Azi, Nabokov, Morn, prima dată

...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.

Azi, pe nepregătite, am găsit într-o librărie aceste două comori. Cea mai citită și cea mai puțin citită dintre cărțile lui Nabokov. Tragedia domnului Morn, scrisă în 1923-1924, nu s-a publicat niciodată în timpul vieții lui Nabokov și asta e prima traducere în engleză. O ediție minunată. Prilej cu care postez și un fragment pe care l-am tradus în urmă cu vreo trei ani, așa cum este el inclus în Scrisori către Vera.

„O vară cu Isidor” la Observator Lyceum

Observator cultural continuă și în 2018 seria de întîlniri între liceeni şi scriitori români, iniţiate în luna mai 2017, prima ediție din acest an a Observator Lyceum urmînd să se desfășoare vineri, 26 ianuarie, ora 18.30, la Muzeul Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8, București). Invitată este Veronica D. Niculescu, autoarea romanului O vară cu Isidor (Editura Polirom, Colecția Junior – coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu –, 2017).

Invitaţii ediţiilor anterioare au fost: Octavian Soviany, laureatul Premiului Observator Lyceum, în 2016, pentru romanul Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească), sculptorul Mircea Roman (cel care realizează trofeul Observator Lyceum), Bogdan-Alexandru Stănescu și Vlad Zografi (cîştigător al Premiului Observator Lyceum pentru proză la Gala Premiilor Observator cultural 2017, pentru romanul Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas).

La eveniment – organizat de revista Observator cultural și susținut de Muzeul Național al Literaturii Române – participă elevi de la licee din București, unii dintre ei membri ai juriului care acordă Premiul Observator Lyceum pentru proză, inițiat în 2016 și decernat anual, în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.

În dezbatere se va afla prima sa carte pentru copii, O vară cu Isidor, povestea unei fetițe de 13 ani din București care se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa.

Mai multe detalii aici.

„Sylvie și Bruno”

În topul cărților mele favorite, din toate cele pe care le-am tradus, la o distanță mare de orice altceva, se află „Foc palid” al lui Nabokov și „Watt” al lui Beckett. Și pentru că era nevoie de încă una, ca să fie trei, ca-n povești, a apărut în viața mea „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll.
Cartea asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, și iarăși e o traducere pe care i-o datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Pentru că unele lucruri, oricum ai lua-o, le datorezi.
Cartea apare în curând la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, și este o splendoare de împletitură între realitate și vis, cu proză și poezie. Un capitol întreg e scris în versuri cu ritm și rimă - iar traducerea acestuia a fost marea, marea mea plăcere a anului trecut.
Cu asemenea cărți îți amintești de ce ai plecat de pe un drum și-ai apucat pe altul. E bucurie pură aici. Sper să ajungă și la voi.

Soarele zilei

Ieri, frig rău, mă încălzesc un pic în Librăria Eminescu. Îmi cumpăr cafeaua preferată, cea aromată și slabă fără de care nu-mi mai pot începe zilele, apoi mă plimb printre cărți ținând punga aurie în mână, mă bucur de fierbințeala cafelei proasăt râșnite, o adulmec apăsând ușurel pe plicul cu răsuflătoare, cafeaua e un animălete care îmi pufnește în față. Mă simt bine scotocind mai atentă pereții cu cărți în engleză, sunt aici și volumele abia apărute la noi anul trecut, serii de autor, ce coperte frumoase. Îmi amintesc că trebuie să-mi vină prin poștă ceva comandat de pe Bookdepository înainte de Crăciun, o mică minunăție imposibil de găsit pe la noi.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.

Sunt deja reprofilată

Am spus de câteva ori, mai în glumă, mai în serios, în perioadele de mare oboseală, că aș vrea să mă fac florăreasă. Să stau în micul magazin cât e ziua de lungă, să privesc lumea trecând pe stradă, să foșnesc ușor din celofan, să traduc câte o poezie de Nabokov pe săptămână. Dar nu m-ar angaja nimeni, n-am experiență. Și, de fapt, nu mai doresc să fiu angajatul nimănui. Altădată, mult mai demult, spuneam că aș vrea să fiu îngrijitoare la Zoo. Dar acum, după ce-am scris o carte în care îngrijitorii la Zoo sunt porecliți Clonț și Piciorong, parcă nu-mi mai arde. Asta dacă vorbim de meserii.
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.

