În ultima seară de Bucureşti, după zile pline, emoţionante şi epuizante, despre care nu pot povesti nimic, o emoţie arteziană la ascultarea acestei înregistrări.
Beckett, care suferea ca şi Cehov, de "autobiografobie", ura şi să fie înregistrat citind. Am găsit înregistrarea unui poem din Watt - tocmai din Watt, şi tocmai poem - înregistrare care îmi pune în gît un nod imens. Sînt bucuroasă pînă la cer. Slavă, iar şi iar, scriitorului care urăşte să îşi citească propriile texte. Dar care, cînd şi cînd, face o adorabilă excepţie.
Poemul este acesta, îl postam în româneşte cîndva prin aprilie, la aproape un an după ce-l tradusesem:
nu se-abate
Watt o iotă
însă de la ce
de la Knott găsit
de la drumul încolo
de la statul aici
de la dusul de-acolo
de la lungul drum
de la scurtul stat
şi din nou înapoi
la urmă plecat
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi rătăcite
traversând un pustiu
de la o flacără-n doliu
încarcerată
ce-a se stinge e gata
şi stinsă e gata
de la sufletul gol
de la goalele mâini
de la minţi adumbrite
şchiopătând în pustiu
de la astea toate
Watt un strop
nu se-abate
Watt, Beckett
De fapt, bucuria ar trebui să fie dublă: ce nu reiese din textul de prezentare de pe site-ul cu înregistrarea e că acolo sînt două poeme, fiindcă înaintea acestuia mai este unul scurt, tot din Addenda de la Watt, "Cine cîntărească golul c-un cîntar..." (citez din memorie, nu am cartea aici).
Iar ireala înregistrare, însoţită de explicaţii, este aici.
26 octombrie 2012
19 octombrie 2012
Doua intilniri in Bucuresti
Sper să ne vedem.
La lansarea romanului Cosmopolis, duminică seara de la 18.30, la Institutul Francez din Bucureşti
şi luni seara, la Librăria Bastilia, la întîlnirea literaro-culinară Porc cu piper pusă la cale de Matei Martin. O să citesc ceva din Roşu, roşu, catifea şi o să stăm un pic de vorbă despre ce se dă şi nu se mai ia. Aici trebuie rezervare la numărul de pe afiş. Ca să ştim cît glas aducem şi cîte farfurii pregătim.
La lansarea romanului Cosmopolis, duminică seara de la 18.30, la Institutul Francez din Bucureşti
şi luni seara, la Librăria Bastilia, la întîlnirea literaro-culinară Porc cu piper pusă la cale de Matei Martin. O să citesc ceva din Roşu, roşu, catifea şi o să stăm un pic de vorbă despre ce se dă şi nu se mai ia. Aici trebuie rezervare la numărul de pe afiş. Ca să ştim cît glas aducem şi cîte farfurii pregătim.
14 octombrie 2012
Dintr-o carte cu Anthony Perkins
"Vorbesc despre a fi tu însuţi. Dacă dezvălui totul, dacă scoţi la iveală fiecare sentiment, dacă ceri înţelegere, pierzi ceva crucial în privinţa sentimentului de-a fi tu însuţi. Trebuie să ştii lucruri pe care ceilalţi nu le ştiu. Ceea ce nimeni nu ştie despre tine e ceea ce-ţi permite să te cunoşti pe tine însuţi." - Punctul Omega, Don DeLillo
Fragment din Punctul Omega aici.
Fragment din Punctul Omega aici.
13 octombrie 2012
Schimbări definitive
O fată frumoasă, cu frunte senină, a venit cîndva, pe la finalul anilor '90, la un interviu de angajare la un ziar de provincie. La masa verde din redacţie, avînd în faţă foaia pe care scrisese ea ce scrisese, nu rău, mai bine decît alţii, o ascultam, o priveam. Eram redactor şef adjunct, îl aveam alături pe redactorul şef, serii de angajări se făceau mereu, nu mulţi rezistau. Eu însămi aveam să dezertez după patru, cinci ani, şi să nu-mi mai doresc în viaţa mea să lucrez în vreo mină. Dar asta e altă poveste. Sau nu.
Să revenim la fata frumoasă. Avea păr lung şi şaten, păr care nu cunoscuse vreodată vopseaua. Frunte înaltă, senină. Privire sfioasă. O oarecare agerime promiţătoare în colţul ochiului. Un pulovăraş roz, din acela cu găurele, poate lucrat de vreo bunică. Era încă studentă. Jurnalistică. Dar ceea ce ţin minte foarte bine este răspunsul ei la o oarecare întrebare despre scris. Cu o sinceritate care ne-a topit, fata ne-a spus că ştie că ar putea scrie, ştie că ar putea scrie binişor, dar ea încă ezită, ea încă se gîndeşte, s-ar mai gîndi şi dacă noi i-am spune da. Ceea ce o inhibă este caracterul definitiv pe care îl capătă cuvintele pe foaia tipărită. Ne-a vorbit cu patos despre asta. Ne-a impresionat. Am rămas în urma ei discutînd. Iată o fată în pulovăraş roz croşetat, care ne spune despre caracterul definitiv al cuvîntului scris. Care îşi dă seama de nişte lucruri. Era bine.
A lucrat o vreme cu noi, nu mult, poate doar un fel de practică studenţească. Mi-o amintesc în puloverele ei croşetate, aplecată pe pagină, cuminte, serioasă. I-am pierdut urma, ea a plecat din redacţie, eu am schimbat oraşul.
Au trecut ani.
Acum, uneori, seara, cînd parcurg canalele tv trecînd iute peste monstruozităţi de-ale noastre, căutînd să mă salvez cu vreo minunăţie de pe Nature sau de pe National Geographic Wild, o văd pe unul dintre posturile acelea de nevizionat unde se latră enorm. Tunsă băieţeşte, un gît întins care zbiară, o gură rujată intens, mereu larg căscată a otravă care se cere scuipată, o cută adîncă şi definitiv cioplită între sprîncene, tăind casa vechii seninătăţi, un deget acuzator vîrît în ochii noştri. Mă uit la ea şi nu mă întreb unde e fata în pulovăraş roz care îşi punea problema dacă interiorul ei poate face faţă caracterului definitiv al cuvîntului scris într-un ziar. Poate că toţi ne-am mai pierdut din seninătate, din inocenţă. Dar fac alt exerciţiu. Mă uit la toţi încruntaţii lătrători de pe aceste canale cumplite şi caut să mi-i imaginez pe seninii care au fost cîndva sau pe seninii care poate că sînt acasă, tîrziu, cînd se sting reflectoarele din platouri. Îmi e aproape imposibil. Nu mi-i pot imagina nici măcar lăfăindu-se într-o cadă, privindu-şi degetele de la picioare în tăcere, întrebîndu-se pentru ce naiba trăiesc. Cumva, nici apa nu mi-o pot imagina lîngă atîta mizerie.
Acest text, în ciuda aparenţelor, este despre frumuseţe.
Să revenim la fata frumoasă. Avea păr lung şi şaten, păr care nu cunoscuse vreodată vopseaua. Frunte înaltă, senină. Privire sfioasă. O oarecare agerime promiţătoare în colţul ochiului. Un pulovăraş roz, din acela cu găurele, poate lucrat de vreo bunică. Era încă studentă. Jurnalistică. Dar ceea ce ţin minte foarte bine este răspunsul ei la o oarecare întrebare despre scris. Cu o sinceritate care ne-a topit, fata ne-a spus că ştie că ar putea scrie, ştie că ar putea scrie binişor, dar ea încă ezită, ea încă se gîndeşte, s-ar mai gîndi şi dacă noi i-am spune da. Ceea ce o inhibă este caracterul definitiv pe care îl capătă cuvintele pe foaia tipărită. Ne-a vorbit cu patos despre asta. Ne-a impresionat. Am rămas în urma ei discutînd. Iată o fată în pulovăraş roz croşetat, care ne spune despre caracterul definitiv al cuvîntului scris. Care îşi dă seama de nişte lucruri. Era bine.
A lucrat o vreme cu noi, nu mult, poate doar un fel de practică studenţească. Mi-o amintesc în puloverele ei croşetate, aplecată pe pagină, cuminte, serioasă. I-am pierdut urma, ea a plecat din redacţie, eu am schimbat oraşul.
Au trecut ani.
Acum, uneori, seara, cînd parcurg canalele tv trecînd iute peste monstruozităţi de-ale noastre, căutînd să mă salvez cu vreo minunăţie de pe Nature sau de pe National Geographic Wild, o văd pe unul dintre posturile acelea de nevizionat unde se latră enorm. Tunsă băieţeşte, un gît întins care zbiară, o gură rujată intens, mereu larg căscată a otravă care se cere scuipată, o cută adîncă şi definitiv cioplită între sprîncene, tăind casa vechii seninătăţi, un deget acuzator vîrît în ochii noştri. Mă uit la ea şi nu mă întreb unde e fata în pulovăraş roz care îşi punea problema dacă interiorul ei poate face faţă caracterului definitiv al cuvîntului scris într-un ziar. Poate că toţi ne-am mai pierdut din seninătate, din inocenţă. Dar fac alt exerciţiu. Mă uit la toţi încruntaţii lătrători de pe aceste canale cumplite şi caut să mi-i imaginez pe seninii care au fost cîndva sau pe seninii care poate că sînt acasă, tîrziu, cînd se sting reflectoarele din platouri. Îmi e aproape imposibil. Nu mi-i pot imagina nici măcar lăfăindu-se într-o cadă, privindu-şi degetele de la picioare în tăcere, întrebîndu-se pentru ce naiba trăiesc. Cumva, nici apa nu mi-o pot imagina lîngă atîta mizerie.
Acest text, în ciuda aparenţelor, este despre frumuseţe.
10 octombrie 2012
Texte vorbite, texte gatite
Texte vorbite, texte gătite. Executăm o postare doi în unu.
Anul trecut, în ultima zi a Colocviilor Transilvania, vorbeam cu Luiza Vasiliu şi Teodora Coman despre mîncărurile din cărţi. Cele a căror aromă se ridică din pagini şi te trimit direct la bucătărie. Eu ziceam despre cum îmi dictează paginile traduse meniul unor zile: crăpasem de poftă după "un calup zdravăn, verde şi împuţit, de brânză Gorgonzola" şi pîine prăjită, cu muştar şi boia, aşa cum savura Belacqua în Dante şi homarul. Şi plănuiam să postăm într-o zi pe blog, toate trei deodată, o reţetă, ceva, cumva, după un fel de mîncare din cărţi. Cu executare şi cu fotografii! Au plecat trenurile, au zburat ideile.
La scurt timp după aceea, fără nici o legătură cu micul nostru plan eşuat, Matei Martin a lansat serile literaro-culinare Porc cu piper de la Librăria Bastilia din Bucureşti.
Sînt fericita invitată a ediţiei din 22 octombrie. Gătim şi citim - sau invers - din Roşu, roşu, catifea. Am fost tare curioasă ce va alege Matei din oferta cărţii unde mult se pofteşte şi se moare de foame, iar înşiruirile de mîncăruri sînt adesea numai cele visate. Papricaş de vrăbii? Răbdări prăjite? El a ales: griş cu lapte. Grişa, sper că eşti fericit! Promit să aduc dulceaţă de casă.
