Aș vrea să nu scriu astăzi nimic, ca să scriu poate mâine, poimâine, altădată, o poveste. Cu un amărât care vindea crizanteme în colțul străzii, cu o femeie care s-a întors din drum doar doi pași ca să cumpere un buchet. A întrebat cât. Cerșetorul a spus „cât doriți”. Ea s-a aplecat către gura lui neagră. Cât? Cât doriți. Tot astfel, femeia a întrebat și întreabă, aproape fără să se audă, apoi îngrozindu-se că în mintea ei se aude prea tare - cât, dacă, cum, uitând să pună la capăt un semn de întrebare, uneori uitând și întrebarea întreagă, și zicând altceva, repede, să fie ceva, altceva, iar peste acel altceva altceva, iar peste acel altceva care acoperă altceva, mereu altceva, altceva. Treceau tramvaie, se clătinau camere. Cu buchetul în mână, femeia a pornit pe strada însorită, pe lângă linia tramvaiului, cu un bărbat alături, cu vântul bătând, scuturând frunze din ramuri înalte, puncte foșnind, întrebări rispite. De undeva, de la o fereastră, i-a privit o pisică tigrată cu umerii înălțați, împungând cu urechile cerul de la primul etaj. Femeia s-a oprit pentru o clipă, i-a spus pisicii ceva, vreun alint, poate era nevoie să fie spus un alint, apoi bărbatul i-a spus femeii ceva, putea fi alint, nu era. Femeia a făcut din toate acestea un șnur, un șirag stângaci de litere calde, și l-a pus la gât și a mers mai departe. Îi venea iar să-l întrebe - nu neapărat cât, precum cerșetorul, dar dacă, dar cum și de ce, știa că din șiraguri de litere poți face și mărgele, și ștreang, însă au pornit mai departe, așa, măcar erau împreună, înainte, la dreapta, și iarăși la dreapta, perdea, ferestre, balcon, curte, trepte, vocea imaginară a unui copil de demult, o minge albă într-un dulap ros de ploi, un gang întunecat și iarăși lumina, vuietul străzii duminica, peste tot cățeloi amorțiți, cu labele lungi, și nimeni n-a mai întrebat în ziua aceea nimic, cutii de lapte și mere s-au așezat în sacoșe de plastic, vântul bătea scuturând frunze, crizantemele sângerau, rămase în mâinile lui.
***
În ziua când m-am întors de la Iași, scrisorile lui N. au plecat la tipar.
31 octombrie 2016
Acasă
Spre văi de jad și sălbăție - grafică de Ioniță Benea. Un dar de la FILIT, primit la întâlnirea Alecart de la Colegiul Național Iași, organizată de profesorii minunați Nicoleta și Emil Munteanu.
Deocamdată, nimic despre Iași.
Acasă s-au mai scuturat magnoliile.
Toți cățeloii au rămas acolo.
26 octombrie 2016
La FILIT
De miercuri până duminică, merg pentru prima oară la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) și în Iași, oraș pe care nu l-am mai vizitat până acum decât pe Google Maps.
Al treilea festival literar la care particip în 2016, după Arad și Bistrița, și al șaptelea oraș în care mă poartă cărțile apărute anul acesta, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom) și Hibernalia (CDPL).
Voi fi prezentă joi aici:
14:15-16:15, Colegiul Național Iași - „Întâlnirile Alecart”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu
Moderatori: Nicoleta Munteanu, Emil Munteanu
și vineri aici:
12:00-14:00, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” - „Scriitori printre liceeni”, lectură și Q&A
Invitați: Adela Greceanu, Veronica Niculescu
Coordonatori: prof. Iolanda Miron, prof. Larisa Târzianu
Iar în rest îi voi asculta pe ceilalți invitați.
După care se consideră oficial încheiat sezonul deplasărilor. Al ieșirilor din bârlog, abia după târgul de carte din noiembrie, pentru care încă duduie motoarele (și sar fulgii).
Programul festivalului.
Al treilea festival literar la care particip în 2016, după Arad și Bistrița, și al șaptelea oraș în care mă poartă cărțile apărute anul acesta, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom) și Hibernalia (CDPL).
Voi fi prezentă joi aici:
14:15-16:15, Colegiul Național Iași - „Întâlnirile Alecart”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu
Moderatori: Nicoleta Munteanu, Emil Munteanu
și vineri aici:
12:00-14:00, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” - „Scriitori printre liceeni”, lectură și Q&A
Invitați: Adela Greceanu, Veronica Niculescu
Coordonatori: prof. Iolanda Miron, prof. Larisa Târzianu
Iar în rest îi voi asculta pe ceilalți invitați.
După care se consideră oficial încheiat sezonul deplasărilor. Al ieșirilor din bârlog, abia după târgul de carte din noiembrie, pentru care încă duduie motoarele (și sar fulgii).
Programul festivalului.
24 octombrie 2016
Căprioara
A adus-o acasă, i-a spălat rana, a culcat-o într-un culcuș încropit din trei perne mici, a învelit-o și s-a apucat să dea telefoane. Știa că e interzis să ții un animal sălbatic în casă. A primit însă imediat aprobare să o găzduiască până prinde puteri, apoi să o ducă înapoi unde o găsise. Asta fusese tot. Pe încredere. Probabil că omul de la Garda de Mediu tresărise la auzul numelui ziarului sau poate că deja îl știa pe el după nume, din alte asemenea întâmplări. Ce mai conta?
Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit și-a gemut ca un prunc, ațipea și se trezea iarăși scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici s-o sperie, dar nici n-ar fi vrut să se simtă prea singură.
Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea făcută anume pentru ea, un loc aflat la granița dintre lumea oamenilor și-a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale – Vladimir îi cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gâscă – iar când era mai cald se ridica, împingea cu creștetul ușa de plasă și ieșea pe verandă, se oprea în portița de lemn și privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieri mov și portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neașteptată, puternică, îl împiedicase pe Vladimir să o elibereze în sâmbăta imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. Iarna pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi nici un câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună.
Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în ușă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara înălța gâtul splendid și ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. Dormeau în același pat, un pat oricum mult prea mare. Când se trezea în creierii nopții, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupșorul legănat de respirația lină, cu omoplații uniți într-un fluture delicat pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tânără femeie.
(fragment din povestirea „Căprioara”, scrisă luna trecută)
Sâmbăta aceea a fost prima lor zi împreună. A urmat o noapte lungă, în care căprioara a scâncit și-a gemut ca un prunc, ațipea și se trezea iarăși scâncind, el se apropia și se depărta de ea ca într-un dans, nu voia nici s-o sperie, dar nici n-ar fi vrut să se simtă prea singură.
Oara s-a adaptat minunat. Casa de la marginea pădurii părea făcută anume pentru ea, un loc aflat la granița dintre lumea oamenilor și-a animalelor. În zilele reci, stătea cu orele în culcușul ei moale – Vladimir îi cumpărase o pernă mare, umplută cu puf de gâscă – iar când era mai cald se ridica, împingea cu creștetul ușa de plasă și ieșea pe verandă, se oprea în portița de lemn și privea peste gard, către pădurea de-acum albă, cu scânteieri mov și portocalii la apus. Rana i se vindecase destul de repede, însă prima ninsoare, neașteptată, puternică, îl împiedicase pe Vladimir să o elibereze în sâmbăta imediat următoare, cum voise. A urmat încă o săptămână, apoi încă una. Iarna pusese stăpânire pe loc, n-aveai cum să alungi nici un câine din casă, cum se zice, pe o vreme ca asta. Așa că a păstrat-o peste iarnă. Părea să le fie bine împreună.
Seara, când venea de la muncă, Vladimir răsucea cheia în ușă cu o nerăbdare pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acolo, în culcușul de puf, Oara înălța gâtul splendid și ai fi putut jura că în ochi scânteia bucuria că omul ei se întoarce acasă. Dormeau în același pat, un pat oricum mult prea mare. Când se trezea în creierii nopții, ca să bea un pahar de apă sau să privească un pic pe fereastră, după cum îi era obiceiul, Vladimir o vedea dormind acolo, cu trupșorul legănat de respirația lină, cu omoplații uniți într-un fluture delicat pe spinare, o spinare de copilă sau chiar de tânără femeie.
(fragment din povestirea „Căprioara”, scrisă luna trecută)
23 octombrie 2016
20 octombrie 2016
Azi
(foto VDN)
***
„Am vrut să scriu o poveste în negativ, să arăt cum una trăieşte această fată în viaţa de zi cu zi, şi alta scrie. Cum din tot ce nu este în viaţă apare o poveste. Cum din depresie se ivesc bogăţii, nestemate. Cum unde în viaţă nu există capăt al durerii, în poveste apare o moarte. E o carte despre imaginaţie, despre fractura magică dintre realitate şi povestea scrisă într-un anume moment. Dar, cum lucrurile nu sunt niciodată aşa de simple, toate acele punţi care leagă basmul de viaţa ei reală nu sunt doar imagini în negativ, dar şi imagini prea mult sau prea puţin developate sau imagini pur şi simplu corespondente, egale. În fond, dincolo de detaliile pe care cititorul e invitat să le descopere, Miranda Dortloft inventează un basm despre iubire şi pierdere, adică exact despre ceea ce e important pentru ea.”
- un interviu despre SVJS, realizat de Mihaela Pascu, pe Liternet.