(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)

Jurnaliere - Cum spui povestea de nespus, o casă, un vis și o ocnă

Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.

*

Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.

*

Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.

*

Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.

*

În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.

One More Time with Feeling

Zilele sunt cu pagini, serile sunt cu filme. Mai las aici un semn despre un film excepțional.

One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.

Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.

Ultima, prima

Cum mi-am petrecut ultima seară din an și prima seară din an.
Cu Mastroianni.

Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.

1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.

În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

2017 în cărți

La sfârșitul anului trecut, notam în jurnal: „Pentru 2017: Să termin de tradus Life și apoi Muza - iar după aceea să scriu. Să încep o poveste. Să răstorn balanța. Să dau deoparte traducătoarea de pe mine.”
Iată anul dus.

Un roman scris și publicat - povestea verii lui Isidor, surprinzătoare propunerea, publicarea, turneul prin țară, întâlnirile cu publicul. Primul tiraj, de două mii de exemplare, epuizat într-un anotimp. Tiraje noi și pentru O vară cu Isidor, și pentru Spre văi de jad și sălbăție.

Șapte traduceri publicate (aproape 2.400 de pagini) - multe lucrate anul trecut, o parte anul ăsta. Alte două traduceri se reportează pentru la anul. Cartea pe care am tradus-o în vara asta, și care încă nu-i publicată, este una dintre cele la care țin cel mai mult din tot ce-am lucrat în acești zece ani. Sute de versuri cu ritm și rimă traduse cu o plăcere fantastică - aș putea trăi o viață așa.

Două prezențe în volume colective, cu o povestire inedită și un fragment de roman.

Scrisul a mers bine, deși e tot mai greu să-ți găsești liniștea pe un fundal atât de agitat și agresiv, e nevoie de eforturi din ce în ce mai mari ca să îți poți face treaba. Recunosc că eforturile astea mie-mi priesc oarecum, așa cum îți priește o boală: îmi amintesc constant ce am de făcut.

Rezidența FILIT a însemnat un start, cam zbuciumat, pentru o nouă poveste; au urmat niște luni destul de interesante.
Pentru Spre văi de jad și sălbăție, două nominalizări: la Premiul de proză al Ziarului de Iași și la Premiul liceenilor la FILIT; și Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu.
Premiul pentru Traducere al revistei Observator cultural.

Cred că un an nu este bun sau rău cu noi, noi suntem buni sau răi cu timpul și cu toate celelalte ale noastre.
Sunt recunoscătoare. Toate-s încă bune la capătul unui an care începuse infernal.

Floarea fără floare

Am cumpărat acum o vreme o orhidee mică și jumulită, dintr-acelea date pe mai nimic - doar că nu le-aruncă florăresele-n stradă după ce rămân fără flori. Îmi amintesc că eram într-o perioadă în care și eu rămăsesem fără ceva, fără carte, o predasem, o publicasem, era gol aici, și m-a impresionat floarea asta fără floare. A urmat o întreagă poveste, cu răbdare, cu accidente, cu păcăleli, cu o tijă lungă din care, în loc să iasă boboci, cum te-ai fi așteptat, a apărut un pui verde. Au trecut luni de zile și eu tot nu știam ce fel de flori o să facă. N-aveam nici cea mai mică idee, ce culoare, ce formă. Acum orhideea are un pui și unsprezece boboci. De Crăciun, odată cu crăciunița, i s-a deschis prima floare, mică și nespus de delicată. O presez aici.

„O vară cu Isidor” - tiraj nou

Apărută în vară, cu un tiraj dublu decât cel cu care eram obișnuită la cărțile publicate ca autor român la Polirom - și asta datorită faptului că aparține unei colecții de literatură universală, unde lucrurile stau diferit - O vară cu Isidor s-a epuizat la începutul iernii. Zilele acestea, un nou tiraj, tot măricel, a apărut în librării.
Dincolo de cifre, eu o să spun că Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, EgoProză, 2016) și O vară cu Isidor (Polirom Junior, 2017), ambele epuizate și aflate acum la al doilea tiraj, fac din mine un autor fericit. Mulțumesc editurii și cititorilor mici și mari.

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Miercuri seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat

Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.