***
Vinerea trecută, la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural, Adela Greceanu m-a invitat să discutăm vreo zece minute despre Roşu, roşu, catifea. Surpriza a fost preambulul emisiunii, un prea frumos şi consistent În loc de editorial. Aş fi vrut să pot pune link şi să mulţumesc pentru lectura atentă şi pledoaria pentru proza scurtă. Cum de data asta nu merge, i-am cerut Adelei textul scris. A avut amabilitatea să mi-l trimită:
Am mai spus-o, tot aici, proza scurtă nu o duce prea bine la noi. Editorii nu prea o vor. E poate mai greu să publici proză scurtă decît poezie – genul cel mai nevandabil, zic majoritatea editorilor. Desigur, raţiunile sînt comerciale. Nici cu traducerea nu-i uşor. Editorii străini nu cumpără nici poezie, nici proză scurtă. Başca prejudecata cum că proza scurtă ar fi o specie minoră, o anticameră a romanului, marele gen literar. Cu toate astea, în ultima vreme au apărut la noi cîteva volume de proză scurtă admirabile. Amintesc doar cîteva dintre ele: „Pînă la capătul liniei” de Petre Barbu, editura Cartea Românească, „Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte, „Oameni” de Mihai Mateiu şi „Roşu, roşu, catifea” de Veronica D. Niculescu – toate trei la editura Casa de pariuri literare. O să vă spun cîte ceva despre unul dintre volumele pe care le-am amintit. Impresii de lectură, deci. Lumea de dinainte de 1989. Copii, adolescenţi, tineri. Personaje secundare dintr-o poveste devin principale în alta. Aproape un roman s-ar zice, s-a zis. Dar nu, o colecţie de povestiri care construiesc o lume. Poveşti mici, personaje mărunte, detalii, gesturi care spun pe dedesubt o poveste mare. Mici ficţiuni care, adunate cu ştiinţa construcţiei, cu talent şi sensibilitate spun un mare adevăr. Scene de dragoste, de disperare, de cotidian banal într-un cămin studenţesc. Scene cotidiene la coadă, liste de obiecte aparent moarte, de fapt încărcate cu viaţa noastră măruntă, copilăria mică, tristeţea şi spaima unui copil în faţa lumii... Nume: Ursanca, Doiniţa, Corneluş, domnul Teodorescu, pisica Sica, pisoiul Sicu, oameni mici, oameni mari. E vorba despre cartea Veronicăi D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea”, apărută la Casa de pariuri literare. O carte care ne transformă în cititori-detectivi. Fiindcă o să observaţi, de pildă, că Grigore, băieţelul care iese prima oară din casă – asemeni lui Grişa inventat de Cehov – în altă povestire este pionier, iar spre sfîrşitul volumului apare din nou, ca Grig, student în anii ’80, îndrăgostit de o colegă. Citeşti cartea asta şi te bucuri că funcţionează, e o lume întreagă acolo. Iar scriitura e impecabilă, de prozator matur, stăpîn pe uneltele sale. De mult n-am mai citit în literatura noastră contemporană o scenă de dragoste precum cea descrisă cu delicateţe şi asprime de Veronica D. Niculescu în „Ace de siguranţă”. Şi, după ce citeşti ultima povestire din volum, dai de „Ce şi cît” – o confesiune a autoarei. Cît adevăr şi cîtă ficţiune, ce e trăit, amintit, „real” şi ce e invenţie. O confesiune care nu explică, ba mai mult încurcă iţele realitate-ficţiune-adevăr-invenţie şi le încurcă (auto)ironic, suav, graţios-tăios. Le încurcă aşa de bine, că iarăşi se confirmă că adevărul „ficţional” e la fel de tare, e la fel de adevărat ca adevărul „real”, dacă e cartea bună. Şi este!
- Adela Greceanu, Noua revistă vorbită, Radio România Cultural, 5 octombrie 2012 -
Anul trecut, în ultima zi a Colocviilor Transilvania, vorbeam cu Luiza Vasiliu şi Teodora Coman despre mîncărurile din cărţi. Cele a căror aromă se ridică din pagini şi te trimit direct la bucătărie. Eu ziceam despre cum îmi dictează paginile traduse meniul unor zile: crăpasem de poftă după "un calup zdravăn, verde şi împuţit, de brânză Gorgonzola" şi pîine prăjită, cu muştar şi boia, aşa cum savura Belacqua în Dante şi homarul. Şi plănuiam să postăm într-o zi pe blog, toate trei deodată, o reţetă, ceva, cumva, după un fel de mîncare din cărţi. Cu executare şi cu fotografii! Au plecat trenurile, au zburat ideile.
La scurt timp după aceea, fără nici o legătură cu micul nostru plan eşuat, Matei Martin a lansat serile literaro-culinare Porc cu piper de la Librăria Bastilia din Bucureşti.
Sînt fericita invitată a ediţiei din 22 octombrie. Gătim şi citim - sau invers - din Roşu, roşu, catifea. Am fost tare curioasă ce va alege Matei din oferta cărţii unde mult se pofteşte şi se moare de foame, iar înşiruirile de mîncăruri sînt adesea numai cele visate. Papricaş de vrăbii? Răbdări prăjite? El a ales: griş cu lapte. Grişa, sper că eşti fericit! Promit să aduc dulceaţă de casă.
***
Vinerea trecută, la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural, Adela Greceanu m-a invitat să discutăm vreo zece minute despre Roşu, roşu, catifea. Surpriza a fost preambulul emisiunii, un prea frumos şi consistent În loc de editorial. Aş fi vrut să pot pune link şi să mulţumesc pentru lectura atentă şi pledoaria pentru proza scurtă. Cum de data asta nu merge, i-am cerut Adelei textul scris. A avut amabilitatea să mi-l trimită:
Am mai spus-o, tot aici, proza scurtă nu o duce prea bine la noi. Editorii nu prea o vor. E poate mai greu să publici proză scurtă decît poezie – genul cel mai nevandabil, zic majoritatea editorilor. Desigur, raţiunile sînt comerciale. Nici cu traducerea nu-i uşor. Editorii străini nu cumpără nici poezie, nici proză scurtă. Başca prejudecata cum că proza scurtă ar fi o specie minoră, o anticameră a romanului, marele gen literar. Cu toate astea, în ultima vreme au apărut la noi cîteva volume de proză scurtă admirabile. Amintesc doar cîteva dintre ele: „Pînă la capătul liniei” de Petre Barbu, editura Cartea Românească, „Cinci minute pe zi” de Lavinia Branişte, „Oameni” de Mihai Mateiu şi „Roşu, roşu, catifea” de Veronica D. Niculescu – toate trei la editura Casa de pariuri literare. O să vă spun cîte ceva despre unul dintre volumele pe care le-am amintit. Impresii de lectură, deci. Lumea de dinainte de 1989. Copii, adolescenţi, tineri. Personaje secundare dintr-o poveste devin principale în alta. Aproape un roman s-ar zice, s-a zis. Dar nu, o colecţie de povestiri care construiesc o lume. Poveşti mici, personaje mărunte, detalii, gesturi care spun pe dedesubt o poveste mare. Mici ficţiuni care, adunate cu ştiinţa construcţiei, cu talent şi sensibilitate spun un mare adevăr. Scene de dragoste, de disperare, de cotidian banal într-un cămin studenţesc. Scene cotidiene la coadă, liste de obiecte aparent moarte, de fapt încărcate cu viaţa noastră măruntă, copilăria mică, tristeţea şi spaima unui copil în faţa lumii... Nume: Ursanca, Doiniţa, Corneluş, domnul Teodorescu, pisica Sica, pisoiul Sicu, oameni mici, oameni mari. E vorba despre cartea Veronicăi D. Niculescu, „Roşu, roşu, catifea”, apărută la Casa de pariuri literare. O carte care ne transformă în cititori-detectivi. Fiindcă o să observaţi, de pildă, că Grigore, băieţelul care iese prima oară din casă – asemeni lui Grişa inventat de Cehov – în altă povestire este pionier, iar spre sfîrşitul volumului apare din nou, ca Grig, student în anii ’80, îndrăgostit de o colegă. Citeşti cartea asta şi te bucuri că funcţionează, e o lume întreagă acolo. Iar scriitura e impecabilă, de prozator matur, stăpîn pe uneltele sale. De mult n-am mai citit în literatura noastră contemporană o scenă de dragoste precum cea descrisă cu delicateţe şi asprime de Veronica D. Niculescu în „Ace de siguranţă”. Şi, după ce citeşti ultima povestire din volum, dai de „Ce şi cît” – o confesiune a autoarei. Cît adevăr şi cîtă ficţiune, ce e trăit, amintit, „real” şi ce e invenţie. O confesiune care nu explică, ba mai mult încurcă iţele realitate-ficţiune-adevăr-invenţie şi le încurcă (auto)ironic, suav, graţios-tăios. Le încurcă aşa de bine, că iarăşi se confirmă că adevărul „ficţional” e la fel de tare, e la fel de adevărat ca adevărul „real”, dacă e cartea bună. Şi este!
- Adela Greceanu, Noua revistă vorbită, Radio România Cultural, 5 octombrie 2012 -
6 octombrie 2012
Pagini si cruzimi
S-a vorbit într-o seară, de curînd, doar în treacăt, despre cruzimea unor scriitori. A unor scriituri, aş zice acum, aici. Iar ultima întrebare rămăsese fără răspuns şi subiectul se stinsese într-o găleată de tăcere ruşinoasă. Răspunsul mi-a venit aseară, tîrziu, fără ca măcar să mă gîndesc.
La festivalul de poezie sibian, săptămîna trecută, în ultima seară, după ce se terminaseră lecturile şi lansările, cam învăluită într-un ceva greu de descris, eram la masă cu Radu Vancu şi Emil Brumaru, cred că cei doi vorbeau, iar cel din urmă a zis de Sorokin că e grozav de crud. S-a deschis gura fără mine şi-am zis - din altă lume decît a discuţiei lor, cam ca pentru mine, o replică ce-ar fi trebuit să rămînă în gînd - că mie nu mi se pare aşa crud Sorokin. Dar care, m-a întrebat Radu de dincolo de masă, săgetîndu-mă cu privirea lui de-o precizie chirurgicală, ţi se pare ţie crud? Sau poate cel mai crud? În altă lume fiind, incapabilă să mă racordez la discuţie, am tăcut.
Aseară, din senin, fără să mă mai gîndesc absolut deloc la asta, mi-a venit răspunsul. Cu riscul să par un George Costanza căruia îi vin prea tîrziu replicile de dat la birou şi i le spune acasă lui Jerry, scriu pentru mine, de dragul unor pagini iubite şi care, da, mi se par de o cruzime insuportabilă.
Nu Sorokin, dragul şi prea iubitul de Sorokin, cu lumile lui magnifice inventate. În lumile lui incredibile, cruzimea şi violenţa sînt fascinante şi suportabile, tocmai fiindcă nu există punte reală şi directă între cercul de întîmplări imaginat de el şi cel în care trăiesc eu. Citesc şi zîmbesc la orice scene atroce. Totul e suportabil. Mă lăfăi în sînge şi-n orice grozăvii cu plăcere, halesc durere pe pîine, fiindcă nici o tortură din pagină nu se poate muta aici, în camera mea, nici în timpul lecturii, nici cînd închid cartea. Cruzimea lui devine plăcerea mea.
