilitatea tuturor lucrurilor așa cum le știm. Poate doar azi și doar mâine o să mai fie așa. Un brâu întunecat de care nu pot să uit nici o clipă plutește într-o depărtare care e tot mai aproape. Închizi ochii o clipă și uite-l, s-a mai apropiat o idee.

Publicat în LaPunkt.

Mere

Micile miracole deja obișnuite - când traducerile se mută în viață. Tocmai terminasem de tradus o carte cu mere golden și călătorii peste ape. Fugisem în lume. În holul hotelului, până să apuc să las jos rucsacul din spate, mi-a apărut în fața ochilor un vapor plin cu mere. Ah, o să vă placă și cartea asta. Pe mine m-a trimis iute la celelalte cărți ale lui Tracy Chevalier.

Premoniția

„Pe scenă era o verandă, şi erau o mamă şi-un fiu, şi era o scrisoare, iar asta, cuvântul scrisoare, ne înduioşa şi ne făcea să ne strângem şi mai tare una într-alta. Spre finalul primei piese, când cu focul, Dede şi-a retras căpşorul înăuntru, iar de acolo a ascultat deschiderea amplă a decorului, aripile scenei s-au desfăcut cu un huruit greu, sala a oftat, noi am tăcut ţinându-ne strâns, trăind sunetul înteţit de lipsa imaginii, iar dincolo de aripile de carton s-a ivit altceva, un alt spaţiu. Am deschis ochii. M-am uitat. Era un cinematograf. Era o fată cu păr lung până sub talie şi cu o voce stridentă, asta nu prea ne plăcea, acum aş fi vrut să fim doar văz, fără auz, dar poate că era şi asta o încercare de trăit. Dede a rămas acolo, sub rochie, toată această parte a doua, ea tresărind când tresăream eu, eu icnind când icnea ea, poate şi invers, foindu-ne, aşteptând. Vorbeau despre secrete, despre toată lumea care are secrete şi despre toată lumea care ştie toate secretele celorlalţi, care nu ştiu că secretele lor au devenit secretele tuturor, în timp ce secretele tuturor au devenit secretele lor. Noi ne strângeam în braţe şi şopteam nu.”

Premoniția cârtiței din Simfonia animalieră. Scrisă în vara lui 2012, publicată în vara lui 2014, îndeplinită degrabă. Violarea intimității. Agresiunea sistematică - zi de zi, luni în șir. Lașitatea paznicului. Încercarea de trăit. Nu degeaba ne temeam de atât de mult timp, femeie și cârtiță, ne strângeam una într-alta. Așteptam. Dar degeaba șopteam nu. Gardianul asurzise. Murise. Iar noi n-aveam chef să luptăm cu străinul. Nu știam. Nu doream. Doar gândul ne făcea greață. Străin e străin. Greața e greață. Scriam, înotam, apăsam palmele pe urechi. Lăsați-mă în pace, cântam, alt cântecel se auzea dinăuntru. Am scris, altceva nu era de făcut.

(foto vdn)

Septembrie

(foto VDN)

Cuibărirea, capătul, ceșcuța

Am primit Demonul amiezii anul trecut de la cineva care, prin prezență, scrisori, atenție mai caldă și bine dozată - cât să nu bag de seamă ce-mi face - decât cea pe care i-o poate acorda un turist inteligent unui pui de focă rătăcit pe o plajă, m-a ajutat enorm. Am priceput mai târziu. N-am putut să o citesc până acum, a stat în teancul acela de la marginea patului, știți, cu promisiuni și amenințări, cum are oricine. Citesc și subliniez. Mă bucur și mă las sfâșiată cu plăcere. În privința datelor „tehnice” cartea nu diferă mult de celelalte de felul acesta - cauze, simptome, tratament, multe mărturii; dar sunt abia la jumătate. Pe mine m-a ajutat și o cărțulie de felul acesta de la Editura Trei, pe care inițial am respins-o cu revoltă și în hohote de râs, tipic, dar din care am ajuns să practic fel și fel de exerciții simple benefice, care fac deja parte din rutina mea - nu mă mai lasă să alunec așa de ușor când simt că începe spirala, cu oboseala și toate celelalte. Ce e diferit aici e partea cu experiența personală a autorului, care n-are cum să nu te atingă puternic, sunt detalii care la persoana întâi sună diferit față de clasicele mărturii adunate de medici, și în plus cartea e scrisă teribil de bine, e literatură de cea mai bună calitate. Nu e de citit când ești chiar într-un episod tulbure; te cam zdruncină și când crezi că stai binișor cu picioarele pe pământ. E de luat în doze prudente, pe teren stabil. Sau când te simți pur și simplu obosit. Cei cu adevărat obosiți vor pricepe acel „pur și simplu”.
Mă voi opri aici cu extrasele - mai jos, sub stele, ultima tranșă.