18 octombrie 2016
Azi
Azi în Cișmigiu, mi-a ieșit în cale un fluture Vanessa Atalanta, pe aleea mea preferată, s-a așezat pe jos la picioarele mele și iar a zburat, m-am întors, am mers un pic după el și apoi am mers iar înainte, și nu după mult timp am văzut altul stând la soare pe jos, cu aripile larg desfăcute, și alți vreo cinci într-o tufă dulce, înaltă, unde zumzăiau zeci de albine derutate de soare, de miresme, și era evident că și mai multe vanesse stăteau pe acolo, la soare, la umbră. Am plecat, unul m-a depășit, s-a așezat pe jos, a stat la pozat. Fluturele Vanessa atalanta este esențial în Foc palid și astfel e esențial pentru mine, cum îmi apare exact astăzi în cale, o dată ca niciodată. Micile miracole de la fiecare capăt de drum complicat. O scrisoare cu dungă stacojie.
„Hai să te-ador şi hai să te îmbii,
Vanessa mea cu linii stacojii”
„Vanessă întunecată, roş-vărgată,
Se-aşază pe nisip, după o roată,
Bleu vârfuri arătând, stropite-n alb.
Prin umbra scursă şi lumini ce scad,
Un om, indiferent la flutur, lin –
Pesemne grădinar la vreun vecin –
Împinge-o roabă goală pe pietriş.”
„Versurile 993-995: Vanessă întunecată etc.
Cu un minut înainte de moartea lui, în timp ce traversam de pe domeniul său spre al meu şi începuserăm să ne croim drum printre ienuperi şi tufe ornamentale, un Admirabil Roşu (vezi nota la versul 270) a apărut rotindu-se ameţit în jurul nostru, ca o flacără colorată. O dată sau de două ori înainte mai observaserăm acelaşi specimen, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, unde soarele la zenit, găsind o deschizătură prin frunziş, scălda nisipul maro într-o ultimă strălucire, în timp ce umbrele serii acopereau restul aleii. Nu puteai urmări cu privirea prin razele de soare fluturele rapid ce se iţea şi dispărea, şi iarăşi se iţea, imitând aproape înspăimântător un joc conştient care acum a culminat cu aşezarea lui pe mâneca încântatului meu prieten. A decolat, iar în clipa următoare l-am văzut amândoi zbenguindu-se într-un extaz de precipitare frivolă în jurul unei tufe de laur, poposind din când în când pe o frunză lăcuită şi lăsându-se să alunece pe mijlocul canelat al acesteia ca un băiat în josul balustradei la aniversarea lui. Apoi fluxul umbrei a ajuns la lauri, iar magnifica fiinţă de catifea şi foc s-a dizolvat în acesta.”
(fragmente din Foc palid, foto VDN)
17 octombrie 2016
Golul care icnește
Capăt ploios de duminică, ceai de scaiete și trandafir, ușa închisă, nimic.
Și-mi amintesc de o zi de iarnă, nu trebuie să calculez mult, era acum douăzeci – îngrozitor! – de ani. Stăteam în holul îngust de la intrarea în redacție, așteptam să intrăm la testare. O sală mare, pătrată, cu mese așezate în potcoavă, unde aveam să scriem o știre imaginară și să răspundem la câteva întrebări. Cei mai buni zece intrau în perioada de probă, apoi vreo cinci erau angajați. Chestia asta, prima mea angajare la un ziar, mă putea ajuta să mă rup de ceea ce ajunsesem să fiu din greșeală.
„Eu vreau să aduc știri de la spital”, a zis o fată. „Eu de la poliție”, o alta. „Eu vreau să scriu pe politică.” „Eu pe Culturhră.” Eu habar n-aveam despre ce vorbesc fetele astea. Eu voiam doar să lucrez cu litere, nu cu cifre. Voiam să scriu, poate... povești. „Și tu?”, m-a întrebat prima fată, privindu-mă prin ochelarii cu rame portocalii, cu lentile rotunde, țuguindu-și buzele roșii, cărnoase, într-o așteptare deja dojenitoare. Nu știam. Am bâiguit un: „Ei, eu aș vrea să scriu așa, pentru mine, nu știu...” Mi-o amintesc, mi-am amintit-o adesea. Cu capul dat mult pe spate, suflând fumul în sus, mi-a șuierat fără să mă privească: „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!”, iar când mi-am dat seama că mie mi se adresase, mi-a venit să intru în pământ de rușine.
S-au întâmplat multe de-atunci. M-au ales secretar general de redacție la ziarul din demisolul afumat, apoi redactor-șef adjunct și redactor-șef. Nimic lăudabil. Să fii sclav-șef al unui infern miniatural nu e nici o scofală. Dar astfel m-am rupt de ceea ce eram înainte. N-am prea scris. Am corectat și rescris în schimb mii de texte, am tăiat epitete și-am pus verbe în titluri, am machetat, corectat, așteptat, plâns, transpirat, afumat, blestemat... S-au scurs ani, m-am mutat, am scris în anii următori sute de articole din Sibiul cultural, despre teatru, muzică, film, festivaluri, iar când a venit iarăși vremea unei plecări, a unui hol, a unui interviu, m-am întors la acel „eu vreau să scriu așa, doar pentru mine”, doar că acum gândul era mult mai limpede, fără nici un „nu știu” lângă el, iar afirmația îmi suna ca un scâncet. O rugă. Orice, nu articole.
De curând, am crezut că voi începe iarăși să scriu asemenea texte. Am promis colo și dincolo articole despre una sau alta. Însă văd că nu pot. Ceva s-a schimbat. Ceva-ul ăsta sună limpede, așa, ca ploaia din capătul ăsta de duminică, ca muzica lui Satie picurată din boxele de lemn, ca lingurița în ceașca de ceai. S-a limpezit un lucru foarte simplu. Că abia atunci „când nimic nu ai a spune”, când nu trebuie să scrii despre ceva anume, și mai ales când nu vrei nici să vezi acele știri de la spital, de la poliție, despre politicieni, accidente, evenimente de orice fel, abia atunci ai o șansă să ai și tu ce spune.
Tai o bucată de aer cu mâna, mi-o aduc mai aproape, ca și cum aș ține în palmă un pui de animal nemaivăzut. Și întreb bucățica asta de spațiu neocupată de nici o grijă, de nici un gând: tu ești nimic? Atunci hai să scriu despre tine. Și-atunci, ce să vezi, golul meu se așază, scoate un icnet, un icnet abia auzit, dar care acoperă ploaia, muzica, lingurița din ceai și amintirea mea de acum douăzeci de ani. Din gol se naște – respiră, ușor! – de azi până cine știe când, o poveste.
(publicat azi în LaPunkt)
Și-mi amintesc de o zi de iarnă, nu trebuie să calculez mult, era acum douăzeci – îngrozitor! – de ani. Stăteam în holul îngust de la intrarea în redacție, așteptam să intrăm la testare. O sală mare, pătrată, cu mese așezate în potcoavă, unde aveam să scriem o știre imaginară și să răspundem la câteva întrebări. Cei mai buni zece intrau în perioada de probă, apoi vreo cinci erau angajați. Chestia asta, prima mea angajare la un ziar, mă putea ajuta să mă rup de ceea ce ajunsesem să fiu din greșeală.
„Eu vreau să aduc știri de la spital”, a zis o fată. „Eu de la poliție”, o alta. „Eu vreau să scriu pe politică.” „Eu pe Culturhră.” Eu habar n-aveam despre ce vorbesc fetele astea. Eu voiam doar să lucrez cu litere, nu cu cifre. Voiam să scriu, poate... povești. „Și tu?”, m-a întrebat prima fată, privindu-mă prin ochelarii cu rame portocalii, cu lentile rotunde, țuguindu-și buzele roșii, cărnoase, într-o așteptare deja dojenitoare. Nu știam. Am bâiguit un: „Ei, eu aș vrea să scriu așa, pentru mine, nu știu...” Mi-o amintesc, mi-am amintit-o adesea. Cu capul dat mult pe spate, suflând fumul în sus, mi-a șuierat fără să mă privească: „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!”, iar când mi-am dat seama că mie mi se adresase, mi-a venit să intru în pământ de rușine.
S-au întâmplat multe de-atunci. M-au ales secretar general de redacție la ziarul din demisolul afumat, apoi redactor-șef adjunct și redactor-șef. Nimic lăudabil. Să fii sclav-șef al unui infern miniatural nu e nici o scofală. Dar astfel m-am rupt de ceea ce eram înainte. N-am prea scris. Am corectat și rescris în schimb mii de texte, am tăiat epitete și-am pus verbe în titluri, am machetat, corectat, așteptat, plâns, transpirat, afumat, blestemat... S-au scurs ani, m-am mutat, am scris în anii următori sute de articole din Sibiul cultural, despre teatru, muzică, film, festivaluri, iar când a venit iarăși vremea unei plecări, a unui hol, a unui interviu, m-am întors la acel „eu vreau să scriu așa, doar pentru mine”, doar că acum gândul era mult mai limpede, fără nici un „nu știu” lângă el, iar afirmația îmi suna ca un scâncet. O rugă. Orice, nu articole.