Dar iată cruzimea care mă face să mă frîng neputincioasă în urma trenului, cu bucheţelul de violete în mînă. E cruzimea lui Beckett din cărţile de început, mult înainte de-a deveni el cel plin de compasiune pentru cei jerpeliţi şi flenduroşi, flenduroşi şi jerpeliţi, copleşiţi de mîngîierea discretă a unei umbele pe pălărie, cînd trec pe sub un copac, spre gară.
Beckett cel din Vis cu femei frumoase şi nu prea, primul său roman, publicat postum tocmai fiindcă îşi renegase acea cruzime, regretase că făcuse personaje din cei din jurul lui, cu prea multă asprime prinzîndu-i în pagini, folosindu-se mereu de defectele fizice în descrieri, de rău şi de rele.
Toate acestea par aşa de departe de cel care avea să scrie de debarasarea de trup, de stingerea trupului pentru a prinde viaţă în tine, de cei care nu-şi confundă sinele cu trupul. Dar nu erau decît la o aruncătură firească de băţ.
Mă gîndesc la paginile în care Bel o părăseşte pe Smeraldina. Gîsculiţa Smerry, biata verişoară... Sînt patru pagini de o tensiune imensă, crescînd din nimic pînă la insuportabil, se construieşte şi se jonglează cu detalii discrete de o infinită cruzime, cea care se culcuşeşte şi sapă în sufletul omului, mişcarea e în gestul interior, nu în faptă, în gînd, nu în mîini. Mie paginile acestea mi se par mult mai dureroase decît cele în care se folosesc crunte metode de tortură, precum cea cu prinţesa care nu rîde, a lui Sorokin. Ele încep aşa:
Ea a recomandat cu tărie o Wirtschaft de pe Culme, iar Grauler i-a condus până acolo cu maşina lui superbă, sus şi tot mai sus, din zaţul oraşului către zăpezi. Acolo s-au sărutat iarăşi, cu câte lacrimi a dat Dumnezeu. Ea a comandat un castron de supă ca să-l liniştească, l-a comandat foarte fierbinte, iar pentru consolarea ei o Schokolade şi prăjiturele. Când şi-a dat seama ce făcuse, el i-a zis:
— Minunata mea, nu vreau supă, nu-mi place supa.
— Şi-atunci, ce? a zis ea.
— Nimic, a zis el. Vreau să mă uit la tine.
(...)
Ea a contramandat supa. Acum se năpustea asupra prăjiturelelor, era aplecată asupra farfuriei ca o pisică asupra laptelui, se străduia cât putea, draga de ea, să nu fie lacomă. Din când în când, arunca câte-o privire în sus către el, din ospăţul ei cu frişcă, doar ca să se asigure că încă era acolo, ca să sărute şi să fie sărutat atunci când foamea avea să-i fie domolită de Schokolade şi prăjiturele. Le mânca stilat, cu furculiţa, supunându-se unor mari chinuri în încercarea de-a nu-i părea lacomă; adesea se oprea şi îşi ştergea buzele discret cu un şerveţel de hârtie, iar partea cea mai bună a fiecărei prăjiturele o păstra pentru ultima înghiţitură. Era asemenea unei pisici sau păsări hrănindu-se, cu agere şi vesele ciuguleli şi năpustiri şi plescăieli şi priviri din când şi când în sus, ca să se asigure că totul e în regulă.
Când a terminat, s-a mutat lângă el şi a început să îl mângâie. El nu voia să fie mângâiat, primise altundeva toate mângâierile pe care le putea îndura;
(...)
În culmea nerăbdării, ea a bătut cu piciorul în pământ, a lansat un miorlăit înrăit.
— Bel, a miorlăit, vino. A bătut un semnal scurt în masă. Muss Dich haben, muss Dich haben ...
Ţipătul a scăzut, devenind un slab fornăit al libidoului – haben, ihn haben...
(...)
Atâta milă, s-a gândit el, merită o femeie miorlăind, cât o gâscă ce merge desculţă.
(...)
(traducere de V.D.N.)
„Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeţi-mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla.” (Samuel Beckett)
(Sursa foto: http://www.apieceofmonologue.com/2010/03/bob-adelman-photographs-samuel-beckett.html)
La festivalul de poezie sibian, săptămîna trecută, în ultima seară, după ce se terminaseră lecturile şi lansările, cam învăluită într-un ceva greu de descris, eram la masă cu Radu Vancu şi Emil Brumaru, cred că cei doi vorbeau, iar cel din urmă a zis de Sorokin că e grozav de crud. S-a deschis gura fără mine şi-am zis - din altă lume decît a discuţiei lor, cam ca pentru mine, o replică ce-ar fi trebuit să rămînă în gînd - că mie nu mi se pare aşa crud Sorokin. Dar care, m-a întrebat Radu de dincolo de masă, săgetîndu-mă cu privirea lui de-o precizie chirurgicală, ţi se pare ţie crud? Sau poate cel mai crud? În altă lume fiind, incapabilă să mă racordez la discuţie, am tăcut.
Aseară, din senin, fără să mă mai gîndesc absolut deloc la asta, mi-a venit răspunsul. Cu riscul să par un George Costanza căruia îi vin prea tîrziu replicile de dat la birou şi i le spune acasă lui Jerry, scriu pentru mine, de dragul unor pagini iubite şi care, da, mi se par de o cruzime insuportabilă.
Nu Sorokin, dragul şi prea iubitul de Sorokin, cu lumile lui magnifice inventate. În lumile lui incredibile, cruzimea şi violenţa sînt fascinante şi suportabile, tocmai fiindcă nu există punte reală şi directă între cercul de întîmplări imaginat de el şi cel în care trăiesc eu. Citesc şi zîmbesc la orice scene atroce. Totul e suportabil. Mă lăfăi în sînge şi-n orice grozăvii cu plăcere, halesc durere pe pîine, fiindcă nici o tortură din pagină nu se poate muta aici, în camera mea, nici în timpul lecturii, nici cînd închid cartea. Cruzimea lui devine plăcerea mea.
Dar iată cruzimea care mă face să mă frîng neputincioasă în urma trenului, cu bucheţelul de violete în mînă. E cruzimea lui Beckett din cărţile de început, mult înainte de-a deveni el cel plin de compasiune pentru cei jerpeliţi şi flenduroşi, flenduroşi şi jerpeliţi, copleşiţi de mîngîierea discretă a unei umbele pe pălărie, cînd trec pe sub un copac, spre gară.
Beckett cel din Vis cu femei frumoase şi nu prea, primul său roman, publicat postum tocmai fiindcă îşi renegase acea cruzime, regretase că făcuse personaje din cei din jurul lui, cu prea multă asprime prinzîndu-i în pagini, folosindu-se mereu de defectele fizice în descrieri, de rău şi de rele.
Toate acestea par aşa de departe de cel care avea să scrie de debarasarea de trup, de stingerea trupului pentru a prinde viaţă în tine, de cei care nu-şi confundă sinele cu trupul. Dar nu erau decît la o aruncătură firească de băţ.
Mă gîndesc la paginile în care Bel o părăseşte pe Smeraldina. Gîsculiţa Smerry, biata verişoară... Sînt patru pagini de o tensiune imensă, crescînd din nimic pînă la insuportabil, se construieşte şi se jonglează cu detalii discrete de o infinită cruzime, cea care se culcuşeşte şi sapă în sufletul omului, mişcarea e în gestul interior, nu în faptă, în gînd, nu în mîini. Mie paginile acestea mi se par mult mai dureroase decît cele în care se folosesc crunte metode de tortură, precum cea cu prinţesa care nu rîde, a lui Sorokin. Ele încep aşa:
Ea a recomandat cu tărie o Wirtschaft de pe Culme, iar Grauler i-a condus până acolo cu maşina lui superbă, sus şi tot mai sus, din zaţul oraşului către zăpezi. Acolo s-au sărutat iarăşi, cu câte lacrimi a dat Dumnezeu. Ea a comandat un castron de supă ca să-l liniştească, l-a comandat foarte fierbinte, iar pentru consolarea ei o Schokolade şi prăjiturele. Când şi-a dat seama ce făcuse, el i-a zis:
— Minunata mea, nu vreau supă, nu-mi place supa.
— Şi-atunci, ce? a zis ea.
— Nimic, a zis el. Vreau să mă uit la tine.
(...)
Ea a contramandat supa. Acum se năpustea asupra prăjiturelelor, era aplecată asupra farfuriei ca o pisică asupra laptelui, se străduia cât putea, draga de ea, să nu fie lacomă. Din când în când, arunca câte-o privire în sus către el, din ospăţul ei cu frişcă, doar ca să se asigure că încă era acolo, ca să sărute şi să fie sărutat atunci când foamea avea să-i fie domolită de Schokolade şi prăjiturele. Le mânca stilat, cu furculiţa, supunându-se unor mari chinuri în încercarea de-a nu-i părea lacomă; adesea se oprea şi îşi ştergea buzele discret cu un şerveţel de hârtie, iar partea cea mai bună a fiecărei prăjiturele o păstra pentru ultima înghiţitură. Era asemenea unei pisici sau păsări hrănindu-se, cu agere şi vesele ciuguleli şi năpustiri şi plescăieli şi priviri din când şi când în sus, ca să se asigure că totul e în regulă.
Când a terminat, s-a mutat lângă el şi a început să îl mângâie. El nu voia să fie mângâiat, primise altundeva toate mângâierile pe care le putea îndura;
(...)
În culmea nerăbdării, ea a bătut cu piciorul în pământ, a lansat un miorlăit înrăit.
— Bel, a miorlăit, vino. A bătut un semnal scurt în masă. Muss Dich haben, muss Dich haben ...
Ţipătul a scăzut, devenind un slab fornăit al libidoului – haben, ihn haben...
(...)
Atâta milă, s-a gândit el, merită o femeie miorlăind, cât o gâscă ce merge desculţă.
(...)
(traducere de V.D.N.)
„Nefericirea e cel mai distractiv lucru din lume, credeţi-mă. Da, da, e cel mai comic lucru ce vi se poate întâmpla.” (Samuel Beckett)
(Sursa foto: http://www.apieceofmonologue.com/2010/03/bob-adelman-photographs-samuel-beckett.html)
4 octombrie 2012
Punctul Omega, Don DeLillo
A apărut Punctul Omega de Don DeLillo.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza de Veronica D. Niculescu
Punctul Omega, cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, cauta in mintea si sufletul unui intelectual, recrutat de serviciile secrete sa ajute la teoretizarea razboiului, argumentele din spatele atitor morti ignorate de propaganda si strategiile militare. Protagonistul, Richard Elster, pensionar de-acum, s-a retras undeva in desert, in cautarea spatiului originar, insotit de fiica sa si de un tinar regizor de film care isi doreste sa faca un documentar cu batrinul profesor. Cei trei ajung sa traiasca intr-o intimitate ciudata, plina de momente de tandrete, aproape ca intr-o familie. Insa un eveniment infiorator pune capat traiului lor detasat de lume, lasind misterul sa bintuie peisajul desertului si al mintii.
„Un roman de idei care arata cum limba, filmul si arta schimba lucrurile pe care noi le percepem drept realitate.” (USA Today)
„Daca Underworld a fost o bizara slujba de inmormintare a secolului XX, Punctul Omega este o petrecere de adio pe care Don DeLillo o da in cinstea ultimului deceniu.” (New York Observer)
Cartea, aici.