Răbdare, răbdare

E jumătate de zi liberă și aici, iz de capăt de an, deși de luni mă avânt într-o treabă nou-nouță din care o să ies primăvara. Din una-n alta, îndemnată de atâta lumină argintie, m-am apucat să văd care-s cărțile și traducerile mele apărute în 2017, am scos din rafturi și am scos din dulapuri, s-a umplut biroul. Am încercat să le pun în teanc și să le răsfir, să le pozez cumva, nu stăteau, sunt și obsedată de ordine, de categorii, cădeau, nu se potriveau... Le-am pozat, mă întreb dacă o să arăt fotografia sau o s-o țin pentru mine, pentru când o să fie chiar capăt. Dincolo de ce-am scris, par atât de multe traduceri, iar imaginea-i falsă, de fapt n-am tradus decât două cărți (cărțoaie) și-o cărticea anul ăsta, nu pe toate din turn (cele mai multe-s lucrate anul trecut), una a apărut, alta nu - iar aceasta din urmă este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut anul ăsta, cel la care țin cel mai mult, ceva prețios, dificil și bizar, pitit deocamdată într-un catalog al editurii, cu mențiunea „În curs de apariție”. E un decalaj mare, o distanță lungă de la munca noastră până în momentul apariției, suflă peste toate un dragon, șuieră pișicher, șșș, răbdare, răbdare.

Final de toamnă

Final de toamnă blândă-n Cișmigiu.

Să nu uit lunile astea în care m-am oprit din tradus, în care am scris sau m-am chinuit îngrozită că nu pot să scriu cum și cât mi-aș dori, în care prea mult a trebuit să ies și să vorbesc. Dar rămân trei luni perfect decupate.

(Foto VDN)

„Căprioara”

„Căprioara”, povestirea mea din volumul colectiv „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, lansat astăzi la Târgul Gaudeamus.
17 autori. Ilustrații de Dan Ungureanu.

Isidor & Istodor

Ce-i un copil?
- Eu sunt un copil. Ceea ce-am fost odată rămânem pe viață.

Care-s cărțile pentru copii care-ți plac? De ce?
- Cărțile de citit! Cărțile dense, cu text mult, care pot fi lipsite complet de ilustrații. Cărțile care pot fi citite oricând cu plăcere și de un adult. De fapt, chiar de asta am scris „O vară cu Isidor”. La propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie pentru colecția Polirom Junior, asta a cântărit cel mai greu: îmi plăcea colecția, sunt cărți de citit, nu de frunzărit. Pentru mine asta însemna carte adevărată când eram mică, o poveste densă, cu care să-mi petrec multe zile. Nu mă tentează cărțile cu puțin text și multe ilustrații. Nu mă tentează nici cărțile unde autorul se prostește și-și țuguiază buzele când vorbește cu copiii, ciupindu-i de obraji. De asta m-am ferit foarte tare. Îmi plac cărțile lui Michael Ende, E. B. White. Îmi place să știu că atunci când lui Cehov i s-a cerut o poveste pentru o antologie destinată copiilor, el le-a dat „Kaștanka” și le-a zis că el consideră că și copiii trebuie să citească ce citesc și adulții. Cățelușa lui roșcată a apărut pe coperta antologiei.

De ce Isidor?
- Ca să rimeze cu „dor” și „condor”. Și să fie nemaiauzit și nemaivăzut pe la noi, venit de peste ocean, din casa lui cu Munții D’Or. De ce condor? Pentru că n-am vrut pisicuță, cățel, șoricel, elefant. Am vrut sălbăticiune, frumusețe bizară.

Totul e chestie de avânt in viață? Să ai loc să-ți iei zborul?
- Nu m-am gândit la asta când am scris povestea lui Isidor. Isidor nu zboară nici odată ieșit din cușcă, nici mai târziu, când are destul loc de unde să se lanseze. Are nevoie de cu totul altceva decât un pervaz de cameră la etajul șapte al unui bloc din București și-o fetiță care-i zice grăbită: „Hai, hai!”. Să vedem. Totul a pornit de la o povestire scrisă pentru antologia „Uite cine vorbește”, de la Editura Arthur. Atunci am ales să fiu un condor în cușcă la Zoo, impresionată de imaginea asta: cea mai longevivă pasăre din lume, cu cea mai mare deschidere a aripilor, închisă pe viață într-o cușcă. Condorul, cu trei metri de aripi, cu 50 de ani speranța de viață. I-am scris visul, cel în versuri din miezul povestirii, iar povestirea asta a devenit apoi capitolul trei din roman. Este o poveste despre captivitate și vis, înainte de toate. Pentru roman, i-am inventat lui Isidor o salvatoare, pe Serena. O fetiță curajoasă, care să-l ajute pe păsăroiul bătrân – dar care e ca un copil pe lângă copila asta descurcăreață. Am vrut să scriu o poveste frumoasă, atât, care să bucure cititorul. Și cred că este despre frumusețe, prietenie, libertate și forța viselor noastre. Fără morală, fără teze. E o carte înțesată de întrebări. M-am bucurat să văd ce bine au ajuns la copii.