Am descoperit odată cu această lectură că am scris, fără să mă gândesc anume la asta, o carte despre depresie. Se pare că am înzestrat-o pe Miranda din SVJS cu o poveste care o face un bun candidat pentru un personaj în cartea lui Solomon. Le are pe toate. Face în plimbări exerciții de concentrare pe prezent, pe detalii din realitate expandate care nu lasă gândul să o ia pe coclauri periculoase, dar înainte de asta își tot caută vini închipuite, are mereu senzația/convingerea că a greșit însă nu știe unde, are coșmaruri recurente cu sâmburi în traumele copilăriei, sapă cu nădejde acolo, în trecut, scrie de parcă ar sta pe canapeaua unui terapeut, îi alungă din gând, pe cât poate, pe cei care i-au provocat suferință, se izolează temeinic, se luptă cu pierderea, notează, spune stop amintirilor care îi tot ciugulesc liniștea, caută cu disperare o margine, un capăt, se trezește frecvent la patru dimineața, deschide fereastra, se sprijină de ramă, se uită la stele. Și ucide în scris ceea ce n-a murit în realitate - suferința fără sfârșit capătă margine și sens.
Uite-așa tragem spuza pe cartea noastră. :) Să fie cu folos.

P.S.: Ah, să nu uit - Suferința are întotdeauna un scop. Ajută să știi asta. Vezi povestea cu ceșcuța.


***

Sincer, cred că tratamentul cel mai bun pentru depresie este credința, care este, în sine, cu mult mai importantă decât lucrul în care crezi.

Exercițiile fizice și dieta joacă un rol important în evoluția maladiilor afective, iar eu cred că se poate obține un control considerabil prin intermediul unor regimuri de întreținere fizică și de alimentație bine gândite.

Când ieșeam din depresie, nu conta cu adevărat ce făceam; Stair Masters și benzile de alergare erau cele mai ușoare. Era ca și cum mișcarea ajuta la eliminarea depresiei din sângele meu, ca și cum mă ajuta să fiu mai curat. „E foarte limpede”, spune James Watson, șeful Cold Spring Harbor Laboratory și unul dintre descoperitorii ADN-ului, „exercițiile fizice produc endorfine. Endorfinele sunt morfină endogenă, și te fac să te simți bine dacă ești în stare normală. Te fac să te simți mai bine dacă te simți îngrozitor.”

Chiar și oamenilor care nu suferă de depresie li s-a întâmplat să se trezească prea devreme cu un sinistru sentiment de groază; de fapt, acea stare cumplită de disperare, care, de obicei trece repede, poate fi starea cea mai apropiată de depresie pe care o trăiesc oamenii sănătoși.

„Să dorm cu cineva și acel simțământ de cuibărire în brațele cuiva, de intimitate, au ajuns să fie pentru mine un antidepresiv important. Pentru acea strângere în brațe aș fi renunțat la relațiile sexuale. Aș fi renunțat la mâncare. Aș fi renunțat la mersul la film. Aș fi renunțat la muncă. Vreau să zic că aș fi renunțat la orice - în afară de somn și de mersul la baie - ca să fiu în ambianța sigură a cuibăririi în brațele cuiva. Mă întreb dacă nu cumva stimulează reacții chimice în creier - ca să fiu sinceră.” (Claudia Weaver)

„Mă simt”, a spus cu vocea plată, ca un casetofon vechi mergând cu viteză mai mică, „de parcă am murit acum câteva săptămâni, dar corpul meu încă n-a descoperit asta.” (Cheryl)

„Dacă aș fi în cârje, nu mi s-ar cere să dansez”, a spus o femeie despre eforturile necontenite ale familiei sale de a o face să iasă din casă și să se distreze.

Extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. IV, Alternativele)

Celor care fredonează întrebând unde au dispărut florile

Timp de mulți ani, vorbitul despre depresie a fost considerat cel mai bun tratament. Mai există însă un tratament. „Notează-ți”, scria Virginia Woolf în The Years, „și durerea trece”. Acesta e procesul pe care se sprijină cea mai mare parte din psihoterapie.

Alungă din minte persoanele asociate cu pierderea pe care ai suferit-o: trebuie să le interzici intrarea în conștiința ta. Mama care te-a părăsit, iubitul crud, șeful nesuferit, prietenul necredincios - încuie-i pe dinafară. Asta ajută. Știu care gânduri și preocupări mă pot răpune și sunt prudent cu ele. Mă gândesc bunăoară la persoanele pe care le-am iubit cândva, și le simt dureros absența fizică, și știu că trebuie să mă îndepărtez de acele gânduri și preocupări și încerc să nu invoc prea multe imagini ale unei fericiri care e existat între noi și care, sub forma sa materială, s-a terminat de mult. (...) Asemenea unui schizofrenic căruia i s-a spus să nu asculte vocile din capul său, întotdeauna resping aceste imagini.

...pacientul învață să-și neutralizeze „gândurile automate”.
Gândește-te la ceea ce nu-ți vine să te gândești.
Trebuie să ai gânduri frumoase, gânduri frumoase, minunate - iar ele vor submina durerea.

A trăi cu depresia e ca și cum ai încerca să-ți ții echilibrul când dansezi cu o capră.

Habar n-aveam ce eforturi făcea Maggie, nici cea mai mică idee n-aveam despre ce se silea să rabde. N-am remarcat cearcănele întunecate pe care trebuie să le fi avut sub ochi, cele pe care am învățat de atunci să le caut.

În acea depresie cutremurătoare, aproape catatonică, spune ea, „zăceam în pat, cântând iar și iar Where Have All the Flowers Gone ca să-mi țin mintea ocupată”.

În depresie, nu crezi că ai pus pe tine un văl cenușiu și te uiți la lume prin ceața unei stări de spirit proaste. Crezi că un văl a fost luat, vălul fericirii, și acum vezi cu adevărat.

...credința religioasă este una dintre principalele modalități prin care oamenii se acomodează cu depresia.

„L-am întrebat pe preotul meu când am vrut să mă omor: Care-i scopul suferinței? și a zis: Detest frazele care au în ele cuvintele suferință și scop. Suferința e doar suferință.”


Din nou, extrase din Demonul amiezii, de Andrew Solomon
(Cap. III, Tratamente)

(Transcriu toate aceste fragmente pentru cei care fredonează întrebându-se unde au dispărut florile.
O să scriu, poate, câteva impresii personale la finalul lecturii.)

Celor obosiți

N-am știut ce e depresia decât după ce-mi rezolvasem în mare problemele. Mama murise cu trei ani înainte și începusem să fac față acestui lucru; îmi publicam primul roman; mă înțelegeam cu familia; ieșisem nevătămat dintr-o relație intensă de doi ani; îmi cumpărasem o casă frumoasă; scriam la The New Yorker. Tocmai când viața îmi intrase, în sfârșit, pe făgașul normal și toate scuzele pentru deznădejde fuseseră epuizate, depresia și-a făcut apariția și a stricat totul.
Să fii depresiv când ai avut parte de o traumă ori când viața ta e întru totul un haos e una, dar să te pomenești depresiv când ai reușit, în sfârșit, să treci peste traumă, iar viața ta nu mai e haotică este extrem de derutant și destabilizator. Desigur, ești conștient de cauzele profunde: continuă criza existențială, necazurile uitate ale copilăriei îndepărtate, neînsemnate greșeli săvârșite față de oameni care acum nu mai sunt în viață, pierderea anumitor prietenii din proprie neglijență, adevărul că nu ești Tolstoi, absența din această lume a iubirii perfecte, impulsurile de lăcomie și nemilostenie care stau prea aproape de inimă – genul ăsta de lucruri.

Am petrecut prietenește o seară în oraș, după care m-am întors și n-am putut să închid un ochi toată noaptea, îngrozit de ideea că făcusem o greșeală cumplită, deși n-aș fi putut spune care anume.