***
Mulţumesc, George Neagoe, pentru cronica la Roşu, roşu, catifea din revista Cultura. Intitulată "Cadouri nedorite", poate fi citită aici.
Am stat în Bucureşti vreo 48 de ore. Am intrat ieri în librăriuţa de la Muzeul Literaturii Române. Mă uitam la maldărele de cărţi, biete cărţi, aruncate peste tot pe jos, claie peste grămadă, un ocean în furtună. Biete, biete cărţi, tratate ca nişte băleguţe. Mi-a atras atenţia însă un teanc ordonat, deci proaspăt adus!, pe la reviste. Era teancul de Cultura. Am răsfoit primul număr de deasupra, am dat de cronică. Citit în spate, pe terasă, cu o cafea.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza de Veronica D. Niculescu
Punctul Omega, cel mai recent roman publicat de Don DeLillo, cauta in mintea si sufletul unui intelectual, recrutat de serviciile secrete sa ajute la teoretizarea razboiului, argumentele din spatele atitor morti ignorate de propaganda si strategiile militare. Protagonistul, Richard Elster, pensionar de-acum, s-a retras undeva in desert, in cautarea spatiului originar, insotit de fiica sa si de un tinar regizor de film care isi doreste sa faca un documentar cu batrinul profesor. Cei trei ajung sa traiasca intr-o intimitate ciudata, plina de momente de tandrete, aproape ca intr-o familie. Insa un eveniment infiorator pune capat traiului lor detasat de lume, lasind misterul sa bintuie peisajul desertului si al mintii.
„Un roman de idei care arata cum limba, filmul si arta schimba lucrurile pe care noi le percepem drept realitate.” (USA Today)
„Daca Underworld a fost o bizara slujba de inmormintare a secolului XX, Punctul Omega este o petrecere de adio pe care Don DeLillo o da in cinstea ultimului deceniu.” (New York Observer)
Cartea, aici.
***
Mulţumesc, George Neagoe, pentru cronica la Roşu, roşu, catifea din revista Cultura. Intitulată "Cadouri nedorite", poate fi citită aici.
Am stat în Bucureşti vreo 48 de ore. Am intrat ieri în librăriuţa de la Muzeul Literaturii Române. Mă uitam la maldărele de cărţi, biete cărţi, aruncate peste tot pe jos, claie peste grămadă, un ocean în furtună. Biete, biete cărţi, tratate ca nişte băleguţe. Mi-a atras atenţia însă un teanc ordonat, deci proaspăt adus!, pe la reviste. Era teancul de Cultura. Am răsfoit primul număr de deasupra, am dat de cronică. Citit în spate, pe terasă, cu o cafea.
2 octombrie 2012
Turnul cu ceas
Dintre toate locurile posibile, aici, și tocmai la nivelul ceasului din turnul bisericii, iar ceasul, un basm cu obraji: funcționînd conștiincios pe o parte și stînd încremenit pe cealaltă, la șapte minute înainte de doisprezece. Doar două fațete ale bisericii evanghelice luterane le văd de la fereastra dormitorului, iar ele - deodată îmi dau seama - sînt chiar Lentmania și Franția, timp care stă și timp care fuge, oare să tic, oare să tac?
Dimineața, prima ceață - iar ceața-i frumoasă, ți-am zis - văzută de sus deșirată în fuioare, fuioare, un dans de început de octombrie.
Ești acasă din clipa în care ai castane proaspete pe noptieră, cîteva foi și un pix. Și ți se face frică, frica aceea dulce din preajma unei bucurii. O bucurie despre care nu știi dacă se va petrece sau poate că e chiar în derulare, și te temi că trece, trece fără să percepi exact clipa, poate că deja s-a și dus.
În centrul Bucureștiului, lîngă o bijuterie germană în doi timpi.
Da, au fost Colocviile Revistei Transilvania la Sibiu, cu festival de poezie. Dar totul se duce în scrisori și-n articole. Ce soare lent e-un festival de poezie!
Înapoi cu ochii la turn. Clopotele marchează fiecare sfert de oră. Unul, două, trei. Învăț. La doi pași, turiști fără griji se bălăcesc în piscine. De la ei, grație distanței care-ascunde defecte, voi învăța seninătatea, lipsa de griji. Identific și copacii de sub ferestre. Două magnolii, rămîne de văzut ce culoare, doi mesteceni, altora deocamdată le cer scuze, mă uit în creștetul lor fără să știu cum îi cheamă.
1 octombrie 2012
28 septembrie 2012
Coplesita
Mă recunosc depăşită, mă recunosc copleşită. Mulţumesc, mai mult nu ştiu ce să fac.
Luminiţa Corneanu, în România literară de astăzi, publică o cronică despre Roşu, roşu, catifea. Poate fi citită aici.
Iar Dilemateca vă recomandă, prin Simona Sora:
Mă repet - cu fiecare cuvînt scris despre carte de cineva undeva, de cineva cu care n-am schimbat mai ales nici o vorbă de sunet niciodată, mă simt surprinsă, surprinsă ca atunci cînd ţi se uită cineva pe fereastră după ce s-a întunecat, şi tu doar după un timp tresari, te întorci, vezi că erai privit. Şi ţi se zîmbeşte. Aşa simt bucuria faptului că cineva citeşte ce-am scris, cu atîta atenţie şi cu dorinţa de a povesti apoi altora. Nu mă pot obişnui şi sper să nu mă obişnuiesc niciodată.
După anii de negură în care mi se părea că singura cale e stinsul luminii de tot, în care realmente am sucit cu luciditate pe toate părţile decizia şi consecinţele ei, şi numai că n-am calculat una, alta, sau poate că da, dar prea multă slăbiciune, constat că e bine să fiu încă aici, privindu-i pe cei ce mă privesc fără să ştiu. Mulţumesc.
Luminiţa Corneanu, în România literară de astăzi, publică o cronică despre Roşu, roşu, catifea. Poate fi citită aici.
Iar Dilemateca vă recomandă, prin Simona Sora:
Mă repet - cu fiecare cuvînt scris despre carte de cineva undeva, de cineva cu care n-am schimbat mai ales nici o vorbă de sunet niciodată, mă simt surprinsă, surprinsă ca atunci cînd ţi se uită cineva pe fereastră după ce s-a întunecat, şi tu doar după un timp tresari, te întorci, vezi că erai privit. Şi ţi se zîmbeşte. Aşa simt bucuria faptului că cineva citeşte ce-am scris, cu atîta atenţie şi cu dorinţa de a povesti apoi altora. Nu mă pot obişnui şi sper să nu mă obişnuiesc niciodată.
După anii de negură în care mi se părea că singura cale e stinsul luminii de tot, în care realmente am sucit cu luciditate pe toate părţile decizia şi consecinţele ei, şi numai că n-am calculat una, alta, sau poate că da, dar prea multă slăbiciune, constat că e bine să fiu încă aici, privindu-i pe cei ce mă privesc fără să ştiu. Mulţumesc.
23 septembrie 2012
22 septembrie 2012
Trei veşti
Am terminat această carte scurtă, extrem de scurtă, pe care nu ştiu cînd şi unde o voi publica. Deja e ca o regulă: între două volume de proze scurte scriu cîte un volum diferit, care nu apare nicăieri. Pe primul l-am făcut uitat de mult, la al doilea ţin tare dar nu mă mai îndur să îl scot şi să-l privesc în ochi, pe acesta însă îl iubesc, e atît de fragil, atît de mic şi de diferit, încît nu ştiu ce editură l-ar putea considera o carte. Dar e o carte, e un întreg care nu poate accepta nimic altceva lîngă el, între aceleaşi coperte. O văd aşa: mică, pătrată, ca un dicţionar de buzunar, cu diferite nuanţe de verde pe copertă, cu trei animale mici şi gîrbovite ducîndu-se pe un drum, văzute din spate, îndepărtîndu-se, îndepărtîndu-se. Îmi promit să încerc. Poate la anul. Dar e aşa de limpede în mintea mea, aşa de cuminte şi rotundă, şi cu atîta tăcere, încît mă tem de orice punere în fapt.
O veste bună care vine cînd scotocesc pe site-ul Polirom, la secţiunea "În pregătire". Zice aşa: Toate bufniţele, Filip Florian, Colecţia: Fiction Ltd. O carte pe care o aşteptam, de care eram sigură că se scrie. Unde se tace, se scrie. Va fi bucurie.
Săptămîna viitoare, la Sibiu, Colocviile Revistei Transilvania, acum incluzînd un festival internaţional de poezie. Programul integral este pe blogul lui Radu Vancu, aici, dar şi pe alte multe bloguri deja. Sînt peste douăzeci de poeţi, vor fi lecturi şi lansări la foc continuu, vineri seara şi sîmbătă. Va fi diferit. Trei dintre cărţile lansate se lansează în premieră aici. Ceea ce lipseşte, din cîte văd deocamdată în program, e tema de discuţii, masa rotundă. Care a fost esenţială anul trecut. Dar sigur vor mai veni veşti.
O veste bună care vine cînd scotocesc pe site-ul Polirom, la secţiunea "În pregătire". Zice aşa: Toate bufniţele, Filip Florian, Colecţia: Fiction Ltd. O carte pe care o aşteptam, de care eram sigură că se scrie. Unde se tace, se scrie. Va fi bucurie.
Săptămîna viitoare, la Sibiu, Colocviile Revistei Transilvania, acum incluzînd un festival internaţional de poezie. Programul integral este pe blogul lui Radu Vancu, aici, dar şi pe alte multe bloguri deja. Sînt peste douăzeci de poeţi, vor fi lecturi şi lansări la foc continuu, vineri seara şi sîmbătă. Va fi diferit. Trei dintre cărţile lansate se lansează în premieră aici. Ceea ce lipseşte, din cîte văd deocamdată în program, e tema de discuţii, masa rotundă. Care a fost esenţială anul trecut. Dar sigur vor mai veni veşti.
19 septembrie 2012
Ce se da nu se mai ia
Dan-Liviu Boeriu scrie despre Roşu, roşu, catifea în revista Accente. Surprinsă şi emoţionată, îi mulţumesc.
Articolul poate fi citit şi pe blogul autorului, aici.
Articolul poate fi citit şi pe blogul autorului, aici.
15 septembrie 2012
Cosmopolis
A apărut Cosmopolis, de Don DeLillo. Cartea, aici.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu
Romanul Cosmopolis a fost recent ecranizat in regia lui David Cronenberg, avindu-i in distributie pe Robert Pattinson, Juliette Binoche, Sarah Gadon si Paul Giamatti.
Cosmopolis povesteste o zi din viata lui Eric Packer, un magnat multimiliardar care incearca sa traverseze Manhattanul in limuzina, ca sa se tunda la vechea frizerie unde mergea impreuna cu tatal sau in copilarie. Calatoria se desfasoara cu dificultate, din cauza blocajelor in trafic provocate de o vizita a presedintelui Statelor Unite, iar Eric are ocazia sa mediteze, s‑ar spune, la viata sa, la viitorul sau nimicnicia lumii, insa atmosfera devine incarcata, claustrofobica si curind au loc o serie de evenimente care‑i transforma ziua intr‑o coborire halucinanta in infern.