De curând, am crezut că voi începe iarăși să scriu asemenea texte. Am promis colo și dincolo articole despre una sau alta. Însă văd că nu pot. Ceva s-a schimbat. Ceva-ul ăsta sună limpede, așa, ca ploaia din capătul ăsta de duminică, ca muzica lui Satie picurată din boxele de lemn, ca lingurița în ceașca de ceai. S-a limpezit un lucru foarte simplu. Că abia atunci „când nimic nu ai a spune”, când nu trebuie să scrii despre ceva anume, și mai ales când nu vrei nici să vezi acele știri de la spital, de la poliție, despre politicieni, accidente, evenimente de orice fel, abia atunci ai o șansă să ai și tu ce spune.
Tai o bucată de aer cu mâna, mi-o aduc mai aproape, ca și cum aș ține în palmă un pui de animal nemaivăzut. Și întreb bucățica asta de spațiu neocupată de nici o grijă, de nici un gând: tu ești nimic? Atunci hai să scriu despre tine. Și-atunci, ce să vezi, golul meu se așază, scoate un icnet, un icnet abia auzit, dar care acoperă ploaia, muzica, lingurița din ceai și amintirea mea de acum douăzeci de ani. Din gol se naște – respiră, ușor! – de azi până cine știe când, o poveste.
(publicat azi în LaPunkt)
16 octombrie 2016
Scrisori. 15 oct. 2014 - 15 oct. 2016
În 15 octombrie 2014 veneam cu ea acasă.
În 15 octombrie 2016 am încheiat recitirea cărții traduse, redactate și turnate în formă.
În curând, la Editura Polirom.
***
Tot la Polirom, în volumul colectiv „Scriitori la poliție”, despre ziua când am adus scrisorile acasă.
În 15 octombrie 2016 am încheiat recitirea cărții traduse, redactate și turnate în formă.
În curând, la Editura Polirom.
***
Tot la Polirom, în volumul colectiv „Scriitori la poliție”, despre ziua când am adus scrisorile acasă.
14 octombrie 2016
Nimicuri
Dimineața devreme, un stol mare de ciori peste blocuri, dantelă muzicală în mișcare. Îmi plac mult păsările astea, atât de vii, pornite zi de zi dimineața undeva, pe niște câmpuri, revenind seara, poposind iarăși prin parcuri. Vârtejurile făcute de câte un grup de păsări între alte păsări, probabil cele care le mână pe celelalte, le ajută să țină direcția, să nu se rătăcească, le adună, le țin laolaltă. Săgeți de carne șuierând pe un cer vinețiu.
Mă uit la cartea turnată în formă și-mi citesc în ea oboseala și spaima. E atâta bucurie totuși acolo, e salvare și e calm și echilibru. Doi ani de la start la final. Șapte sute treizeci de pagini. Recitiri în lanț, opriri, reluări. Și ajung, iarăși, la pasajul despre tablouri și cărți - privitul în ansamblu al tabloului, respectiv cititul cărții ca într-o roată, ca să poți vedea și înțelege ansamblul.
Mi-e groaznic de poftă și dor să mă opresc și să mă plimb, să mă gândesc, să mă curăț, să mă scutur, poate să scriu. Un lux și să scrii un articol. Despre ce? Aici nu există acum decât asta. Cele șapte sute treizeci de pagini, dimineața cu ciorile, veioza, soarele concurând cu lampa uitată aprinsă, ochii dureroși, corecturile corecturilor, ora trecând mult prea repede, ziua dispărând printre degete.
Mă uit la cartea turnată în formă și-mi citesc în ea oboseala și spaima. E atâta bucurie totuși acolo, e salvare și e calm și echilibru. Doi ani de la start la final. Șapte sute treizeci de pagini. Recitiri în lanț, opriri, reluări. Și ajung, iarăși, la pasajul despre tablouri și cărți - privitul în ansamblu al tabloului, respectiv cititul cărții ca într-o roată, ca să poți vedea și înțelege ansamblul.
Mi-e groaznic de poftă și dor să mă opresc și să mă plimb, să mă gândesc, să mă curăț, să mă scutur, poate să scriu. Un lux și să scrii un articol. Despre ce? Aici nu există acum decât asta. Cele șapte sute treizeci de pagini, dimineața cu ciorile, veioza, soarele concurând cu lampa uitată aprinsă, ochii dureroși, corecturile corecturilor, ora trecând mult prea repede, ziua dispărând printre degete.
10 octombrie 2016
Prințesei & castan
Au înflorit din nou arborele prințesei, în curtea Palatului Regal, și castanul, același care înflorea și acum două toamne, în octombrie.
Eli Bădică scrie despre SVJS în Suplimentul de cultură.
Eli Bădică scrie despre SVJS în Suplimentul de cultură.
5 octombrie 2016
Nimic
Mai singură ca oricând.
Supraexpunerea, arderea, oboseala.
Risipa.
Să caut în DeLillo locul acela cu tot ce spunem ne face mai săraci, tot ce rostim înseamnă ceva ce pierdem din noi.
Nevoie îngrozitoare să fug, să stau acolo, în locul pe care încă nu l-am găsit.
Coliba, pădurea, casa din minte, trosnetul ramelor, sunetul pașilor, cântecul, spaima.
Soare, frig, pagini, sute de pagini. Tot ce-am lucrat în ultimul an și jumătate se întoarce la mine, mă sufocă, e complicat să reiei ceva demult încheiat, pus deoparte, tot un fel de spirală, dar nu de spirala asta mă tem.
Mă simt mai singură ca oricând. Acolo, în pădure, în locul cu brândușe, unde am stat și-am tot stat privind împrejur, printre trunchiuri, unde-am căutat și n-am mai găsit copacul tău înclinat, eu vie, tu dispărut, s-a deschis gura mută, m-a smuls zgripțuroaica, m-a aruncat într-un gol, e atât de ușor, doar o clipă și ești smuls, aruncat.
Supraexpunerea, arderea, oboseala.
Risipa.
Să caut în DeLillo locul acela cu tot ce spunem ne face mai săraci, tot ce rostim înseamnă ceva ce pierdem din noi.
Nevoie îngrozitoare să fug, să stau acolo, în locul pe care încă nu l-am găsit.
Coliba, pădurea, casa din minte, trosnetul ramelor, sunetul pașilor, cântecul, spaima.
Soare, frig, pagini, sute de pagini. Tot ce-am lucrat în ultimul an și jumătate se întoarce la mine, mă sufocă, e complicat să reiei ceva demult încheiat, pus deoparte, tot un fel de spirală, dar nu de spirala asta mă tem.
Mă simt mai singură ca oricând. Acolo, în pădure, în locul cu brândușe, unde am stat și-am tot stat privind împrejur, printre trunchiuri, unde-am căutat și n-am mai găsit copacul tău înclinat, eu vie, tu dispărut, s-a deschis gura mută, m-a smuls zgripțuroaica, m-a aruncat într-un gol, e atât de ușor, doar o clipă și ești smuls, aruncat.
3 octombrie 2016
Sibiu
Duminică dimineața, după lansarea de la Habitus, liniștea din Sub Arini, roua și aburul ridicându-se din vale, ciupercile și brândușele din Dumbravă, frunzele, singură pe drum și în pădure, tigrii auzindu-se de la zoo, bucuria și jalea.
(foto VDN)
***
Lansarea de sâmbătă seara, de la librăria Habitus din Sibiu, alături de Teodora Coman și Radu Vancu, între prieteni.
(foto Dragoș Dumitru)
***
Mi-a plăcut mult la Sibiu, mi-era dor și nu știam cât de dor îmi era, sunt lucruri pe care le pui deoparte, cufere în care nu vrei să te mai uiți. Am regăsit prieteni buni, oameni cu care aveam și am ceva în comun, mi se pare miraculos cum ne păstrăm legăturile și când avem senzația că totul s-a rupt, că am rămas iarăși singuri, au fost priviri, cuvinte, îmbrățișări, o seară foarte bună în librărie și apoi într-o cafenea, sub capete ale unor fiare ce păreau împăiate - dar erau doar de pluș - și apoi a fost o dimineață lungă în parcul Sub Arini și-n Dumbravă, se zvânta roua, se ridica aburul, ciuperci și brândușe, locul unde mi-am îngropat motanul, apoi a fost cartierul, casa mea care nu mai este a mea, bradul de la fereastră, trei pisici grase la scară, și un bloc îngrozitor, nou, mare, înalt, chiar lângă al meu, în locul unde înainte nu exista nimic mai înalt decât brazii. Dar brazii au rămas mici, ca niște tufișuri. Acasă. Acasă.
(foto VDN)
***
Lansarea de sâmbătă seara, de la librăria Habitus din Sibiu, alături de Teodora Coman și Radu Vancu, între prieteni.
(foto Dragoș Dumitru)
***
Mi-a plăcut mult la Sibiu, mi-era dor și nu știam cât de dor îmi era, sunt lucruri pe care le pui deoparte, cufere în care nu vrei să te mai uiți. Am regăsit prieteni buni, oameni cu care aveam și am ceva în comun, mi se pare miraculos cum ne păstrăm legăturile și când avem senzația că totul s-a rupt, că am rămas iarăși singuri, au fost priviri, cuvinte, îmbrățișări, o seară foarte bună în librărie și apoi într-o cafenea, sub capete ale unor fiare ce păreau împăiate - dar erau doar de pluș - și apoi a fost o dimineață lungă în parcul Sub Arini și-n Dumbravă, se zvânta roua, se ridica aburul, ciuperci și brândușe, locul unde mi-am îngropat motanul, apoi a fost cartierul, casa mea care nu mai este a mea, bradul de la fereastră, trei pisici grase la scară, și un bloc îngrozitor, nou, mare, înalt, chiar lângă al meu, în locul unde înainte nu exista nimic mai înalt decât brazii. Dar brazii au rămas mici, ca niște tufișuri. Acasă. Acasă.