...spre deosebire de Edith Piaf, eu regret totul tocmai pentru că s-a terminat, și la doisprezece ani deja jeleam după timpul trecut.

Am început să mă plâng că sunt copleșit de mesajele de pe robotul telefonului meu și am făcut fixația că apelurile, primite adesea de la prieteni, sunt o povară insuportabilă.

Primul meu roman fusese publicat în Anglia, și totuși primirea sa favorabilă n-a însemnat pentru mine prea mult. Am citit cu indiferență recenziile și m-am simțit tot timpul obosit.

Depresia majoră are câțiva factori definitorii – cei mai mulți având de-a face cu retragerea în sine.
Depresia poate fi „de epuizare” sau atipică/agitată. În cazul celei dintâi, n-ai chef să faci nimic; în cazul celei de-a doua, îți vine să te sinucizi. Căderea psihică e trecere către nebunie.

Nu există viață care să nu conțină materie pentru deznădejde, dar unii oameni se apropie prea mult de margine, iar alții reușesc să stea uneori triști, într-un luminiș sigur, departe de faleze.

Se întâmplă o mulțime de lucruri în timpul unui episod depresiv. (...) scade fluxul sangvin în lobul occipital (care controlează vederea)

Singurătatea e deprimantă, însă depresia provoacă și ea singurătate. Dacă nu poți funcționa, viața îți devine exact harababura care presupuneai că este; dacă nu poți vorbi și nu ai porniri sexuale, dispare viața ta romantică și socială, și ăsta e un lucru cu adevărat deprimant. Eram cea mai mare parte din timp, prea deranjat de toate ca să fiu deranjat de ceva anume; acesta e singurul mod în care am putut să rabd pierderea afecțiunii, plăcerii și demnității, pe care mi-a provocat-o boala.

Schimbările din viață sunt adesea declanșatoare ale depresiei.
...primul episod de depresie majoră este, de obicei, legat strâns de schimbările importante din viață; al doilea este întru câtva mai puțin legat; iar la al patrulea și al cincilea episod schimbările importante din viață par să nu mai joace nici un rol.

E limpede că stresul crește rata depresiei. Cel mai mare stres e umilirea; al doilea e pierderea cuiva.

Știam: cu cât izbuteam să fac mai multe lucruri, cu atât mai puțin aș fi vrut să mor.

Mă podidise o senzație de suferință sumbră, asemenea celei pe care o simți când tocmai ai scăpat din mâini un obiect prețios, care s-a făcut bucățele.

Când ieși dintr-o depresie, ești în punctul în care te scoli din pat și te îmbraci în fiecare zi.

Mergeam câteva minute și apoi trebuia să mă întind pe ceva.
Aș fi găsit în pădure un loc în care să zac și aș fi rămas acolo până înghețam și muream.

Eram copleșit de faptul că sunt pe lume, de alți oameni, de viața lor pe care n-o puteam duce, de munca lor pe care n-o puteam face – copleșit chiar și de îndeletniciri pe care nu le-aș fi vrut niciodată sau n-ar fi fost nevoie să le fac.

Această fază de revenire pe jumătate poate să dureze mult. Este momentul periculos. (...) În această perioadă de ieșire la liman, mă simțeam destul de bine pentru sinucidere.

...toate episoadele care li se păreau lor amuzante pe mine mă făceau să sufăr.

Voiam să vorbesc cu cineva întreg la minte și care să mă încurajeze (o pornire greșită: smintiții sunt prieteni mai buni când ești tu însuți smintit).

Lucrurile care te salvează (de la sinucidere, n.m.) sunt, la fel de des, mărunte ori monumentale. Unul, cu siguranță, e sentimentul de intimitate; să-ți iei viața înseamnă să-ți dezvălui suferința în fața lumii.

Oamenii celebri și de succes par să fie deosebit de înclinați spre depresie. Dat fiind că lumea e imperfectă, perfecționiștii tind să fie depresivi.

Depresia pune prietenii la grea încercare.
Celor mai mulți dintre oameni nu le place prea tare nefericirea altuia. Puțini pot face față ideii de depresie care nu are nimic de-a face cu realitatea exterioară.