Un interviu de Eugen Istodor, publicat ieri în ziarul târgului de carte Gaudeamus.

„Cel mai mult și mai mult” și „Alte 10.000 de semne”

Un volum colectiv și o antologie stau să apară zilele acestea, vor fi lansate la Târgul Gaudeamus.

În „Cel mai mult și mai mult”, de la Editura Arthur, semnează 17 autori. Eu am o povestire inedită, scrisă anume pentru acest volum, se numește Căprioara și e scrisă toamna trecută - e cu mesteceni, prima ninsoare și o căprioară pe care o bănuiesc verișoară de-a doua cu Isidor. Povestirea e scrisă înaintea romanului, e tot despre libertate și prietenia dintre un om și-un animal sălbatic, e destinată celor mai mari dintre copii sau celor mai fragili dintre adulți, se poate încadra la categoria „povestiri cu ochi umezi”.

„Alte 10.000 de semne” este antologia bilingvă alcătuită de Alina Purcaru, apare la editura ICR, reunește câte 10 mii de semne alese de 21 de prozatori români - paginile lor preferate, din tot ce au scris. Eu am ales Omul care are acasă un canar, din Spre văi de jad și sălbăție. Textele sunt traduse în spaniolă și sunt însoțite de mini-interviuri și portrete ale scriitorilor.

„O vară cu Isidor” la Radio România Cultural

Vineri seara, am mers la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural, cu „O vară cu Isidor” și caietul cărții.
Emisiunea, de o jumătate de oră, poate fi ascultată aici.

Interviu în LaPunkt

În fond, ce este scrisul? – o alternativă, un fel de lume paralelă, o tentație evazionistă către alte dimensiuni, o refulare, un act intim, un exercițiu de mărturisire, o nevoie ascunsă, un orgoliu de a încerca să decupezi un timp numai al tău?

– Din nou, cu fiecare carte e altfel. Eu simt nevoia să spun povești. Să creez niște lumi. Să mă joc acolo cu personajele mele, și printre ele, cu mine însămi. E viață amplificată, din care ies obosită, cam așa cum ies și actorii din roluri sau copiii din joc. Iar jocul, să nu uităm, e o treabă atât de serioasă! Acum, dacă aș zice că e și-o fugă de moarte, sau mai degrabă o concentrare de viață aici, într-un timp dilatat după cât ne stă în puteri, probabil că s-ar auzi de ici și de colo un hohot de râs. Dar o zic. Măcar pentru aceia care știu exact despre ce-i vorba, fiindcă și ei simt la fel. Ce e scrisul? Ce e scrisul. Dacă ar fi ușor de definit, poate că nu am mai scrie. Eu în scris găsesc, pur și simplu, plăcere. Cum, dacă tocmai am vorbit de oboseală? Simplu. Gândiți-vă din câte alte plăceri nu ieșim transpirați, extenuați. Eu sunt fericită când scriu. E atât de simplu: sunt fericită când scriu. Publicarea, cu expunere, lansări, baluri și balauri, piruete și tot ce mai aduce ea, e cu totul altă poveste.

„Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic.” Din ce pornește teama aceasta?

– E cel mai firesc lucru din lume. Când se termină o carte, se termină o lume. Ce poți să mai întrevezi după sfârșitul lumii?

Un interviu amplu în revista LaPunkt, acordat Simonei Preda, căreia îi mulțumesc. Poate fi citit aici.

Azi

Brândușele de toamnă vor frig ca să-nflorească.