„Un roman stralucit, in care Don DeLillo schiteaza lumea contemporana in cuvinte si imagini de o frumusete stranie.” (San Francisco Chronicle)
„Scriitura lui Don DeLillo are ceva din lumea unui autist, caci autorul american obisnuieste sa-si instraineze personajele chiar de universul pe care ele il cunosc atit de bine. Cu Eric Packer, personajul ce calatoreste izolat ca intr-o platosa de pericolele si sunetele lumii, DeLillo depaseste prin egotismul sau orice ratiune.” (The Guardian)
„In Cosmopolis, le nouveau roman se deapana pe fundalul Manhattanului, sub lumina unei luni rupte parca dintr-o lume science-fiction.” (The New Yorker)
Iar eu mai adaug că este o carte care mi-a prilejuit, printre multe premiere, pe aceea de a traduce cîteva versuri de cîntece rap. Bineînțeles, am făcut proba cîntatului prin casă.
***
Cosmopolis va fi lansat în cadrul evenimentului „Les Films de Cannes a Bucarest” (19 – 25 octombrie), în aceeaşi zi în care va avea loc şi premiera filmului omonim, regizat de David Cronenberg, unul dintre cei mai apreciaţi rezigori contemporani. Ştirea aici.
Despre carte, de pe site-ul Editurii Polirom:
Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu
Romanul Cosmopolis a fost recent ecranizat in regia lui David Cronenberg, avindu-i in distributie pe Robert Pattinson, Juliette Binoche, Sarah Gadon si Paul Giamatti.
Cosmopolis povesteste o zi din viata lui Eric Packer, un magnat multimiliardar care incearca sa traverseze Manhattanul in limuzina, ca sa se tunda la vechea frizerie unde mergea impreuna cu tatal sau in copilarie. Calatoria se desfasoara cu dificultate, din cauza blocajelor in trafic provocate de o vizita a presedintelui Statelor Unite, iar Eric are ocazia sa mediteze, s‑ar spune, la viata sa, la viitorul sau nimicnicia lumii, insa atmosfera devine incarcata, claustrofobica si curind au loc o serie de evenimente care‑i transforma ziua intr‑o coborire halucinanta in infern.
„Un roman stralucit, in care Don DeLillo schiteaza lumea contemporana in cuvinte si imagini de o frumusete stranie.” (San Francisco Chronicle)
„Scriitura lui Don DeLillo are ceva din lumea unui autist, caci autorul american obisnuieste sa-si instraineze personajele chiar de universul pe care ele il cunosc atit de bine. Cu Eric Packer, personajul ce calatoreste izolat ca intr-o platosa de pericolele si sunetele lumii, DeLillo depaseste prin egotismul sau orice ratiune.” (The Guardian)
„In Cosmopolis, le nouveau roman se deapana pe fundalul Manhattanului, sub lumina unei luni rupte parca dintr-o lume science-fiction.” (The New Yorker)
Iar eu mai adaug că este o carte care mi-a prilejuit, printre multe premiere, pe aceea de a traduce cîteva versuri de cîntece rap. Bineînțeles, am făcut proba cîntatului prin casă.
***
Cosmopolis va fi lansat în cadrul evenimentului „Les Films de Cannes a Bucarest” (19 – 25 octombrie), în aceeaşi zi în care va avea loc şi premiera filmului omonim, regizat de David Cronenberg, unul dintre cei mai apreciaţi rezigori contemporani. Ştirea aici.
14 septembrie 2012
La revedere
Era o astfel de zi.
Ieri, cînd Ivan a zis la masă: Tomorrow - no crying!, am rîs amîndoi. Dar se lasă cu plîns.
M-am trezit iarăși devreme, am recitit finalul, am încercat să fac lucrurile normale. Dar totul e schimbat. E frig, a fost furtună aseară, vînt puternic, doar cîțiva stropi de ploaie. Acel fel de la revedere, cu frig, cu soarele care rămîne în urmă, în urmă.
Ieri am aflat că în casele vechi, cele în care nu se locuiește, dar sînt puse la punct, frumos restaurate, sînt pîrși. Tocmai pîrși! Acești veverițoi de casă pe care mi-i alesesem ca ideal, sînt undeva pe aici. Cotlonul de pîrș invocat, devenit realitate.
Iar acum, dimineața, între la revedere și îmbrățișări care ne fac să ne încălcăm promisiunile și să ne pitim pe după computere ochii, a venit unchiul: oare aș vrea să văd un vițeluș născut azi-noapte? Vițelușul tremură și spune în felul lui bună ziua.
Dintr-un astfel de loc plec azi.
Mulțumesc pentru tot!
1-14 septembrie 2012, Writers in Residence - la House of Čolović, în Mala Vrbica, Kragujevac, la invitația Ministerului Culturii din Serbia și a Bibliotecii "Vuk Karadzic" din Kragujevac.
13 septembrie 2012
Treisprezece cu plecari si dulceturi
Sînt zile cu iz de plecare, și îmi dau seama iarăși cît de comodă pot fi, urăsc plecările, aș sta aici să ascult găinile și să tot scriu încheieri de povești în care vine iarna și iarăși rămînem singuri, nici urmă de umbre.
Ieri am făcut gem de caise în casa bătrînească, Ivan a făcut, eu am ajutat un piculeț, cuptor cu lemne, ștergare pe pereți și fotografii de familie, Ivan lucra la lista de rețete, eu retușam povestea - probabil că niciodată n-am mai reușit să lucrez cu cineva lîngă mine, așa de acasă sînt aici, da, a fost cuib de pîrș fugit din lume - apoi am ascultat cîntecele de copii iugoslave, din anii '80. Iar seara am primit daruri, lucrușoare de mînă cu casa și copacii brodate pe pînză, și cărți, și alte borcane de gem, și deja planificăm plecarea de mîine. Dar acum sînt singură aici, cu pisicile, și mă gîndesc la motănilă al meu, care era desigur înțelept, și care s-a născut pe 13 septembrie.
Ieri am făcut gem de caise în casa bătrînească, Ivan a făcut, eu am ajutat un piculeț, cuptor cu lemne, ștergare pe pereți și fotografii de familie, Ivan lucra la lista de rețete, eu retușam povestea - probabil că niciodată n-am mai reușit să lucrez cu cineva lîngă mine, așa de acasă sînt aici, da, a fost cuib de pîrș fugit din lume - apoi am ascultat cîntecele de copii iugoslave, din anii '80. Iar seara am primit daruri, lucrușoare de mînă cu casa și copacii brodate pe pînză, și cărți, și alte borcane de gem, și deja planificăm plecarea de mîine. Dar acum sînt singură aici, cu pisicile, și mă gîndesc la motănilă al meu, care era desigur înțelept, și care s-a născut pe 13 septembrie.
12 septembrie 2012
12, dupa oras
După o zi plină, petrecută înapoi în lume, m-am trezit cu o teribilă amăreală. Se instala de aseară. De la globul verde, la programul de știri. Încă două zile și rezidența se termină.
Despre un singur lucru de fapt, din tot circuitul de ieri, simt nevoia să scriu, și de fapt nu, nu să scriu, ci să mă gîndesc iar și iar, și aproape mă tem să deschid folderul cu fotografii, unde sînt acele mesaje dintre viață și moarte, din acel muzeu. Acel "azi am murit".
Ziua a unsprezecea am petrecut-o la Kragujevac. Mai întîi, conferința de presă la biblioteca din oraș. Surpinzătoare în sine, biblioteca: trei etaje închiriate într-o clădire centrală, un bloc, oricum din stradă nu ai crede că acolo e biblioteca orașului - la parter este un supermarket. De cum intri însă, lucrurile se schimbă. E cu adevărat remarcabil - trei nivele cu un design diferit, sala de lectură e plină, de parcă ar avea loc un curs, este și o expoziție foto, iar noi ne oprim sus de tot, la American Corner.
Mă simt ca acasă din prima clipă. Nici urmă de emoții. Acasă aș fi tremurat de griji. Nu. Sînt aici Marija Rakic-Saranac și Slavica Stevanovic, e și directorul bibliotecii, Mirko Demić, apare și buna mea gazdă Ivan Ignjatijevic, iată și cele două doamne de la centrul turistic. Și presa. Este atît de asemănător cu acasă.
Conferința merge lin, peștișor în apă, n-am nici o grijă, îmi face mare plăcere să povestesc un pic despre povestea începută acasă și încheiată la Mala Vrbica, House of Čolović, despre cum am impregnat finalul de locul acesta, tocmai fiindcă locul acesta părea rupt din povestea mea, despre cum am locuit nu ca la un hotel, ci ca într-o familie, la modul cel mai concret și real - de cînd nu mi-a mai pus mie o bunică o farfurie cu plăcinte lîngă computer? Nu de cînd, niciodată.
Seara, cînd vom poposi acasă pe terasă, amintindu-ne ziua, zilele, bunica lui Ivan va apărea, cu ciomagul ei lung în mînă, mergînd să cheme oile, și deodată rîzînd, veselă nevoie mare, va turui: Veronica a fost la tv, la 3, la 7 și la 10. Vai mie.
A urmat turul orașului. Cam așa. Al patrulea oraș al Serbiei ca mărime, prima capitală a Serbiei moderne, dar hai să nu zicem ce se poate afla atît de ușor.
Mi-a plăcut primul muzeu, Stara livnica, o veche fabrică de tunuri, cu o colecție impresionantă - aproape șase mii de obiecte - de arme și documente, un exemplu excepțional de muzeu al industriilor (în cazul acesta industria militară, de la 1853 pînă acum) - că tot se chinuie, de exemplu, cei din Sibiu să pună în valoare zona industrială veche. La final, lîngă peretele cu kalașnikoave, nimeni altul decît Kalașnikov într-o fotografie cu autograf - omul a vizitat muzeul cu cîțiva ani în urmă.
Un detaliu simpatic: clădirea învecinată, unde se filmaseră și cîteva scene din Titanic, era acum pregătită pentru un nou film. Camioane în parcare, zvastici la intrare. La început am crezut că-s parte din muzeu. Am tăcut. Mi se părea cam cumva. Dar era doar decor. Poza lui Kalașnikov este, desigur, mult mai potrivită.
A urmat tur prin oraș, foarte interesante detaliile, despre curtea prințului Miloš, despre clădirile dispărute, uneori contemplînd un trist loc gol, despre podurile frumoase ale orașului și biserici, biserica unde se semnează constituțiile și actele importante, scundă, fiindcă turcii nu lăsau o biserică să fie mai înaltă ca un stejar. Teatrul micuț, primul din Serbia, plus o casă din centrul orașului, din păcate văzută doar din mașină, care e o replică exactă a casei lui Tolstoi.
Dar cel mai impresionant loc pe care îl are Kragujevac e locul unei tragedii. Ivan îmi arătase pe net cu o seară înainte. Am vrut neapărat să merg. Și, într-adevăr, nu seamănă cu nimic văzut vreodată de mine.
Este vorba despre muzeul "21 Octombrie" și parcul memorial din Šumarice, unde în 1941 nemții au împușcat mii de locuitori, bărbați, femei și copii, și unde se află treizeci de gropi comune, printre dealuri, locuri strategice pentru execuții. Muzeul cuprinde documentele care explică ce s-a întîmplat, de la sabotajele sîrbilor care au dus la uciderea cîtorva nemți, ordinele de a omorî un anumit număr de sîrbi - o sută, două sute - pentru fiecare neamț ucis sau rănit, adunarea localnicilor, de oriunde și oricum, pentru a putea strînge acel număr, groaza celor care, auzind primele serii de împușcături, scriau acasă și, cel mai tulburător, aceste mesajele către cei de acasă, zeci, sute de mesaje teribile, și în facsimil, și traduse, însoțite de fotografiile oamenilor și de obiectele lor personale. În fața mesajelor nu ai cum să nu te prăbușești de durere. Și apoi, obiectele. Caiete cu ecuații. Cărți de identitate. Cîte un echer sau o șapcă de elev, cîte un ghiozdan sau un carnet pătat de sînge. De jur împrejur e acest parc memorial imens, pe ale cărui bănci am văzut îndrăgostiți sărutîndu-se. Dar impactul primei vizite este uriaș.