29 septembrie 2016
Lectură la Sibiu, sâmbătă
Sâmbătă seara, lectură publică din „Spre văi de jad și sălbăție” la Sibiu, în Librăria Habitus, alături de Teodora Coman și Radu Vancu.
27 septembrie 2016
La FILL
Bistrița, Festivalul Internațional de Literatură și Lectură, ediția I, proză scurtă.
Seara lecturii din cafeneaua Plan B, alături de Cezar Paul-Bădescu, Bogdan-Alexandru Stănescu și Ardian-Christian Kycyku, moderator Cezar Gheorghe.
(foto: Vlad Rotaru)
***
Interviul despre SVJS, la emisiunea Timpul prezent în literatură, de la Radio România Cultural, disponibil aici.
Seara lecturii din cafeneaua Plan B, alături de Cezar Paul-Bădescu, Bogdan-Alexandru Stănescu și Ardian-Christian Kycyku, moderator Cezar Gheorghe.
(foto: Vlad Rotaru)
***
Interviul despre SVJS, la emisiunea Timpul prezent în literatură, de la Radio România Cultural, disponibil aici.
21 septembrie 2016
Lansarea din București
E greu de crezut că sălbăția a ajuns la oameni. Ieri, lectură și lansare la Cărturești Verona, alături de Adela Greceanu și Eli Bădică, cu un public minunat, curios, vesel și atent, cum nici în vis n-aș fi visat. Plus câteva castane adunate pe drum. Mulțumesc din suflet tuturor.
(Foto: Cărturești, L.N.)
***
Daniela Rațiu, în blogul ei din Adevărul, despre SVJS, plus o pledoarie personală - despre frumusețe și urâțenie - aici.
(Foto: Cărturești, L.N.)
***
Daniela Rațiu, în blogul ei din Adevărul, despre SVJS, plus o pledoarie personală - despre frumusețe și urâțenie - aici.
18 septembrie 2016
Nimicuri de duminică
• Zile complicate, sufocante, în care îmi fac cu greu loc, recitesc, corectez, verific șpalturi, fac planuri, bifez, înaintez, rezolv, pun deoparte, mă înnegurez și mă înseninez, termin doar ca să pot continua. Roata, roata.
• Și ca de nicăieri, se ivește Căprioara.
• Să citești un text despre cartea ta din care să nu pricepi nici măcar două rânduri. Un talmeș-balmeș absolut nepublicabil - și iată-l publicat. Catastrofale laude îmbârligate, sub care moare chiar cartea. Uluitor. A-ju-tor! De ce ai ține morțiș să scrii despre cărți când nu poți formula trei gânduri limpezi, concrete? Catastrofalele site-uri, bloguri etc., care continuă să trăiască din asta. Când vor ieși autorii, redactorii, corectorii, traducătorii, cu furci și topoare în mâini, să le dea în mouse și-n httpeu? Derivă, derivă. Stăm aici și ne facem cruce în sân, șușotim după ferestre, n-avem curaj să ieșim în stradă și să strigăm: „Oribil! Oribil! Încetați!”
• Căprioara a fugit în pădure, începe să ningă, Vladimir plânge îngenuncheat, strângând frunze la piept. După atâta secetă, o povestire. Dansez cu fereastra deschisă.
• De la magazin cumpăr o mică orhidee care tocmai a rămas fără floare. Cu floare, costa de patru ori mai mult. Fără floare, e pe raftul cu „produse la preț redus”. Scotocesc între ghivece, aleg. Trei frunze frumoase, rădăcini viguroase. Vin cu ea în brațe, prin soare, și parcă strâng în brațe un scriitor rămas fără carte. Ce e de detestat la una ca asta? E de iubit. E de udat.
• Și ca de nicăieri, se ivește Căprioara.
• Să citești un text despre cartea ta din care să nu pricepi nici măcar două rânduri. Un talmeș-balmeș absolut nepublicabil - și iată-l publicat. Catastrofale laude îmbârligate, sub care moare chiar cartea. Uluitor. A-ju-tor! De ce ai ține morțiș să scrii despre cărți când nu poți formula trei gânduri limpezi, concrete? Catastrofalele site-uri, bloguri etc., care continuă să trăiască din asta. Când vor ieși autorii, redactorii, corectorii, traducătorii, cu furci și topoare în mâini, să le dea în mouse și-n httpeu? Derivă, derivă. Stăm aici și ne facem cruce în sân, șușotim după ferestre, n-avem curaj să ieșim în stradă și să strigăm: „Oribil! Oribil! Încetați!”
• Căprioara a fugit în pădure, începe să ningă, Vladimir plânge îngenuncheat, strângând frunze la piept. După atâta secetă, o povestire. Dansez cu fereastra deschisă.
• De la magazin cumpăr o mică orhidee care tocmai a rămas fără floare. Cu floare, costa de patru ori mai mult. Fără floare, e pe raftul cu „produse la preț redus”. Scotocesc între ghivece, aleg. Trei frunze frumoase, rădăcini viguroase. Vin cu ea în brațe, prin soare, și parcă strâng în brațe un scriitor rămas fără carte. Ce e de detestat la una ca asta? E de iubit. E de udat.
12 septembrie 2016
Lansare în București
Romanul „Spre văi de jad și sălbăție” va fi lansat marți, 20 septembrie, în București, la Cărturești Verona, în ceainărie. Le voi avea alături pe Adela Greceanu și Eli Bădică.
Va urma și o lansare la Sibiu, pe 1 octombrie.
11 septembrie 2016
9 septembrie 2016
Un interviu - Adevărul
Astăzi, în Adevărul literar & artistic din Adevărul de weekend, răspund la întrebările Laviniei Bălulescu, într-un interviu despre Spre văi de jad și sălbăție, dar și traduceri, plimbări, scris, cititori ideali și florării dintr-o viață paralelă.
Interviul poate fi citit în întregime aici.
Interviul poate fi citit în întregime aici.
8 septembrie 2016
Despre SVJS
Teodora Coman despre SVJS pe pagina librăriei Habitus:
Cenușăreasa încremenită la margine de vrajă
Un roman cu dus-întors, abil construit, care pleacă de la naratoare și se întoarce tot la ea, ca o „apă care curge invers” (tehnică folosită și în Basmul prințesei Repede-Repede). Miranda Dortloft caută locul și atmosfera potrivite pentru a începe povestea rimată a prințesei Mereu da Flor, dar și povestea ei înseși, a doua fiică a Reginei și a lui Iustin Corbeanu, iubitoare de cotloane și retrageri repetate. Distanța dintre realitate și poveste coincide cu cea dintre casă și bibliotecă. Familia și singurătatea sunt urmărite din copilărie (marcată inevitabil de perioada comunistă, sau de bibliotecara Mălina Ivanovna, sau de „bătrânul cu pachetul”, autorul Testamentului melancolic) până în prezentul urban al Bucureștiului, cu trecere prin „câlții informi” ai adolescenței și anii de muncă în presă. În scriitura fină, cu discrete exhibări ale surselor de inspirație, cu inserții autoscopice, cu (in)decizii legate de stil și de publicare, Miranda descoperă și se autodescoperă prin topirea granițelor dintre basm și autoficțiune, dintre istorie și memoria afectivă, dintre adevăr și legendă, dintre rigoare și tandrețe, dintre proză și poem în versuri, dintre introspecție și retrospecție, dintre scriere și procesul scrierii Văilor de jad. Poate că preferința pentru scările în spirală și atenția distributivă la detalii aparent banale sunt semne că gândul nu poate fi rectiliniu:
„Știu că privind atâta în jur nu fac decât să dau roată singurului lucru pentru care mă aflu aici:să scriu despre lup. Dar așa face și lupul, ba și tânărul cățelandru de oraș, ba până și bietul pisoi de apartament înainte să se cuibărească: dă roată, roată, ca să culce cu trupul său iarba înaltă, sau covorul, sau plapuma, să bătătorească un pic stratul moale, să-și croiască loc de înnoptat. Scrisul fără bătătorit și ocoliș nu se poate.”
Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese”, Editura Polirom, Colecția Ego Proză, 2016
Cenușăreasa încremenită la margine de vrajă
Un roman cu dus-întors, abil construit, care pleacă de la naratoare și se întoarce tot la ea, ca o „apă care curge invers” (tehnică folosită și în Basmul prințesei Repede-Repede). Miranda Dortloft caută locul și atmosfera potrivite pentru a începe povestea rimată a prințesei Mereu da Flor, dar și povestea ei înseși, a doua fiică a Reginei și a lui Iustin Corbeanu, iubitoare de cotloane și retrageri repetate. Distanța dintre realitate și poveste coincide cu cea dintre casă și bibliotecă. Familia și singurătatea sunt urmărite din copilărie (marcată inevitabil de perioada comunistă, sau de bibliotecara Mălina Ivanovna, sau de „bătrânul cu pachetul”, autorul Testamentului melancolic) până în prezentul urban al Bucureștiului, cu trecere prin „câlții informi” ai adolescenței și anii de muncă în presă. În scriitura fină, cu discrete exhibări ale surselor de inspirație, cu inserții autoscopice, cu (in)decizii legate de stil și de publicare, Miranda descoperă și se autodescoperă prin topirea granițelor dintre basm și autoficțiune, dintre istorie și memoria afectivă, dintre adevăr și legendă, dintre rigoare și tandrețe, dintre proză și poem în versuri, dintre introspecție și retrospecție, dintre scriere și procesul scrierii Văilor de jad. Poate că preferința pentru scările în spirală și atenția distributivă la detalii aparent banale sunt semne că gândul nu poate fi rectiliniu:
„Știu că privind atâta în jur nu fac decât să dau roată singurului lucru pentru care mă aflu aici:să scriu despre lup. Dar așa face și lupul, ba și tânărul cățelandru de oraș, ba până și bietul pisoi de apartament înainte să se cuibărească: dă roată, roată, ca să culce cu trupul său iarba înaltă, sau covorul, sau plapuma, să bătătorească un pic stratul moale, să-și croiască loc de înnoptat. Scrisul fără bătătorit și ocoliș nu se poate.”
Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție. Adevărata viață a unei false prințese”, Editura Polirom, Colecția Ego Proză, 2016
4 septembrie 2016
„O dorință pătimașă să scriu”
Am nevoie să scriu. N-am ce face; și uneori nu mai știu cum se face. Cum, când, și din nou cum, când? Cum să opresc ciocanul care-mi fărâmițează timpul, cum să întorc clepsidra la orizontală?
Caut într-o carte încă nepublicată, un volum care reunește toate scrisorile lui Nabokov către Vera, de câte ori apare cuvântul „scriu”, alături de frații săi mult mai disperați „să scriu”, „vreau să scriu”. Fac liste, așez, aliniez, ordonez, cu speranța celui lipsit de speranță. Unde s-a dus anul ăsta? E reală toamna asta atât de așteptată, să încep s-o amușin, să încep s-o pipăi? De unde? Și cum?
În scrisorile lui Nabokov către Vera, în traducerea în limba română, cuvântul „scriu” apare de 262 de ori. „Să scriu”, de 82 de ori. „Vreau să scriu”, de 8 ori. „Rescriu”, de 4 ori. „Nu scriu”, de 2 ori.
Peste toate scrisorile, trimise din alte țări sau din alte orașe, indiferent de cifre și liste, plutește mereu disperarea lui „vreau”, se simte setea și promisiunea din „să”. Bucuria scrisului este de obicei ascunsă în tăceri, n-o aflăm, căci „scriu” înseamnă întotdeauna acasă, liniște, familie, și deci lipsa scrisorilor. Posibilitatea retragerii din vârtejul care ne fărâmițează timpul într-un mod atât de ridicol.
***
Din scrisorile lui Nabokov către Vera, fragmente alese în ordine cronologică, dinspre 1923 spre 1976:
„Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez...”
„Uite ce povestioară vreau să scriu.”
„Dulcea mea, te iubesc... O să scriu o povestioară. Sau poate o poezie. O să primesc o scrisorică mâine?”
„Aşa că în dimineaţa asta, Puiuţ-de-tigru, ploua torenţial şi am hotărât să stau acasă toată ziua şi să scriu.”
„Vreau să scriu o carte foarte armonioasă, foarte simplă. Însă până acum nu-i întrezăresc decât razele, în mare, şi simt o tânguire plăcută.”
„E insuportabil, vreau foarte mult să mă aştern să scriu o poveste, dar nu e tocmai coaptă.”
„Am obosit îngrozitor, până la urmă, şi vreau să scriu. (...) Bietul meu timp, fărâmiţat.”
„În general, e o agitație atât de sălbatică în acea parte a creierului meu însărcinată cu muzele, cu muzica și muzeele, un asemenea neastâmpăr, încât cred că dacă o să am măcar și-o singură zi liberă pur și simplu o să scriu o povestire. Fericirea mea, te iubesc.”
„Vreau să scriu! Nu am fost făcut pentru viața pitorească de aici, e absolut limpede – sau, mai degrabă, totul ar fi bine dacă mi-aș putea găsi, în peisajul sclipitor al fiecărei zile, mica mea patrie – trei sau patru ore pentru a le dedica scrisului. Draga mea, cât te iubesc…”
„I love you. S-a dus deja o lună... Vreau așa de mult să scriu, dar nici nu mă pot gândi la asta acum.”
„Și trebuie să scriu 1) o piesă (potrivită nu numai pentru Teatrul Rus, dar și pentru Kortner, care mi-a dat astăzi această însărcinare) 2) un roman 3) bucăți mici în franceză 4) traduceri. I haven’t done a spot of work since I left.”
„Aș vrea foarte mult să scriu ceva.”
„Vreau să petrec vara asta absolut liniștit, am nevoie să scriu, iar tu și băiatul aveți nevoie de soare, de mare.”
„Eu o să stau cu micuțul în fiecare clipă și o să scriu noaptea.”
„Dacă ai ști ce mult vreau să scriu «Darul». Multe, multe sărutări, iubirea mea. Sunt obosit, stiloul îmi orbește și se împiedică.”
„Draga mea, mi-e dor nebunește de tine și de el. Și, cel mai tare, sunt îngrijorat că nu vom pleca din Paris pe 17 iunie – trebuie, am nevoie (în afară de prinsul de fluturi) să scriu – dar o nouă perioadă de înțărcare în Paris mă va seca.”
„Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.”
„Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”
(fragmentele sunt din Scrisori către Vera, volum în pregătire la Editura Polirom, traducere V.D.N.)
Text publicat și în LaPunkt.
Caut într-o carte încă nepublicată, un volum care reunește toate scrisorile lui Nabokov către Vera, de câte ori apare cuvântul „scriu”, alături de frații săi mult mai disperați „să scriu”, „vreau să scriu”. Fac liste, așez, aliniez, ordonez, cu speranța celui lipsit de speranță. Unde s-a dus anul ăsta? E reală toamna asta atât de așteptată, să încep s-o amușin, să încep s-o pipăi? De unde? Și cum?
În scrisorile lui Nabokov către Vera, în traducerea în limba română, cuvântul „scriu” apare de 262 de ori. „Să scriu”, de 82 de ori. „Vreau să scriu”, de 8 ori. „Rescriu”, de 4 ori. „Nu scriu”, de 2 ori.
Peste toate scrisorile, trimise din alte țări sau din alte orașe, indiferent de cifre și liste, plutește mereu disperarea lui „vreau”, se simte setea și promisiunea din „să”. Bucuria scrisului este de obicei ascunsă în tăceri, n-o aflăm, căci „scriu” înseamnă întotdeauna acasă, liniște, familie, și deci lipsa scrisorilor. Posibilitatea retragerii din vârtejul care ne fărâmițează timpul într-un mod atât de ridicol.
***
Din scrisorile lui Nabokov către Vera, fragmente alese în ordine cronologică, dinspre 1923 spre 1976:
„Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez...”
„Uite ce povestioară vreau să scriu.”
„Dulcea mea, te iubesc... O să scriu o povestioară. Sau poate o poezie. O să primesc o scrisorică mâine?”
„Aşa că în dimineaţa asta, Puiuţ-de-tigru, ploua torenţial şi am hotărât să stau acasă toată ziua şi să scriu.”
„Vreau să scriu o carte foarte armonioasă, foarte simplă. Însă până acum nu-i întrezăresc decât razele, în mare, şi simt o tânguire plăcută.”
„E insuportabil, vreau foarte mult să mă aştern să scriu o poveste, dar nu e tocmai coaptă.”
„Am obosit îngrozitor, până la urmă, şi vreau să scriu. (...) Bietul meu timp, fărâmiţat.”
„În general, e o agitație atât de sălbatică în acea parte a creierului meu însărcinată cu muzele, cu muzica și muzeele, un asemenea neastâmpăr, încât cred că dacă o să am măcar și-o singură zi liberă pur și simplu o să scriu o povestire. Fericirea mea, te iubesc.”
„Vreau să scriu! Nu am fost făcut pentru viața pitorească de aici, e absolut limpede – sau, mai degrabă, totul ar fi bine dacă mi-aș putea găsi, în peisajul sclipitor al fiecărei zile, mica mea patrie – trei sau patru ore pentru a le dedica scrisului. Draga mea, cât te iubesc…”
„I love you. S-a dus deja o lună... Vreau așa de mult să scriu, dar nici nu mă pot gândi la asta acum.”
„Și trebuie să scriu 1) o piesă (potrivită nu numai pentru Teatrul Rus, dar și pentru Kortner, care mi-a dat astăzi această însărcinare) 2) un roman 3) bucăți mici în franceză 4) traduceri. I haven’t done a spot of work since I left.”
„Aș vrea foarte mult să scriu ceva.”
„Vreau să petrec vara asta absolut liniștit, am nevoie să scriu, iar tu și băiatul aveți nevoie de soare, de mare.”
„Eu o să stau cu micuțul în fiecare clipă și o să scriu noaptea.”
„Dacă ai ști ce mult vreau să scriu «Darul». Multe, multe sărutări, iubirea mea. Sunt obosit, stiloul îmi orbește și se împiedică.”
„Draga mea, mi-e dor nebunește de tine și de el. Și, cel mai tare, sunt îngrijorat că nu vom pleca din Paris pe 17 iunie – trebuie, am nevoie (în afară de prinsul de fluturi) să scriu – dar o nouă perioadă de înțărcare în Paris mă va seca.”
„Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.”
„Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”
(fragmentele sunt din Scrisori către Vera, volum în pregătire la Editura Polirom, traducere V.D.N.)
Text publicat și în LaPunkt.
29 august 2016
Despre pasărea albastră a lui Nu
Mihaela Ursa scrie o poezie de cronică despre „Spre văi de jad și sălbăție”, în PressOne.
De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată decât în romanul Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). Vi-l recomand astăzi, spre pură delectare.
L-am citit cu mare nerăbdare, pentru că de la Veronica D. Niculescu nu mă așteptam decât la lucruri bune. O știam ca traducătoare din Nabokov, DeLillo, Siri Hustvedt sau Eowyn Ivey. Sunt autori pe care îi citesc în românește și pentru a vedea cum rezolvă ea problemele complicate ale ritmului frazei, ale gramaticii de autor, ale manierismelor după care îi recunoști în lectură.
Or, Veronica D. Niculescu se numără printre traducătorii foarte rari care dovedesc și intuiție lingvistică, stilistică, de compoziție, și școală literară. Era imposibil ca toate acestea să nu se exprime și în proza proprie.
Romanul – primul publicat de autoare (după câteva volume de proză scurtă) – se subintitulează "Adevărata viață a unei false prințese".
O parte e scrisă chiar sub forma unui basm rimat, ale cărui cadențe amintesc de Apolodorul lui Gellu Naum, dar și de Levantul lui Cărtărescu.
"Se-ntâmplă-adesea când ai totul să uiți de orice te-ar durea – așa simțea acum prințesa, rotindu-se la nunta sa. /.../ Și trece timp, se-nvârt rotițe, povești cu miile curg valuri, citesc băieți, citesc fetițe, în lume-s baluri și balauri, prințese care mult visează să vin-un prinț cu o măiastră se uită lung, tot lung oftează..."
Nu este însă o poveste pentru copii, ci un roman cu trasee alternative, pentru că protagonista Miranda (Mereu da Flor în poveste) trăiește simultan în lumea în care nu crește niciodată și în lumea în care maturizarea vine ca o fatalitate, în ciuda opoziției fetei.
"Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile."
Un Peter Pan târziu și timid este rupt din raiul său de iarbă și gâze pentru a fi aruncat în lumea adulților. De data aceasta, nu e sigur că moartea marchează ieșirea din copilărie.
Miranda este convinsă că "știi de moarte deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pământ răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă".
Mai degrabă, un ecou al traumelor bunicilor și străbunicilor împinge la un moment dat copilul să iasă dincolo de văile "de jad și sălbăție", către cunoașterea suferinței și a omenescului, într-un fel care ne amintește drumul ireversibil al prințului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
La firele tari ale poveștii de familie se adaugă firele aproape ucigașe ale poveștii de iubire. Împreună înlocuiesc pierdutele fire ale "sălbăției", uneori numită "raigras". În ciuda extraordinarei expresivități a ambilor termeni, ei denumesc aceeași iarbă modestă și alinătoare pe care o cunosc toți cei care au petrecut măcar o vară paradisiacă la țară și din care Miranda își face ascunzătoare la mică distanță de blocul unde locuiește.
În mod obligatoriu, maturizarea așteaptă trezirea unei conștiințe de sine. Copilul Miranda descoperă cititul mai întâi ca pe un miracol compensatoriu, apoi ca pe o ucenicie la un scriitor straniu, mort, al cărui bibliotecar și arhivar devine fără să și-o dorească.
Toată povestea este spusă la o scară microscopică, cu o atenție la detalii, nuanțe, texturi, lumină, figuri, poziții, pe care doar o inteligență emoțională de excepție o poate pune în acțiune.
Fiind campioană la contemplare, Mirandei nu-i place să spună lucrurilor pe nume și nici până la capăt: de câte ori tensiunea devine prea realistă sau scenariile simultane amenință să coaguleze o preferință de sens, confesiunea e întreruptă de un "nu" și un alt fir se deșiră.
Remarcabilă în roman este tocmai spunerea unei povești în pofida ei, în răspărul propriei încăpățânări de a păstra tăcerea. Pe la mijlocul cărții, Miranda află că, dacă le spui oamenilor că ai văzut o măiastră pasăre albastră, ei te vor crede nebun, chiar dacă pasărea respectivă este o foarte prozaică gaiță.
"Asemenea azuriului ei incredibil, ferit privirilor cât timp pasărea poposește într-un loc, așa ne stă ascuns și trecutul, undeva în pliurile aburinde ale aripilor strânse, lipit pe viață de trupurile noastre, în timp ce noi stăm așa de cuminți așezați pe o creangă sau alta."
Prin urmare, Spre văi de jad și sălbăție poate fi citit ca o cântare neterminată a ceea ce este ascuns și incredibil de frumos în fluiditate, mișcare, instabilitate, viață.
De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată decât în romanul Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). Vi-l recomand astăzi, spre pură delectare.
L-am citit cu mare nerăbdare, pentru că de la Veronica D. Niculescu nu mă așteptam decât la lucruri bune. O știam ca traducătoare din Nabokov, DeLillo, Siri Hustvedt sau Eowyn Ivey. Sunt autori pe care îi citesc în românește și pentru a vedea cum rezolvă ea problemele complicate ale ritmului frazei, ale gramaticii de autor, ale manierismelor după care îi recunoști în lectură.
Or, Veronica D. Niculescu se numără printre traducătorii foarte rari care dovedesc și intuiție lingvistică, stilistică, de compoziție, și școală literară. Era imposibil ca toate acestea să nu se exprime și în proza proprie.
Romanul – primul publicat de autoare (după câteva volume de proză scurtă) – se subintitulează "Adevărata viață a unei false prințese".
O parte e scrisă chiar sub forma unui basm rimat, ale cărui cadențe amintesc de Apolodorul lui Gellu Naum, dar și de Levantul lui Cărtărescu.
"Se-ntâmplă-adesea când ai totul să uiți de orice te-ar durea – așa simțea acum prințesa, rotindu-se la nunta sa. /.../ Și trece timp, se-nvârt rotițe, povești cu miile curg valuri, citesc băieți, citesc fetițe, în lume-s baluri și balauri, prințese care mult visează să vin-un prinț cu o măiastră se uită lung, tot lung oftează..."
Nu este însă o poveste pentru copii, ci un roman cu trasee alternative, pentru că protagonista Miranda (Mereu da Flor în poveste) trăiește simultan în lumea în care nu crește niciodată și în lumea în care maturizarea vine ca o fatalitate, în ciuda opoziției fetei.
"Mă rugam să nu cresc, fiindcă știam urâțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile."
Un Peter Pan târziu și timid este rupt din raiul său de iarbă și gâze pentru a fi aruncat în lumea adulților. De data aceasta, nu e sigur că moartea marchează ieșirea din copilărie.
Miranda este convinsă că "știi de moarte deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de departe din tine, din vistieria și temnița ta cu miros de pământ răsturnat, fără să-ți spună nimeni o vorbă".
Mai degrabă, un ecou al traumelor bunicilor și străbunicilor împinge la un moment dat copilul să iasă dincolo de văile "de jad și sălbăție", către cunoașterea suferinței și a omenescului, într-un fel care ne amintește drumul ireversibil al prințului din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
La firele tari ale poveștii de familie se adaugă firele aproape ucigașe ale poveștii de iubire. Împreună înlocuiesc pierdutele fire ale "sălbăției", uneori numită "raigras". În ciuda extraordinarei expresivități a ambilor termeni, ei denumesc aceeași iarbă modestă și alinătoare pe care o cunosc toți cei care au petrecut măcar o vară paradisiacă la țară și din care Miranda își face ascunzătoare la mică distanță de blocul unde locuiește.
În mod obligatoriu, maturizarea așteaptă trezirea unei conștiințe de sine. Copilul Miranda descoperă cititul mai întâi ca pe un miracol compensatoriu, apoi ca pe o ucenicie la un scriitor straniu, mort, al cărui bibliotecar și arhivar devine fără să și-o dorească.
Toată povestea este spusă la o scară microscopică, cu o atenție la detalii, nuanțe, texturi, lumină, figuri, poziții, pe care doar o inteligență emoțională de excepție o poate pune în acțiune.
Fiind campioană la contemplare, Mirandei nu-i place să spună lucrurilor pe nume și nici până la capăt: de câte ori tensiunea devine prea realistă sau scenariile simultane amenință să coaguleze o preferință de sens, confesiunea e întreruptă de un "nu" și un alt fir se deșiră.
Remarcabilă în roman este tocmai spunerea unei povești în pofida ei, în răspărul propriei încăpățânări de a păstra tăcerea. Pe la mijlocul cărții, Miranda află că, dacă le spui oamenilor că ai văzut o măiastră pasăre albastră, ei te vor crede nebun, chiar dacă pasărea respectivă este o foarte prozaică gaiță.
"Asemenea azuriului ei incredibil, ferit privirilor cât timp pasărea poposește într-un loc, așa ne stă ascuns și trecutul, undeva în pliurile aburinde ale aripilor strânse, lipit pe viață de trupurile noastre, în timp ce noi stăm așa de cuminți așezați pe o creangă sau alta."
Prin urmare, Spre văi de jad și sălbăție poate fi citit ca o cântare neterminată a ceea ce este ascuns și incredibil de frumos în fluiditate, mișcare, instabilitate, viață.