„Unde nu e nimic”

Agresivitatea verbală, a celor care ridică din umeri, „dar ce-am făcut? doar am zis!”, agitația enormă în jurul nimicului, exagerările stânjenitoare, valurile, proiectarea propriilor toane asupra celor din jur, bănuiți de toate relele lumii, furtuna asupra grădinarului care lucra liniștit aplecat pe un rond. Câteva delicii, de înfruntat când ți-e lumea mai dragă.
Îmi cultiv cu atenție, de mulți ani, grădinița. Din copilărie am detestat mare parte din cele înșirate mai sus. M-am ascuns între tufe și ierburi, pe sub pături și în cotloane de umbre, ca să mă țin departe de ele - m-am jucat cu ierburile, am crescut cu umbrele. M-am simțit străină de oameni altfel foarte apropiați. M-am îngrozit față în față cu atâta singurătate - dar nu era nimic de făcut, eu eram diferită. Am pornit în direcții care păreau împotriva curentului. Am trăit mereu mai mult singură. A fost o alegere. Alături am avut întotdeauna oameni puțini sau deloc.
Caut foarte rar companie, deși tânjesc după ea. Nu-mi amintesc când am spus ultima oară cuiva hai cu mine.
Dar mi s-a întâmplat, mai ales în ultima vreme, să fiu căutată cu insistență și apoi alungată exact pentru ceea ce sunt. Ponegrită oribil. Prea nu era credibil. Prea nu se putea. Singurătatea? Ce știi tu de singurătate? De ce scrii de ea? Cum îți permiți? De ce nu-mi distribui mai bine mie iepurașii? De ce nu-i salvezi din păduri și nu-i duci în grădini zoologice? (Cineva care turuia despre sine și nu știa nimic despre mine.) Scrisul? O prostie! Ce dacă așa ne-am cunoscut, ce dacă așa ți-am intrat în casă, în viață. Ce știi tu despre viață? Ce ai trăit tu, stând așa la biroul ăla al tău? Îți ratezi însăși viața! De ce nu sari cu parașuta, ca mine? Viața e scurtă, viața e frumoasă, dă-le naibii de cărți, dacă nu sari cu parașuta nu e nimic de capul tău, ascultă la mine! (Cineva cu mai mult de zece ani mai tânăr ca mine.) Și nu uita să-mi dai like la poze - mă străduiesc să fotografiez ca tine, mă las în genunchi și pozez floriceaua minusculă, dar aplic și-un filtru gros de culoare, fiindcă viața-i frumoasă, mai frumoasă ca realitatea în sine! (Același.) Sinceritatea? Ce sinceritate? Sinceritatea nu există! Minciuna, iubire! Minciuna e parte din viață. Și din dragoste, și din tine. Vrei să spui că din tine? Nu, adică din tine. (Cineva în care îmi pusesem toată încrederea.)
Învățați-mă, arătați-mi, dați buzna și amintiți-mi mereu toată mizeria lumii, nu mă iertați. Ce atâta udat flori dimineața? Ce atâta cântecel? Ce atâta lucrat între patru pereți, ce atâtea sâmbete și duminici acasă, ce atâtea parcuri învățate pe de rost în plimbări scurte dilatate enorm între grafice pentru lunile următoare, ce atâta libertate, ce atâta dezamăgire, ce atâta iubire, ce atâta tristețe, ce atâta senin, ce atâta căutare, ce atâtea traduceri, ce atâta cufundare în povești, ce atâta izolare, ce atâta tăcere, ce atâta privit spre apus, unde nu e nimic, unde nu e nimic? Privește la noi, facem valuri, iar asta e viața, furtuna deasupra grădinarului! Ferește scăfârlia, venim!