A urmat o plimbare prin oraș, printre terase și magazine, cu Ivan, Rada și Isidora, minunatele mele gazde, de care mi-e dor deși mai am două, trei zile de stat. Dar așa-s diminețile, pentru a ți se face dor de ceea ce vei lăsa în urmă.
Și apoi drumul spre casă, cu arici pe șosea și cu popas la herghelie.
Despre un singur lucru de fapt, din tot circuitul de ieri, simt nevoia să scriu, și de fapt nu, nu să scriu, ci să mă gîndesc iar și iar, și aproape mă tem să deschid folderul cu fotografii, unde sînt acele mesaje dintre viață și moarte, din acel muzeu. Acel "azi am murit".
Ziua a unsprezecea am petrecut-o la Kragujevac. Mai întîi, conferința de presă la biblioteca din oraș. Surpinzătoare în sine, biblioteca: trei etaje închiriate într-o clădire centrală, un bloc, oricum din stradă nu ai crede că acolo e biblioteca orașului - la parter este un supermarket. De cum intri însă, lucrurile se schimbă. E cu adevărat remarcabil - trei nivele cu un design diferit, sala de lectură e plină, de parcă ar avea loc un curs, este și o expoziție foto, iar noi ne oprim sus de tot, la American Corner.
Mă simt ca acasă din prima clipă. Nici urmă de emoții. Acasă aș fi tremurat de griji. Nu. Sînt aici Marija Rakic-Saranac și Slavica Stevanovic, e și directorul bibliotecii, Mirko Demić, apare și buna mea gazdă Ivan Ignjatijevic, iată și cele două doamne de la centrul turistic. Și presa. Este atît de asemănător cu acasă.
Conferința merge lin, peștișor în apă, n-am nici o grijă, îmi face mare plăcere să povestesc un pic despre povestea începută acasă și încheiată la Mala Vrbica, House of Čolović, despre cum am impregnat finalul de locul acesta, tocmai fiindcă locul acesta părea rupt din povestea mea, despre cum am locuit nu ca la un hotel, ci ca într-o familie, la modul cel mai concret și real - de cînd nu mi-a mai pus mie o bunică o farfurie cu plăcinte lîngă computer? Nu de cînd, niciodată.
Seara, cînd vom poposi acasă pe terasă, amintindu-ne ziua, zilele, bunica lui Ivan va apărea, cu ciomagul ei lung în mînă, mergînd să cheme oile, și deodată rîzînd, veselă nevoie mare, va turui: Veronica a fost la tv, la 3, la 7 și la 10. Vai mie.
A urmat turul orașului. Cam așa. Al patrulea oraș al Serbiei ca mărime, prima capitală a Serbiei moderne, dar hai să nu zicem ce se poate afla atît de ușor.
Mi-a plăcut primul muzeu, Stara livnica, o veche fabrică de tunuri, cu o colecție impresionantă - aproape șase mii de obiecte - de arme și documente, un exemplu excepțional de muzeu al industriilor (în cazul acesta industria militară, de la 1853 pînă acum) - că tot se chinuie, de exemplu, cei din Sibiu să pună în valoare zona industrială veche. La final, lîngă peretele cu kalașnikoave, nimeni altul decît Kalașnikov într-o fotografie cu autograf - omul a vizitat muzeul cu cîțiva ani în urmă.
Un detaliu simpatic: clădirea învecinată, unde se filmaseră și cîteva scene din Titanic, era acum pregătită pentru un nou film. Camioane în parcare, zvastici la intrare. La început am crezut că-s parte din muzeu. Am tăcut. Mi se părea cam cumva. Dar era doar decor. Poza lui Kalașnikov este, desigur, mult mai potrivită.
A urmat tur prin oraș, foarte interesante detaliile, despre curtea prințului Miloš, despre clădirile dispărute, uneori contemplînd un trist loc gol, despre podurile frumoase ale orașului și biserici, biserica unde se semnează constituțiile și actele importante, scundă, fiindcă turcii nu lăsau o biserică să fie mai înaltă ca un stejar. Teatrul micuț, primul din Serbia, plus o casă din centrul orașului, din păcate văzută doar din mașină, care e o replică exactă a casei lui Tolstoi.
Dar cel mai impresionant loc pe care îl are Kragujevac e locul unei tragedii. Ivan îmi arătase pe net cu o seară înainte. Am vrut neapărat să merg. Și, într-adevăr, nu seamănă cu nimic văzut vreodată de mine.
Este vorba despre muzeul "21 Octombrie" și parcul memorial din Šumarice, unde în 1941 nemții au împușcat mii de locuitori, bărbați, femei și copii, și unde se află treizeci de gropi comune, printre dealuri, locuri strategice pentru execuții. Muzeul cuprinde documentele care explică ce s-a întîmplat, de la sabotajele sîrbilor care au dus la uciderea cîtorva nemți, ordinele de a omorî un anumit număr de sîrbi - o sută, două sute - pentru fiecare neamț ucis sau rănit, adunarea localnicilor, de oriunde și oricum, pentru a putea strînge acel număr, groaza celor care, auzind primele serii de împușcături, scriau acasă și, cel mai tulburător, aceste mesajele către cei de acasă, zeci, sute de mesaje teribile, și în facsimil, și traduse, însoțite de fotografiile oamenilor și de obiectele lor personale. În fața mesajelor nu ai cum să nu te prăbușești de durere. Și apoi, obiectele. Caiete cu ecuații. Cărți de identitate. Cîte un echer sau o șapcă de elev, cîte un ghiozdan sau un carnet pătat de sînge. De jur împrejur e acest parc memorial imens, pe ale cărui bănci am văzut îndrăgostiți sărutîndu-se. Dar impactul primei vizite este uriaș.
A urmat o plimbare prin oraș, printre terase și magazine, cu Ivan, Rada și Isidora, minunatele mele gazde, de care mi-e dor deși mai am două, trei zile de stat. Dar așa-s diminețile, pentru a ți se face dor de ceea ce vei lăsa în urmă.
Și apoi drumul spre casă, cu arici pe șosea și cu popas la herghelie.
11 septembrie 2012
Unsprezece la oras
Orașul.
O zi care a început cu conferința de presă de la biblioteca "Vuk Karadžić" din Kragujevac și despre care vom scrie mîine.
Foto: Dušan Borisavljević.
O zi care a început cu conferința de presă de la biblioteca "Vuk Karadžić" din Kragujevac și despre care vom scrie mîine.
Foto: Dušan Borisavljević.
10 septembrie 2012
Zece telegrafic
Panica de dimineață - apropierea plecării, deși săptămîna a doua abia a început, drumul programat pentru mîine la oraș, conferința de presă ("Mai este oare acesta un om?"). Apoi deodată liniștea. Fiecare zi poate însemna enorm aici. Reluarea poveștii, pe îndelete, cu motanski la picioare. Fericită. Simt că e bine. Torc și eu. Păstrez și pe mîine. Și apoi piscina. Cînd ridic ochii din apa atît de albastră, cerul e violet. Lună la prînz. Cafea servită pe șezlong. Rai. Înțepătura viespii pare mîngîiere. De reținut: cel mai important lucru de luat cînd pleci într-un Writers in Residence e costumul de baie.
9 septembrie 2012
Nouă
Era o astfel de zi.
Din nou la masa de sub nuci, cu veveriță tăind cerul cînd ridic privirea și cu motan veteran la picioare, împingîndu-se-n gleznă cu fruntea, dormind, lopătînd din labele argintii.
Priveam lung în ferestre de cum începea seara, aprinzând și stingând luminile, în dormitor, în bucătărie și-n camera de jos, dar asta fusese cam tot.
Din nou la masa de sub nuci, cu veveriță tăind cerul cînd ridic privirea și cu motan veteran la picioare, împingîndu-se-n gleznă cu fruntea, dormind, lopătînd din labele argintii.
Priveam lung în ferestre de cum începea seara, aprinzând și stingând luminile, în dormitor, în bucătărie și-n camera de jos, dar asta fusese cam tot.
8 septembrie 2012
Opt cu două cercuri moi
Ziua a opta, prima din cea de-a doua săptămînă, a fost probabil cea mai frumoasă de pînă acum. Și chiar ruptă-n două cercuri moi.
Dimineață foarte bună pentru scris, fericirea ultimelor cuvinte. Chiar dacă știu că voi reveni iar și iar, fraza finală e o fericire ca o aripă de fluture păstrată în batistă, în buzunarul de la spate. Finalul poveștii e impregnat de locul acesta.
După-amiaza, la drum pe șosele înguste, printre dealuri și munți, în vizită la trei mănăstiri cu Ivan, Rada și micuța lor Isidora. Nu puteam avea mai mare noroc de gazde. Conversații firești și plăcute. Oameni inteligenți, calzi și generoși. Firescul, acea calitate rarisimă. Bucuria cîștigării unor prieteni lîngă care mă simt minunat și ale căror vorbe bune, a căror simplă atitudine mă ajută enorm. Tot ceea ce mi se părea din ce în ce mai inutil acasă, un fel de risipă, un firicel curgînd neauzit, aproape stins, pe lîngă urechile altora, tot ceea ce mă făcea din ce în ce mai retractilă și mai temătoare, aici redevine un fel de a fi, un fel de a trăi pentru care mi se mulțumește în fiecare zi. Mă reflect în cuvintele lor și sînt fericită.
Dimineață foarte bună pentru scris, fericirea ultimelor cuvinte. Chiar dacă știu că voi reveni iar și iar, fraza finală e o fericire ca o aripă de fluture păstrată în batistă, în buzunarul de la spate. Finalul poveștii e impregnat de locul acesta.
După-amiaza, la drum pe șosele înguste, printre dealuri și munți, în vizită la trei mănăstiri cu Ivan, Rada și micuța lor Isidora. Nu puteam avea mai mare noroc de gazde. Conversații firești și plăcute. Oameni inteligenți, calzi și generoși. Firescul, acea calitate rarisimă. Bucuria cîștigării unor prieteni lîngă care mă simt minunat și ale căror vorbe bune, a căror simplă atitudine mă ajută enorm. Tot ceea ce mi se părea din ce în ce mai inutil acasă, un fel de risipă, un firicel curgînd neauzit, aproape stins, pe lîngă urechile altora, tot ceea ce mă făcea din ce în ce mai retractilă și mai temătoare, aici redevine un fel de a fi, un fel de a trăi pentru care mi se mulțumește în fiecare zi. Mă reflect în cuvintele lor și sînt fericită.
7 septembrie 2012
Șapte, tot cu ș
Zile liniștite și bune, din acelea despre care știi că nu se vor pierde în altele asemenea, că vor deveni amintire. Cu ochii largi mereu. Pentru urechi, doar zumzet, uneori cîte o insectă se pocnește de geam și din ea rămîne atîta, o dîră, se aud cîini în depărtare, păsări mult mai aproape, le-am învățat țipetele, iar oile seara, și o vacă, și bunica strigîndu-le de peste gard să vină acasă, prrrița...