28 august 2016
Neagra
Zilele trecute.
Vârtejurile de nisip fin înaintând pe plajă, albe, dispărând, apărând, pescărușul cu picioarele încurcate în firul pescarilor, mâncând dintr-un chefal, și bărbatul care gonea ceilalți pescăruși, ca să mănânce bolnavul, cormoranul cu ciocul său galben, apărând, dispărând, singur în golf, pisica albă înrămată la parter, în primul bloc de lângă mare, în fereastra cu jaluzele albastre, și toate pisicile de pe străduța care făcea legătura între hotel și plajă, a Libertății, noaptea cumplită, dar balconul și stelele, nisipul roșcat, scoicile roșii, cu siguranță aduse de altundeva, elicopterul aruncând ceva peste blocuri, poate stingând un incendiu, valurile înalte, oamenii cuibăriți în ei înșiși, spinările reci.
(Foto VDN)
Vârtejurile de nisip fin înaintând pe plajă, albe, dispărând, apărând, pescărușul cu picioarele încurcate în firul pescarilor, mâncând dintr-un chefal, și bărbatul care gonea ceilalți pescăruși, ca să mănânce bolnavul, cormoranul cu ciocul său galben, apărând, dispărând, singur în golf, pisica albă înrămată la parter, în primul bloc de lângă mare, în fereastra cu jaluzele albastre, și toate pisicile de pe străduța care făcea legătura între hotel și plajă, a Libertății, noaptea cumplită, dar balconul și stelele, nisipul roșcat, scoicile roșii, cu siguranță aduse de altundeva, elicopterul aruncând ceva peste blocuri, poate stingând un incendiu, valurile înalte, oamenii cuibăriți în ei înșiși, spinările reci.
(Foto VDN)
24 august 2016
Nimicurile mele
Zi de leneveală și pustiu.
Terminat traducere lungă. Pierdut temporar identitate.
Dintr-un asemenea gol se poate ivi o poveste - sau nu -, dar cu siguranță ăsta-i terenul pe care se poate construi. Să faci acea lume inversată, să transformi mizeria în frumusețe și jalea în bucurie, golul în plin, să faci animale din oameni, să cânți din turnul tău răsturnat pe o mie de voci când aici nimic nu mai cântă, să omori ceea ce aici n-a murit, ca să existe un capăt clar în poveste, și doliu, când realitatea face roata, roata, roata, și ți-e groaznic de rău și nu mai poți coborî (sau, altădată, altfel, să transformi frumusețea în mizerie și tot așa de la un capăt la celălalt, dar de data asta așa). Din golul, din terenul murdar și alunecos al realității au crescut basmele, și nu invers; niciodată nu se croiesc realități după basme - cine ar face asta, de ce? Nu realitatea imită basmul; realitatea e născătoare de povești, întotdeauna așa. Cineva a amețit în traseul circular și-mi pare cam rău. O păcăleală. Recunoscătoare și-așa.
De mult n-a mai fost o vară ca asta, poate chiar un an ca ăsta. Mă duce cu gândul la 2012, doar că atunci era oboseală cruntă, luptă pe viață și aproape pe moarte, acum totul e așezat, acum foarte mult de tradus, dar nu la fel de greu - știam și atunci, nimic din ce urmează n-o să se compare cu ce-a fost. O să curgă coperte, fiarbă vinu-n cupe/, spumege șacalul,/ nimeni să nu știe/ ce știim doar noi.
Împlinit zece milioane de semne traduse, depășit tacit cu încă jumătate de milion, că nu era de oprit și de desfăcut șampanii.
A doua carte a lui Eowyn Ivey, care tocmai ce-a apărut în original și-a cărei traducere-i gata, este frumoasă, pe mulți îi va face fericiți. Nu seamănă cu Copila de zăpadă, are o structură și o poveste complet diferite, mai complicată țesătura, farmecul e acolo, povestitoarea bună este acolo.
Citesc. Tolănită cu orele, până mă înșurubez în cearșafuri și pături și nu mai pot ieși fără să-mi scrântesc vreun picior, citesc, citesc, cărțile din turnul de la cap se mută în sfârșit în bibliotecă, câte una, câta una. Și scriu scrisori, prietenul la scrisoare se cunoaște.
Prăbușirile din Hrabal, fără putință de scăpare. Stele prea sus, doar din citate, din litere, din alții. Acolo nici o stea reală, nici o salvare. „Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.” Traducerea în engleză a Singurătății prea... apărea în anul în care Beckett murea. Lui Beckett cred că i-ar fi plăcut prăbușirea continuă, atingerea buzelor umede pe pantaloni, capul căzut, berile, murdăria, șoarecii din mâneci, căratul pachetelor, scăderea în înălțime cu nouă centimetri, zvâcnirile vesele și biata cantilenă furată pe străzi, legănând o iluzie, inutilă, inutil, totul zadarnic, pierzanie, sfârșit.
Not with a bang but with a whimper. Nu cu un bum se termină lumea, ci cu un scâncet de șoricel care îți cade pe deget.
Și apoi „numai din această pulsiune negativă, numai din acest labirint al lui Nu poate ieși scriitura care va să vie. Dar cum va fi această literatură?”; „a scrie ce nu se poate scrie înseamnă tot a scrie”. (E. V-M., Bartleby & Co)
Terminat traducere lungă. Pierdut temporar identitate.
Dintr-un asemenea gol se poate ivi o poveste - sau nu -, dar cu siguranță ăsta-i terenul pe care se poate construi. Să faci acea lume inversată, să transformi mizeria în frumusețe și jalea în bucurie, golul în plin, să faci animale din oameni, să cânți din turnul tău răsturnat pe o mie de voci când aici nimic nu mai cântă, să omori ceea ce aici n-a murit, ca să existe un capăt clar în poveste, și doliu, când realitatea face roata, roata, roata, și ți-e groaznic de rău și nu mai poți coborî (sau, altădată, altfel, să transformi frumusețea în mizerie și tot așa de la un capăt la celălalt, dar de data asta așa). Din golul, din terenul murdar și alunecos al realității au crescut basmele, și nu invers; niciodată nu se croiesc realități după basme - cine ar face asta, de ce? Nu realitatea imită basmul; realitatea e născătoare de povești, întotdeauna așa. Cineva a amețit în traseul circular și-mi pare cam rău. O păcăleală. Recunoscătoare și-așa.
De mult n-a mai fost o vară ca asta, poate chiar un an ca ăsta. Mă duce cu gândul la 2012, doar că atunci era oboseală cruntă, luptă pe viață și aproape pe moarte, acum totul e așezat, acum foarte mult de tradus, dar nu la fel de greu - știam și atunci, nimic din ce urmează n-o să se compare cu ce-a fost. O să curgă coperte, fiarbă vinu-n cupe/, spumege șacalul,/ nimeni să nu știe/ ce știim doar noi.
Împlinit zece milioane de semne traduse, depășit tacit cu încă jumătate de milion, că nu era de oprit și de desfăcut șampanii.
A doua carte a lui Eowyn Ivey, care tocmai ce-a apărut în original și-a cărei traducere-i gata, este frumoasă, pe mulți îi va face fericiți. Nu seamănă cu Copila de zăpadă, are o structură și o poveste complet diferite, mai complicată țesătura, farmecul e acolo, povestitoarea bună este acolo.
Citesc. Tolănită cu orele, până mă înșurubez în cearșafuri și pături și nu mai pot ieși fără să-mi scrântesc vreun picior, citesc, citesc, cărțile din turnul de la cap se mută în sfârșit în bibliotecă, câte una, câta una. Și scriu scrisori, prietenul la scrisoare se cunoaște.
Prăbușirile din Hrabal, fără putință de scăpare. Stele prea sus, doar din citate, din litere, din alții. Acolo nici o stea reală, nici o salvare. „Cerurile nu sunt umane și nici viața de deasupra mea, de sub mine și din mine.” Traducerea în engleză a Singurătății prea... apărea în anul în care Beckett murea. Lui Beckett cred că i-ar fi plăcut prăbușirea continuă, atingerea buzelor umede pe pantaloni, capul căzut, berile, murdăria, șoarecii din mâneci, căratul pachetelor, scăderea în înălțime cu nouă centimetri, zvâcnirile vesele și biata cantilenă furată pe străzi, legănând o iluzie, inutilă, inutil, totul zadarnic, pierzanie, sfârșit.
Not with a bang but with a whimper. Nu cu un bum se termină lumea, ci cu un scâncet de șoricel care îți cade pe deget.
Și apoi „numai din această pulsiune negativă, numai din acest labirint al lui Nu poate ieși scriitura care va să vie. Dar cum va fi această literatură?”; „a scrie ce nu se poate scrie înseamnă tot a scrie”. (E. V-M., Bartleby & Co)
15 august 2016
Splendoarea durerii
„Ar fi putut țipa și nu putea.”
Prima povestire publicată de Beckett se numește „Assumption” - „Adormirea”; titlul se referă la Adormirea Maicii Domnului (15 august). O traduceam acum șase ani, într-o vară ceva mai răcoroasă ca asta, la Sibiu. Începe cu o aporie care va deveni tipică pentru Beckett, se încheie cu o ironică pietá și este, toată, un elogiu al splendorii durerii.
Vară cuminte. Nici o zi de vacanță până acum. Ultima sută de mii de semne dintr-o traducere lungă la care lucrez din mai, septembrie ca un colac la orizont.