Un accident și lecturi

Cine spune că nu e plină de aventuri viața celui care scrie ore în șir în camera sa nu știe ce vorbește. Cu lumina stinsă, cu veioza de pe birou aprinsă, mă ridic și pornesc în viteză spre peretele celălalt, spre veioza rotundă. În sfârșit povestea s-a urnit, mă ajută serile lungi, am spus mereu că verile sunt pentru traduceri, iernile pentru scris. Sunt atât de fericită, deși știu că în fiecare clipă pot pica în disperare și pot lua hotărârea să renunț la tot ce-am lucrat până acum, dar sunt atât de fericită în fracțiunea aceea de secundă, încât plutesc deasupra tuturor lucrurilor, către veioza pe care mă mir că n-o pot aprinde cu gândul, fără acest „deranj material”. Însă, fiindcă sunt de fapt tot aici, ce oroare, mă lovesc crunt de colțul măsuței care e-n mijlocul camerei, deși de obicei stă la fereastră. Am uitat cu totul de ea. N-am văzut-o. Un trosnet de cotor de carte rupt în două, durerea; și, dacă aș merge desculță pe zăpadă zilele ăstea, aș lăsa o urmă de picioruș mărimea 37 și una de lăbuță de urs. Vânătaie de opt centimetri, deget și articulație compromise, mers doar în jurul cuștii, cam cât îmi e lanțul.
Măcar stau mult în pat și citesc. Cărți amânate, cărți reluate, cărți noi-nouțe, lejer și intens, după pofte.
Splendidă Parohia lui Dan Coman. Extraordinară Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean. Marele marinar nu mă prinde, nu e deloc genul meu. Să termin Tihna lui Bartis, abandonată după 50 de pagini acum o lună fiindcă mi se părea că o consum prea iute după Sfârșitul, așa că mi-am pus-o deoparte, iar apoi Zmeul de aur al lui Kosztolanyi (apărut în '56 la Budapesta, în '82 la noi), marea și noua mea dragoste, autor care apare în Sfârșitul lui Bartis, în manuale, la muzeu... Totul presărat cu poeziile lui Borges.

Întâlnirea

Stăm la o masă de la fereastră, de unde vedem terasa de lumină, frunze printre picioarele meselor goale, blocul meu e aproape, undeva spre apus, dar e de parcă m-ai fi adus atât de departe. Față în față în restaurantul care se golește treptat, râdem zgomotos când vorbim de-un nebun. Nu ne-am văzut de la începutul celuilalt anotimp. Soarele se rotește, îți arde privirea, acum te-ai mutat pe scaunul de-alături, și parcă ne e și mai bine așa, cu un pic de distanță, cum vorbim cu trupurile ușor înclinate, de parcă am sta să plecăm din clipă în clipă, cu nota de plată între noi, cu eșarfele deja puse la gât. Ce întâlnire cu miez, ce clipe prețioase. Să ai un prieten, să apară în ființă întreagă după luni de absență punctată de scrisori, să poți să vorbești, cu adevărat să vorbești, să asculți, și toate cuvintele să curgă în continuarea scrisorilor, derulând suluri de îndoieli legate de scris, acele lucruri de care îmi spui că nu pot fi spuse fiindcă omoară, acele lucruri de care îți spun că pot fi spuse unui om atât de apropiat, care te ascultă și-ți dă senzația că nu va avea nici un răspuns - dar are un soi de răspuns, chiar îndoielile sale.

Să las aici, pentru ziua de ieri, dar și pentru ziua de mâine, textul acesta despre Ishiguro - de care i-am vorbit ieri prietenei mele - și cantonamentul lui aspru de patru săptămâni, în care a scris scheletul brut al minunatei Rămășițele zilei. Totul venea pe un fond de criză: succesul cu al doilea roman îi blocase scrisul, avea un singur capitol scris din cartea nouă, iar peste un an de vânzoleală și risipă din cauza succesului, cu întâlniri și alte prostii, constatase că tot cu acel unic capitol rămăsese. Ce era de făcut? Atunci a decis împreună cu soția că e nevoie de măsuri radicale; vreme de patru săptămâni el va trăi doar în scris, izolat, departe de orice corespondență, nu va veni nimeni în vizită în casa lor, va scrie de la 9 dimineața la 10 și jumătate seara, cu câte o pauză pentru mesele de prânz și de cină, încât ficțiunea pe care o scria să-i devină o realitate mai reală ca realitatea. Și astfel a dus povestea la capăt într-o lună, un text brut, nefinisat, cu izbucniri de imaginație și scene care nu duceau nicăieri și cu „hideous dialogue”, nu conta, avea să revină apoi.

Mobilizarea.

Târgurile

Îmi place să merg la târgul de animale de la Romexpo, în fiecare an, cu o lună înainte de târgul de carte, să mângâi gâtlej de vițel, să privesc caii de rasă în ochi, să vorbesc cu miei și iepuri care tremură în țarcuri sub blănițele lor, să văd aburi ieșind din boturi de oaie și spinările caprelor înălțate de respirațiile speriate, în vreme ce dincolo de garduri sunt oameni solizi care prezintă, care vând, care împart pliante și se bat în cuvinte, iar între calitățile înșirate de ei și cele văzute de mine nu există aproape nici o legătură, căci ce legătură poate fi între kilograme și tremur?
Ce animal pierdut sub propria piele e și scriitorul la târg.