Dimineți minunate, lor le voi duce tare mult dorul. Mă trezesc prima, funcționez cu grijă tot după ora noastră, asta mă face chiar și mai matinală decît bunicul care merge să ia apă cu găleata în zori de zi. Pe terasa închisă, cînd nu mișcă nici musca, se mișcă povestea. Pînă la micul dejun, fac deja tot ce pot cere de la o zi, în privința scrisului. Dar zilele-s mult mai lungi de atît. Înot. Ascult plescăitul pisoiului cînd suge lapte. Mă uit în aripi de libelulă uscată, pășesc pe vîrfuri, de la casă la gard, de la gard la piscină, de la mușcate la trandafiri, de la trandafiri pe terasă. Motanul și pisica mamă vin astăzi cu altă captură, mai mică, probabil și mai puțin periculoasă, mă uit o vreme la joaca lor care nu-i joacă și-apoi iau sapa și-i tai capul bietului animal, sapa bunicului de lîngă casa de lemn, fac ce trebuie făcut, aici nu ai timp de întrebări.
Ora mă consolează și-mi arată că asta se face. Un foarte bun interviu cu Ora 25, aici.
Ascult vîntul, ascult vîntul, ascult vîntul și pămîntul, și tot mai rămîne destul din toate.
S-a scurs prima săptămînă. Un fel de jale va fi cînd va trebui să ies din globul acesta atemporal și verde, cu atîta rai și iad împletite în aceeași secundă, unde totul stă-n loc și totuși nimic nu așteaptă, unde se trăiește și se moare cu literă mare și nespus de discret.
Întreb dacă numele satului înseamnă ceva. Mala Vrbica. E un pleonasm, îmi explică Ivan. Sălcioara Mică. Îmi spune povestea vechiului Sălcioara, lîngă care a apărut mai tîrziu cealaltă localitate, mai mică.
Și remarcă el că acest copac - în caz că ne joacă engleza feste - e cel care apare la începutul poveștii mele, Sîmburi, pe care o citea în traducerea sîrbească în revistă, sub salcie se întîmplă lucrurile. Așa este, sub salcie, am ales în primăvară și am trimis aici o poveste unde salcia e locul cel mai important, buricul întîmplărilor din copilărie. Pentru a ajunge, după cîteva luni, chiar în Sălcioara Mică. Nu doar că salcie, dar sălcioară. Și nu doar că sălcioară, dar mică.
Dimineți minunate, lor le voi duce tare mult dorul. Mă trezesc prima, funcționez cu grijă tot după ora noastră, asta mă face chiar și mai matinală decît bunicul care merge să ia apă cu găleata în zori de zi. Pe terasa închisă, cînd nu mișcă nici musca, se mișcă povestea. Pînă la micul dejun, fac deja tot ce pot cere de la o zi, în privința scrisului. Dar zilele-s mult mai lungi de atît. Înot. Ascult plescăitul pisoiului cînd suge lapte. Mă uit în aripi de libelulă uscată, pășesc pe vîrfuri, de la casă la gard, de la gard la piscină, de la mușcate la trandafiri, de la trandafiri pe terasă. Motanul și pisica mamă vin astăzi cu altă captură, mai mică, probabil și mai puțin periculoasă, mă uit o vreme la joaca lor care nu-i joacă și-apoi iau sapa și-i tai capul bietului animal, sapa bunicului de lîngă casa de lemn, fac ce trebuie făcut, aici nu ai timp de întrebări.
Ora mă consolează și-mi arată că asta se face. Un foarte bun interviu cu Ora 25, aici.
Ascult vîntul, ascult vîntul, ascult vîntul și pămîntul, și tot mai rămîne destul din toate.
S-a scurs prima săptămînă. Un fel de jale va fi cînd va trebui să ies din globul acesta atemporal și verde, cu atîta rai și iad împletite în aceeași secundă, unde totul stă-n loc și totuși nimic nu așteaptă, unde se trăiește și se moare cu literă mare și nespus de discret.
Întreb dacă numele satului înseamnă ceva. Mala Vrbica. E un pleonasm, îmi explică Ivan. Sălcioara Mică. Îmi spune povestea vechiului Sălcioara, lîngă care a apărut mai tîrziu cealaltă localitate, mai mică.
Și remarcă el că acest copac - în caz că ne joacă engleza feste - e cel care apare la începutul poveștii mele, Sîmburi, pe care o citea în traducerea sîrbească în revistă, sub salcie se întîmplă lucrurile. Așa este, sub salcie, am ales în primăvară și am trimis aici o poveste unde salcia e locul cel mai important, buricul întîmplărilor din copilărie. Pentru a ajunge, după cîteva luni, chiar în Sălcioara Mică. Nu doar că salcie, dar sălcioară. Și nu doar că sălcioară, dar mică.
6 septembrie 2012
5 septembrie 2012
Cinci, cu pete de sălbatic
În locul unde nu se întîmplă niciodată nimic, mereu se întîmplă ceva.
Zile de leneveală împestrițată de întîmplări incredibile, ore lungi ca un fundal nesfîrșit pentru izbucnirile fantastice ale unei realități sălbatice, imprevizibile. Pete violente de culoare pe un fond infinit.
Încîntătoare vizitele la bunici și unchi, la cafea, cu acel obicei de a întîmpina oaspetele cu o tăviță pe care se află un bol cu dulceață - de mure, de gutui -, lingurițe și pahare cu apă, guști dulceață, iei o gură de apă, pui lingurița în pahar și tava merge la următorul. Te pomenești că spui cîteva cuvinte în rusă, uite că mai știi, dar se înțelege suficient și în sîrbește, ne amuzăm cum de multe ori o luăm pe ocolite în englezește, cînd de fapt cuvîntul căutat este, în română și sârbă, identic, cel mult cu terminația diferită. Sub nasul nostru.
Vecinii din familie povestesc de femeia împușcată zilele trecute, în preajmă, de un sătean care a tras două gloanțe după o vulpe. Primul în vulpe, al doilea în femeie.
Motanul gri, veteranul, merge la pas ca un cîine, mă bucur enorm de compania lui, îi vorbesc în română, oricum el știe tot, e o fiară cu vocișoară delicată, știți genul, adorabil, luptătorul leneș, gata să te și sfîrtece dacă te oprești din mîngîiere cînd el mai dorește.
Prada pe care mi-a adus-o aseară, la cinci minute după ce-am rămas singură acasă, mă face ca azi să lucrez pe terasa cu geamuri. Gata cu șlapii pe peluză. Motănilă se uită întrebător de după geamuri, ezită, hei, de ce nu vii? Prada face înconjurul comunității azi, poate ca vulpea, nu știu.
Toate acestea vor deveni amintiri.
Cosmopolis pleacă la tipar.
Vizita celor de la biblioteca din Kragujevac, pentru stabilirea întîlnirilor. Îmi aduc revista cu povestirea tradusă în sîrbește - Sîmburi, din Roșu, roșu, catifea, tradusă de Oana Ursulescu. Mă amuz constatînd că pot să o citesc (desigur, lucru posibil doar cunoscînd originalul), traducerea pare foarte fidelă. Mulțumesc aici.
Întîlnirile, săptămîna viitoare toate.
Leneveala continuă. Așa.
Zile de leneveală împestrițată de întîmplări incredibile, ore lungi ca un fundal nesfîrșit pentru izbucnirile fantastice ale unei realități sălbatice, imprevizibile. Pete violente de culoare pe un fond infinit.
Încîntătoare vizitele la bunici și unchi, la cafea, cu acel obicei de a întîmpina oaspetele cu o tăviță pe care se află un bol cu dulceață - de mure, de gutui -, lingurițe și pahare cu apă, guști dulceață, iei o gură de apă, pui lingurița în pahar și tava merge la următorul. Te pomenești că spui cîteva cuvinte în rusă, uite că mai știi, dar se înțelege suficient și în sîrbește, ne amuzăm cum de multe ori o luăm pe ocolite în englezește, cînd de fapt cuvîntul căutat este, în română și sârbă, identic, cel mult cu terminația diferită. Sub nasul nostru.
Vecinii din familie povestesc de femeia împușcată zilele trecute, în preajmă, de un sătean care a tras două gloanțe după o vulpe. Primul în vulpe, al doilea în femeie.
Motanul gri, veteranul, merge la pas ca un cîine, mă bucur enorm de compania lui, îi vorbesc în română, oricum el știe tot, e o fiară cu vocișoară delicată, știți genul, adorabil, luptătorul leneș, gata să te și sfîrtece dacă te oprești din mîngîiere cînd el mai dorește.
Prada pe care mi-a adus-o aseară, la cinci minute după ce-am rămas singură acasă, mă face ca azi să lucrez pe terasa cu geamuri. Gata cu șlapii pe peluză. Motănilă se uită întrebător de după geamuri, ezită, hei, de ce nu vii? Prada face înconjurul comunității azi, poate ca vulpea, nu știu.
Toate acestea vor deveni amintiri.
Cosmopolis pleacă la tipar.
Vizita celor de la biblioteca din Kragujevac, pentru stabilirea întîlnirilor. Îmi aduc revista cu povestirea tradusă în sîrbește - Sîmburi, din Roșu, roșu, catifea, tradusă de Oana Ursulescu. Mă amuz constatînd că pot să o citesc (desigur, lucru posibil doar cunoscînd originalul), traducerea pare foarte fidelă. Mulțumesc aici.
Întîlnirile, săptămîna viitoare toate.
Leneveala continuă. Așa.
4 septembrie 2012
A patra, totul în jurul unei clipe
Prima zi așa cum mi-am imaginat și chiar mai bună decît atît.
Am petrecut noaptea singură în casă. A plecat absolut toată lumea. Obloanele trase, afară cîntau cucuvelele. Aflu că păsările locuiesc într-un copac scorburos de dincolo de gard. N-am văzut decît una, în zbor. Sper ca pînă plec să apuc măcar o privire ochi în ochi.
Dimineață ideală.
M-am stabilit sub nuci. Liniște din aceea. Fundal sonor - scrijelitul veverițelor și acel sunet pe care nu știu nici să-l descriu, nici să-l compar cu altceva. Veverisunetul, un gîlgîit vioi, mai trebuie studiat.
Clipa magică. Aceea cînd, aplecată deasupra computerului, zăresc într-o fîșie din sticla mesei - o semilună dintre marginea computerului și marginea mesei - oglindit cerul, cu ramurile împreunate ale nucilor și acolo, pe o creangă, o pasăre, un sticlete probabil, și clipa prelungindu-se atunci, făcînd loc magiei, cum stau aplecată în străfundurile sticloase ale mesei, spre cerul de sub mine, cerul în care înoată o pasăre. Gîtuită de emoție. În sfîrșit.
Cînd te tot gîndești la o seară de iarnă și la o fereastră în care se oglindește mobila din casă, ca suspendată în iarba de afară, cînd vrei să furi poemul acela și să-l muți cumva în poveste, dar cum, dar cum, și aștepți, și aștepți, totul pentru acel unic paragraf care să înceapă finalul, o clipă ca asta e dar ceresc, deloc întîmplare.