O zi în care să ne gândim la asta, la splendoarea durerii. La tot ce ni se dă atunci când ni se ia.
Prima povestire publicată de Beckett se numește „Assumption” - „Adormirea”; titlul se referă la Adormirea Maicii Domnului (15 august). O traduceam acum șase ani, într-o vară ceva mai răcoroasă ca asta, la Sibiu. Începe cu o aporie care va deveni tipică pentru Beckett, se încheie cu o ironică pietá și este, toată, un elogiu al splendorii durerii.
Vară cuminte. Nici o zi de vacanță până acum. Ultima sută de mii de semne dintr-o traducere lungă la care lucrez din mai, septembrie ca un colac la orizont.
O zi în care să ne gândim la asta, la splendoarea durerii. La tot ce ni se dă atunci când ni se ia.
7 august 2016
3 august 2016
Capătul zilei
Uneori n-ai nevoie decât să scrii o scrisoare când se termină ziua.
Despre toate și despre nimic.
Despre ora tolănelilor, la capătul zilei, când mă trântesc aici, poate cu un pic de muzică fără cuvinte, gândit, golit, stat.
Despre cum e de evitat să ajungem în aceeași curte cu cei cu care altfel n-am ajunge niciodată în aceeași curte, la aceeași petrecere cu lampioane, veselie, despre cum putem să facem gărduleț grijuliu. Eu cred în gărduleț, astăzi și mâine, acasă și în sălbăticie, viu sau de lemn.
Despre Sfânta Septembrie.
Despre ce groază mi-e de cei care pretind că citesc, dar e evident că doar frunzăresc repejor ca să lipească afișe, o fabrică de citate unde se lucrează-n trei schimburi, de tot răul pe care simt cu claritate că-l fac când ei sunt convinși că fac bine, fiindcă știu sigur că o carte frunzărită e ca o ființă despuiată și pipăită de niște mâini mari în spatele casei și lăsată așa, și mâinile crezând, cu mintea lor de mâini, că de-acum o cunosc.
Despre cum mă apucă jalea când văd atâtea cărți scrise în ani și hăpăite în jumătate de zi, între alte două distracții.
Despre cum n-am mai dormit o noapte ca lumea de mult, mă uit la fereastră, la perdeaua înfoiată, ascult vuietul acela continuu și-mi vine să zic opriți trenul, nu mai pot, vreau să cobor, vreau acasă la mine, ah, dar sunt acasă la mine, și iar mă ridic și mă uit pe fereastră, și iarăși mă culc, și iar mă topesc. Adorm, la cinci, șase, șapte dimineața mă trezesc cu ochii umflați, pun picături și iarăși intru în pagini, lecția mea de lentoare și supușenie, și groaza că timpul, ascultă...
Să scrii o scrisoare, să existe cineva la capătul zilei care să-ți citească scrisoarea, să te asculte, așa cum foarte puțini mai citesc cărțile, așa cum foarte puțini mai ascultă tot ceea ce există, muzicile, poveștile, casa, pereții, vântul, lingurița din cană, omul rău făcând o mărturisire la capătul zilelor sale - lent, revenind, stând neclintit cu ochii în tavan între rânduri, ascultând secundarul, privind minutarul, pe urmele orbetelui ce-și sapă sârguincios vizuina îngustă, unu, două, trei fără un sfert, patru fără zece, patru, patru și zece. Și să-ți răspundă omul acela. Și tu să-l asculți, să primești de parc-ai fi chiar ființa despuiată din spatele casei, căreia acum i se întinde o haină.
Asta ar fi cu scrisorile.
Despre toate și despre nimic.
Despre ora tolănelilor, la capătul zilei, când mă trântesc aici, poate cu un pic de muzică fără cuvinte, gândit, golit, stat.
Despre cum e de evitat să ajungem în aceeași curte cu cei cu care altfel n-am ajunge niciodată în aceeași curte, la aceeași petrecere cu lampioane, veselie, despre cum putem să facem gărduleț grijuliu. Eu cred în gărduleț, astăzi și mâine, acasă și în sălbăticie, viu sau de lemn.
Despre Sfânta Septembrie.
Despre ce groază mi-e de cei care pretind că citesc, dar e evident că doar frunzăresc repejor ca să lipească afișe, o fabrică de citate unde se lucrează-n trei schimburi, de tot răul pe care simt cu claritate că-l fac când ei sunt convinși că fac bine, fiindcă știu sigur că o carte frunzărită e ca o ființă despuiată și pipăită de niște mâini mari în spatele casei și lăsată așa, și mâinile crezând, cu mintea lor de mâini, că de-acum o cunosc.
Despre cum mă apucă jalea când văd atâtea cărți scrise în ani și hăpăite în jumătate de zi, între alte două distracții.
Despre cum n-am mai dormit o noapte ca lumea de mult, mă uit la fereastră, la perdeaua înfoiată, ascult vuietul acela continuu și-mi vine să zic opriți trenul, nu mai pot, vreau să cobor, vreau acasă la mine, ah, dar sunt acasă la mine, și iar mă ridic și mă uit pe fereastră, și iarăși mă culc, și iar mă topesc. Adorm, la cinci, șase, șapte dimineața mă trezesc cu ochii umflați, pun picături și iarăși intru în pagini, lecția mea de lentoare și supușenie, și groaza că timpul, ascultă...
Să scrii o scrisoare, să existe cineva la capătul zilei care să-ți citească scrisoarea, să te asculte, așa cum foarte puțini mai citesc cărțile, așa cum foarte puțini mai ascultă tot ceea ce există, muzicile, poveștile, casa, pereții, vântul, lingurița din cană, omul rău făcând o mărturisire la capătul zilelor sale - lent, revenind, stând neclintit cu ochii în tavan între rânduri, ascultând secundarul, privind minutarul, pe urmele orbetelui ce-și sapă sârguincios vizuina îngustă, unu, două, trei fără un sfert, patru fără zece, patru, patru și zece. Și să-ți răspundă omul acela. Și tu să-l asculți, să primești de parc-ai fi chiar ființa despuiată din spatele casei, căreia acum i se întinde o haină.
Asta ar fi cu scrisorile.
31 iulie 2016
Azi într-o grădină
Crinul doamnei, fructele verzi de ginkgo biloba, aleile cu frunze de plop galbene amintind de acasă, mesteacănul tăiat, bucățile de trunchi stivuite, banca năpădită de ierburi, un motan negru ițindu-se dintre copaci, mai întâi glasul lui, apoi el, dincolo de iaz, unde crapul oglindă era sâcâit de-o țestoasă, viespea aterizând pe mal și coborând la pas ca să bea apă, și adăpându-se ca un animal, ca un bivol, ca o capră, ca o vițea, aplecată cu gura spre apă, cu fundul ridicat, apoi zburând cu burta probabil prea plină, prea grea, lăsând o dâră pe apă ca o șalupă, până când s-a putut înălța, fluturele vanessa cu dungi stacojii, fluturii coadă de rândunică, albul pe floarea de ciulin, căpițele fierbinți, potecile din care se înălța căldură, o simțeam pe picioare, urcând spre genunchi, bobocii de rață de sub pod, și iar crinul doamnei cu tulpinile lungi, fără frunze, doar floare, și toată lumina.
București, aproape de casă. Nu există vacanță, dar există duminici.
(Foto: VDN)
București, aproape de casă. Nu există vacanță, dar există duminici.
(Foto: VDN)
27 iulie 2016
Despre SVJS
Sfinxul colibri e un fluturoi care poate zbura pe loc foarte aproape de florile unei tufe de liliac sălbatic și le poate extrage nectarul, aparent fără să le atingă. Are o trompă foarte fină, mai lungă decît corpul, cu care face această vrăjitorie, mai ales seara. Baghetă magică. Sfinxul colibri e pomenit de Veronica D. Niculescu în cartea ei cea nouă, "Spre văi de jad și sălbăție" (Editura Polirom). Și tot aici e pomenită o oră de seară, cînd se ia lumina în tot orașul și o fetiță se bucură să descopere la flacăra lumînării altfel de umbre ale obiectelor cunoscute din cameră, umbre care crează o altă realitate, un fel de ficțiune. Oră magică. Veronica este un astfel de scriitor-sfinx colibri: se hrănește din realitate aparent fără să se atingă de ea, îi extrage sucurile printr-o fină baghetă fermecată, face ca lucrurile să aibă alte umbre decît cele cunoscute, așa cum numai scriitorii adevărați pot să facă. E și o poveste de iubire în cartea asta, dar SVJS nu e doar atît, ci e o poveste de iubire despre cum încercăm să ne salvăm prin poveste, despre nevoia de a așeza în alt plan, în altă realitate realitatea care doare, de a face săritura din real în... alt real, care e ficțiunea. De a pune în ordinea ficțiunii ce nu se poate (s)pune în dezordinea cuvintelor de toată ziua. Ca să poți îndura, ca să supraviețuiești. Ca la Flaubert - "Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă". Atît de simplu. De mult n-am mai citit în literatura noastră tînără o declarație de dragoste pentru literatură atît de frumoasă, impecabil construită. O carte făcută din legături, din noduri, din semne, lăsate peste tot de buna scriitoare pentru bunul cititor.
- Adela Greceanu despre Spre văi de jad și sălbăție
(Facebook)
- Adela Greceanu despre Spre văi de jad și sălbăție
(Facebook)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)