Încerc să fiu prudent cu prietenii mei care sunt prea sănătoși la cap.

Cred acum că binecuvântata ei sete de ordine (a mamei, n.m.) era comandată de suferința pe care o ținea cu atâta trudă într-un loc aflat imediat sub suprafață.

Dorința de o boală vizibilă.

Mă trezeam la trei sau patru dimineața cu izbucniri de anxietate atât de intense, încât ar fi fost mai plăcut să mă arunc pe fereastră. Când eram cu alți oameni, simțeam întotdeauna că o să leșin de atâta solicitare.

Să-mi păstrez, în același timp, mutra însuflețită era o insultă adăugată rănii.

Spre sfârșitul toamnei, m-am pomenit deodată că stau treaz în crucea nopții, tremurând, așa cum fusese în punctul cel mai de jos al depresiei, dar de data asta eram treaz de fericire.

Existența trecutului, realitatea trecerii timpului mi se par incredibil de grele.
Depresia poate fi la fel de bine consecința faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca și a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există și ceva care se poate numi stres postbucurie. Cea mai gravă dintre depresii se găsește într-un moment prezent care nu poate scăpa de trecutul pe care-l idealizează ori îl deplânge.


Extrase din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. II, Căderile psihice)

O suferință ca buruiana rostogolită de vânt

Depresia nu este doar multă durere; prea multă durere însă se poate transforma în depresie. Suferința psihică este depresie proporțională cu împrejurările; depresia este suferință psihică disproporționată față de circumstanțe. Este o suferință ca buruiana rostogolită de vânt, care se hrănește cu aer, crescând în ciuda desprinderii de pământul hrănitor.

Suferința psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi și cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.

Depresia majoră este o naștere și o moarte: e atât prezența nouă a ceva, cât și dispariția totală a ceva.

Primul lucru care dispare e fericirea. Nu te mai poți bucura de nimic. E simptomul esențial al depresiei.

Cei din preajma depresivilor se așteaptă ca ei să-și revină: societatea noastră nu prea are timp să-și facă sânge rău. Soții, părinții, copiii și prietenii sunt cu toții expuși riscului de a fi doborâți, și nu vor să fie în apropierea durerii nemăsurate.

...m-am reclădit destul ca să fiu în stare să-mi țin înmormântarea sub control

Trebuie să căutăm credință (în orice: în Dumnezeu, sau în eul nostru, sau în alți oameni, sau în politică, sau în frumusețe, sau orice altceva) și organizare.

Există modalități să trăiești bine chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învață din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experiențe, la o profunzime morală aparte, și aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferințe.

Mai bine trăiesc mereu în ceața tristeții decât să renunț la capacitatea de a simți durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubești și ești iubit cu mare durere, și ești viu trăind asta.


Din Demonul amiezii de Andrew Solomon
(cap. I. Depresia)
Traducere de Dana-Ligia Ilin

(O carte de citit
nu când vine moda
nici când te năucește valul,
ci atunci când durerea se retrage pentru o vreme
ca o rochie de voal purtată dintr-o cameră în alta.)

Creative Writing Sundays

Au început înscrierile pentru atelierele de scriere creativă Creative Writing Sundays, oganizate de asociația Brain Fitness și Revista de Povestiri. Întâlnirile au loc o dată la două săptămâni, iar invitații seriei sunt: Cezar Paul-Bădescu (20 septembrie), Vasile Ernu (4 octombrie), Veronica D. Niculescu (18 octombrie), Maria Manolescu (1 noiembrie), Marius Chivu (15 noiembrie).

O să fie cu teme date din timp, discuții pe texte, iar cele mai interesante povestiri se vor publica.
Detalii despre înscrieri, aici. Și despre cum se desfășoară bătăliile, aici.

O iotă

Mi se părea atît de ridicol, cîndva, felul în care un bun prieten punea la suflet premiile, nominalizările care nu duc la premii, toate aiurelile astea. Te ții de prostii, îmi venea să îi zic, și chiar îi ziceam, și poate de aceea pleca și continua să se țină de prostii acolo unde nu se mai auzea vocea mea.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.

Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?

Bucuria amară o cunoaștem doar noi.

Fragment

Şi din nou: ah, dar ce-mi păsa mie de toate astea atunci?
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.


(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)