În foto: Lipițanul vânăt, cel mai blând dintre cai.

Apoi am plecat

Am revăzut casa unde-am locuit treisprezece ani, la Sibiu, câtă umbră, atâta lumină, drum nou asfaltat, frunze pe jos, bradul de la fereastra mea se mai înălțase cu două etaje, cutiile poștale aceleași, pe scară vecinul bătrân, nu l-am recunoscut, îi bătea lumina din spate, mă orbea, dar el mă vedea bine, mi-a șoptit cât e de bolnav, să nu îl audă, mi-a aruncat numele bolii în mâinile pe care mi le săruta, ușa casei mele era alta, de fier, și afară atâtea parcări, atâtea mașini, și toți oamenii pe care îi știam tot mai mici, tot mai triști, tot mai albi.

Am fost în Sub Arini dimineața devreme, m-am oprit sub cel mai galben copac, acolo unde primăvara e plin de violete, am fotografiat umbrele lungi, am privit Trinkbachul șerpuind pe sub straturi de frunze, acolo unde-am văzut cârtița dând să iasă afară din mușuroiul bombat. Doi măturători și un câine. Am urcat pe pod, în locul acela unde mă duceam să pândesc în altă toamnă lumina de ora unsprezece, copacii crescuseră, cel mic în formă de L ar fi ieșit acum din cadru, dacă aș fi avut aparatul cu mine. Am stat pe pod, acolo, în locul unde-am greșit spunând o singură dată unui străin că dacă te oprești și asculți, totul, dar absolut totul se schimbă, ascultă.

Am mers la cârciuma unde mâncam împreună. Am mâncat singură, cu bagajul la gleznă, o armă. Am privit furnicarul, turiști și localnici, și cuibul gol al unei berze pe care mulți or fi postat-o pe Facebook, având ca fundal cerul ăsta ireal de albastru. Am pornit spre gară pe jos, pe la Ursuline, pe strada abruptă, era încă foarte devreme, am cotit și m-am dus într-un parc prăpădit, fără nume, unde toate băncile în afară de una erau pline de murdărie de ciori. Pe-aceea m-am așezat. O femeie nebună s-a înghesuit pe sfertul de bancă curată de lângă mine, am stat un pic umăr în umăr cu ea, să nu o jignesc, apoi am plecat. Mai aveam o oră de tocat mărunțel.

Jurnaliere - Respirația firească

O să merg multă vreme înclinat, într-o parte, până lucrurile se vor așeza iarăși, până când va fi cu adevărat singurătate. Nu spartă în cioburi, nu înghesuită de coate.
Duminică însorită, crizanteme și bostani pe la colț, și-o ceață doar dimineața devreme, peste turnuri, peste acoperișuri, peste gară. Mesteceni.
Un teanc de texte străine alături, corecturile mele. Trei ore de petrecut azi la atelierul de scriere creativă, și iarăși oameni, multe cuvinte în locuri destinate categoric tăcerii, iar de mâine în sfârșit voi putea șlefui la globul de liniște.
Mă întorc la povestea mea întreruptă, unde e greu, unde e riscant, unde e totul încă atât de tulbure și înfricoșător - și unde mi-e bine, fiindcă asta mi-e casa firească, a plăcerii nebune.
Să nu uit, ierburile și zăpezile, Sălbăția și Hibernalia l-au urcat pe condorul neputincios pe pervaz. Să mă întorc de unde-am întrerupt. Din mica poveste pătrată și albă, de-acolo am de săpat drum îngust mai departe.
Mi-e poftă și dor de vocea aceea a mea, risipită în prea multe afirmații publice, topită sub atâta expunere, tocită sub atâtea întrebări care mă trag cu voioșie înapoi și într-o realitate bizară, de ce și cum; ah, câte răspunsuri pe loc născocite, nici măcar unul singur întru totul veritabil, cu miez și cu sens („să exprimi inexprimabilul, să effi inefabilul”). Am patinat pe suprafețe, în vârtejuri stângace, măcar n-am fluturat drăguț din rochițe de ocazie, măcar nu mi-am ascuns cu totul negreala, amăreala, ce-aș fi eu fără ele, ce mai sfârșit iar și iar de la capăt. Mi-e poftă până și de acest biet loc, atât de fragil, ca o pierdere, unde frazele îmi ies așa chinuite acum, înțelegi?
Obosită, mi-aș ține în palme limba, ficatul și inima, când merg prin camerele ăstea mici și luminoase, curate, așteptându-mi respirația firească, cuminte, cuminte.