Cu Satie curgînd lin din Brotac (Dell-ul meu pitic), o iau de la capăt, visînd la final. Mulțumesc, aplecare, mulțumesc, pasăre. Și nu mă grăbesc. O iau de la capăt, știu că senzația va crește, se va adînci, poate mîine, poate apoi, vor mai fi dimineți, de la dimineți aștept totul.
Fericirea aceea, cînd se strecoară magia într-o scenă care începe banal. Fericirea cînd lucrurile există, înainte de-a fi scrise, dar ele există deja.
Din mica bibliotecă din pod, mi-am ales o carte. Am venit mult prea puțin pregătită, am înțeles ieri că m-am uscat în primele două, trei zile fără cărțile mele, fără muzică. David Attenborough, Life on Air (Memoirs of a Broadcaster), autobiografie în 375 de pagini, nimic mai potrivit pentru un asemenea loc.
Adorabilă descrierea întîlnirii lui Attenborough cu Konrad Lorenz, doar o pagină și un pic. Attenborough îl primește pe Konrad Lorenz în emisiunea live, la BBC, în anii lui de început, și îl invită să le demonstreze ceea ce susținea în carte - că poate vorbi cu animalele și că are o relație deosebită cu gîștele sălbatice gri.
Ja. Dat is zoh, răspunde Lorenz.
Ei bine, avem o gîscă aici, poate doriți să schimbați cîteva cuvinte cu ea. Un îngrijitor de la Zoo din Londra intră cu gîsca sălbatică în platou, o așază pe o măsuță, pasărea este vizibil stînjenită, Lorenz caută să o liniștească: Komm, komm, mein Liebchen, și o apucă cu blîndețe, pliindu-i aripile pe lîngă corp, ferindu-se de cioc, dar neglijînd fundul. Gîsca lansează înspre el un jet verde. Oh dear dear, zice Lorenz. All over der trousers. Dă drumul gîștei, care fuge din platou, iar omul își scoate batista și se șterge cu grijă pe pantaloni. Apoi, jenat, cu batista în mînă, își suflă nasul. Termină interviul cu o dîră verde pe obraz.
Semn de carte mi-e o frunză de nuc, galbenă, căzută sub ochii mei.
Bunicul motan toarce nebunește cînd mănîncă bucățele de gogoașă cu ciocolată. Nimic de interpretat.
De studiat efectul lui Satie asupra veverițelor și ierbii.
Și iarăși vești despre Cosmopolis, de Don DeLillo, care stă să apară. Aici.
Am petrecut noaptea singură în casă. A plecat absolut toată lumea. Obloanele trase, afară cîntau cucuvelele. Aflu că păsările locuiesc într-un copac scorburos de dincolo de gard. N-am văzut decît una, în zbor. Sper ca pînă plec să apuc măcar o privire ochi în ochi.
Dimineață ideală.
M-am stabilit sub nuci. Liniște din aceea. Fundal sonor - scrijelitul veverițelor și acel sunet pe care nu știu nici să-l descriu, nici să-l compar cu altceva. Veverisunetul, un gîlgîit vioi, mai trebuie studiat.
Clipa magică. Aceea cînd, aplecată deasupra computerului, zăresc într-o fîșie din sticla mesei - o semilună dintre marginea computerului și marginea mesei - oglindit cerul, cu ramurile împreunate ale nucilor și acolo, pe o creangă, o pasăre, un sticlete probabil, și clipa prelungindu-se atunci, făcînd loc magiei, cum stau aplecată în străfundurile sticloase ale mesei, spre cerul de sub mine, cerul în care înoată o pasăre. Gîtuită de emoție. În sfîrșit.
Cînd te tot gîndești la o seară de iarnă și la o fereastră în care se oglindește mobila din casă, ca suspendată în iarba de afară, cînd vrei să furi poemul acela și să-l muți cumva în poveste, dar cum, dar cum, și aștepți, și aștepți, totul pentru acel unic paragraf care să înceapă finalul, o clipă ca asta e dar ceresc, deloc întîmplare.
Cu Satie curgînd lin din Brotac (Dell-ul meu pitic), o iau de la capăt, visînd la final. Mulțumesc, aplecare, mulțumesc, pasăre. Și nu mă grăbesc. O iau de la capăt, știu că senzația va crește, se va adînci, poate mîine, poate apoi, vor mai fi dimineți, de la dimineți aștept totul.
Fericirea aceea, cînd se strecoară magia într-o scenă care începe banal. Fericirea cînd lucrurile există, înainte de-a fi scrise, dar ele există deja.
Din mica bibliotecă din pod, mi-am ales o carte. Am venit mult prea puțin pregătită, am înțeles ieri că m-am uscat în primele două, trei zile fără cărțile mele, fără muzică. David Attenborough, Life on Air (Memoirs of a Broadcaster), autobiografie în 375 de pagini, nimic mai potrivit pentru un asemenea loc.
Adorabilă descrierea întîlnirii lui Attenborough cu Konrad Lorenz, doar o pagină și un pic. Attenborough îl primește pe Konrad Lorenz în emisiunea live, la BBC, în anii lui de început, și îl invită să le demonstreze ceea ce susținea în carte - că poate vorbi cu animalele și că are o relație deosebită cu gîștele sălbatice gri.
Ja. Dat is zoh, răspunde Lorenz.
Ei bine, avem o gîscă aici, poate doriți să schimbați cîteva cuvinte cu ea. Un îngrijitor de la Zoo din Londra intră cu gîsca sălbatică în platou, o așază pe o măsuță, pasărea este vizibil stînjenită, Lorenz caută să o liniștească: Komm, komm, mein Liebchen, și o apucă cu blîndețe, pliindu-i aripile pe lîngă corp, ferindu-se de cioc, dar neglijînd fundul. Gîsca lansează înspre el un jet verde. Oh dear dear, zice Lorenz. All over der trousers. Dă drumul gîștei, care fuge din platou, iar omul își scoate batista și se șterge cu grijă pe pantaloni. Apoi, jenat, cu batista în mînă, își suflă nasul. Termină interviul cu o dîră verde pe obraz.
Semn de carte mi-e o frunză de nuc, galbenă, căzută sub ochii mei.
Bunicul motan toarce nebunește cînd mănîncă bucățele de gogoașă cu ciocolată. Nimic de interpretat.
De studiat efectul lui Satie asupra veverițelor și ierbii.
Și iarăși vești despre Cosmopolis, de Don DeLillo, care stă să apară. Aici.
3 septembrie 2012
A treia zi. Pisicile casei
Zi de liniște și pace. Să o petrecem fără cuvinte.
Pisicile casei.
Veteranul, gri-șoarece, torcînd și numai cînd îți doarme la picioare, fericit să fie alături de om, se pare că pricepe românește, face tot ceea ce trebuie făcut ca să își arate fericirea, se rotește cu burta în sus, îmbrățișează picioare de om, de scaun și de masă, gîngurește, păsărește, e favoritul meu, poate și fiindcă el zice că eu sînt favorita lui. Toată dimineața ne-am impregnat unul de altul, la masa de sub nuci.
Iar de la bunic trecem la nepot.
Ăsta mic e colosal, încă suge lapte și cade în fund cînd merge, îi tremură picioarele, dar cu toate astea se luptă cu toți, îi aleargă, îi provoacă, taie peluza cu viteza unui jaguar, tropăie deși are o sută de grame. Plus momente de infinită tandrețe.
Aseară am petrecut o vreme ținîndu-l în poală. Mai exact, între palme. A adormit și a dormit așa, neclintit, cum dorm numai pisoii foarte mici, visînd. Tulburată. Să ții o viață între degete, trup mic și atît de fragil, viață exact ca a ta și a oricui. Orișicîtuși de puțin, nu?
Și astfel am introdus-o în poveste și pe pisica mamă. Tînără și suplă.
Și ar mai fi pisicul tată, un tată blînd și cu voce de sopran, și el tandru și iubitor de picioare. Incredibil moment de încredere și dragoste aseară, cînd m-a rugat și s-a lăsat dat jos din vie. Iar jos a însemnat rămîi în brațele mele, rămîn.
Gurile rele zic că s-ar putea ca bunicul gri-șoarece să fie tatăl, nu se știe, familie mare și fericită, ce mai contează?
Altfel, mă străduiesc să reintru în poveste, e greu cînd e atîta poveste în jur, unde e cîrtița care săpa în mine, poate că ea a rămas acasă, poate că nu.
Atîta poveste în jur, dar nimic nu se întîmplă, totul e într-un timp încremenit, în senzații, culori, arome, sunete.
Recitesc, corectez, dacă voi avea puterea să tac și aici, voi reuși să merg mai departe. Orele unei zile sînt imposibil de multe.
Era o astfel de zi.
P.S. de acasă: În Suplimentul de cultură, pagini din Cosmopolis, Don DeLillo, în curînd la Editura Polirom. Spre bucuria pisicilor, fragmentul conține faza cu Șobolanii au devenit monedă de schimb. Și Satie în lift. Enjoy! Aici.
Pisicile casei.
Veteranul, gri-șoarece, torcînd și numai cînd îți doarme la picioare, fericit să fie alături de om, se pare că pricepe românește, face tot ceea ce trebuie făcut ca să își arate fericirea, se rotește cu burta în sus, îmbrățișează picioare de om, de scaun și de masă, gîngurește, păsărește, e favoritul meu, poate și fiindcă el zice că eu sînt favorita lui. Toată dimineața ne-am impregnat unul de altul, la masa de sub nuci.
Iar de la bunic trecem la nepot.
Ăsta mic e colosal, încă suge lapte și cade în fund cînd merge, îi tremură picioarele, dar cu toate astea se luptă cu toți, îi aleargă, îi provoacă, taie peluza cu viteza unui jaguar, tropăie deși are o sută de grame. Plus momente de infinită tandrețe.
Aseară am petrecut o vreme ținîndu-l în poală. Mai exact, între palme. A adormit și a dormit așa, neclintit, cum dorm numai pisoii foarte mici, visînd. Tulburată. Să ții o viață între degete, trup mic și atît de fragil, viață exact ca a ta și a oricui. Orișicîtuși de puțin, nu?
Și astfel am introdus-o în poveste și pe pisica mamă. Tînără și suplă.
Și ar mai fi pisicul tată, un tată blînd și cu voce de sopran, și el tandru și iubitor de picioare. Incredibil moment de încredere și dragoste aseară, cînd m-a rugat și s-a lăsat dat jos din vie. Iar jos a însemnat rămîi în brațele mele, rămîn.
Gurile rele zic că s-ar putea ca bunicul gri-șoarece să fie tatăl, nu se știe, familie mare și fericită, ce mai contează?
Altfel, mă străduiesc să reintru în poveste, e greu cînd e atîta poveste în jur, unde e cîrtița care săpa în mine, poate că ea a rămas acasă, poate că nu.
Atîta poveste în jur, dar nimic nu se întîmplă, totul e într-un timp încremenit, în senzații, culori, arome, sunete.
Recitesc, corectez, dacă voi avea puterea să tac și aici, voi reuși să merg mai departe. Orele unei zile sînt imposibil de multe.
Era o astfel de zi.
P.S. de acasă: În Suplimentul de cultură, pagini din Cosmopolis, Don DeLillo, în curînd la Editura Polirom. Spre bucuria pisicilor, fragmentul conține faza cu Șobolanii au devenit monedă de schimb. Și Satie în lift. Enjoy! Aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)