Isidori

Desene și scrisori pentru Serene și Isidori.

Când scrii o carte pentru copii - și scrii o carte pentru tine, și pentru o colecție care îți place, și pentru că ți-o cere cineva în care ai mare încredere - ești foarte liber și fericit, dar n-ai idee la cine o să ajungă, e un public nou, necunoscut. Nu mi-am imaginat nici o clipă că voi avea parte de atâtea reacții directe la „O vară cu Isidor”, că voi vedea mulțimi de copii cu cartea în brațe, cu zeci de desene și scrisori pentru Isidor și Serena, cu mâinile ridicate pădure ca să pună întrebări, ca să afle - de ce un condor, dar bufnița Matilda va evada și ea, dar Serena s-a mai întâlnit vreodată cu Isidor după ce l-a eliberat, da, nu? E greu de povestit ce s-a întâmplat în ultimele zile, și nici nu trebuie povestit. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să-i umplu mamei mele casa de flori primite pentru o poveste. Că n-o să încap în taxiuri din cauza buchetelor. Că o să văd un Isidor de trei metri, făcut din hârtie, plutind sub tavanul unei săli de clasă. Știi, când scrii un roman pentru copii, că e un public nou și necunoscut și că nu există receptare critică. Ești foarte liber și fericit, scrii pentru copilul care ești tu și poate pentru încă un prieten, și cam asta, și deodată...

Așa că mulțumesc aici pentru toate întâlnirile, reacțiile și întrebările, copiilor, profesorilor minunați, librarilor, editurii, fără nici un iz oficial; e vorba, pur și simplu, de viață și întâmplările ei năucitoare...

Mulțumesc pentru organizarea turneului, Claudiei Fitcoschi, Editurii Polirom, Librăriilor Humanitas, Librăriei La Două Bufnițe și prietenilor mici și mari care au vorbit despre carte, au citit, au desenat, au scris scrisori.

„2012”

Din toți anii mei de până acum, 2012 rămâne de departe cel mai greu și, deloc paradoxal, și cel mai fericit.
De doi ani și ceva traduceam Beckett, întâi proza scurtă, apoi cele trei romane. Treaba asta m-a izolat teribil - de ceilalți și de ce eram eu înainte. Am renunțat la toate celelalte colaborări. Nu mă mai puteam împărți. Îmi plăcea enorm ce făceam, era ucigător de plăcut; câtă spaimă, atâta bucurie, câtă groază și muncă, atâta extaz. Epuizată, pe la mijlocul anului. Mi-era rău fizic, nici nu mai puteam ține drumul drept în plimbări. Și mi-era fantastic de bine înăuntru, trăiam în textele traduse, într-o izolare extremă, dar densă, populată cu tot ce poate însemna proza aceea magnifică, desfăcută în milioane de sensuri. Rămasă singură în Sibiul de unde știam că în curând va trebui să plec și eu, în pauza de la prânz mă duceam să văd munții la marginea orașului, mă opream la capătul unui drum, unde se termina realmente asfaltul, mă uitam la zăpezile de pe creste și spuneam nu vreau să plec, apoi mă clătinam pe drum înapoi, amețeam. Treceau șiruri de câte douăzeci de zile în care nu vorbeam cu nici un om. Mă sprijineam pe scrisori. Ca să nu cad când am terminat, am tradus și-am tradus mai departe, mai ușurel, DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, apoi am scris ca din pușcă Simfonia animalieră, care e toată despre izolare, agresiune și bucuria feroce dinăuntru, din miezul teribil.
De ce îmi vine să spun toate astea? Pentru că uneori se vorbește despre greutăți și, ah, despre bani, și despre trăit și despre scris, și-atunci ridic din umeri și mă duc mai departe fredonându-mi cântecelul - poți să fii grozav de fericit când ți-e greu, poți să fii cel mai fericit în cel mai greu moment din viața ta, pricepând chiar atunci, pe loc, că mai bine și mai frumos de atât nu va fi niciodată!